ACUM.TV

 
În toamna anului 1949, pe când eram student în primul an la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti, mi-a venit rândul să mă prezint în faţa comisiei care hotăra cine va face parte din organizaţia „unică, revoluţionară” a tineretului, creată în vara aceluiaşi an: Uniunea Tineretului Muncitor (UTM). Tineri muncitori, ţărani, studenţi, elevi, funcţionari etc. alcătuiau acum, după „unificarea” tuturor organizaţiilor de tineret din ţara noastră, o singură organizaţie; în afara ei nu mai era permisă alta.

M-am interesat la câţiva colegi din căminul studenţesc în care locuiam cum au decurs întâlnirile cu această comisie. Am aflat că li s-au pus întrebări care se refereau, în principal, la „politica partidului unic, conducător” şi la activitatea desfăşurată de fiecare în organizaţiile lor. Eu făcusem parte din asociaţia de elevi a liceului nostru (inclusă în alta mai mare, o uniune pe întreaga ţară – UAER).

În ziua şi la ora stabilită, m-am prezentat în faţa comisiei pe facultate, într-una din sălile de seminar. Am luat loc, aşa cum mi s-a indicat, în prima bancă; în faţa mea, la catedră, se afla un fel de prezidiu, alcătuit din trei persoane: la stânga – o colegă de an, la mijloc – un cadru didactic, secretarul organizaţiei de partid, iar alături – un student din anii superiori.

Stăteam cuminte în banca mea şi aşteptam să înceapă discuţia. Secretarul organizaţiei de bază a PMR a luat cuvântul, adresându-mi o întrebare:

– Unde ai vrea dumneata să studiezi, tovarăşe?

Mi s-a părut că este o întrebare obişnuită, ca de examen, aşa că am dat răspunsul aşteptat de cei din faţa mea:

– În URSS.

Am primit o replică promptă din partea secretarului de partid:

– Dumneata vrei să studiezi în America, în campusurile universitare de acolo, aşa le-ai spus colegilor!

În mintea mea s-a născut imediat o bănuială: cineva „a ciripit”. Am căutat să formulez un răspuns pe care-1 doream cât mai convingător:

– Eu n-am posibilităţi materiale care să-mi permită să studiez în America, aşa că nici măcar nu mi-aş îngădui să mă gândesc la aşa ceva!

– Ba da, a insistat secretarul de partid. Dumitale îţi place modul de viaţa american! Şi ca să-mi arate că ştie el ce spune, a continuat cu câteva detalii:

– În campusurile universitare de acolo, mulţi studenţi vin cu maşini proprii, au şi locuri de parcare amenajate pentru ei!

Discuţia lua o întorsătură neaşteptată: „îţi place modul de viaţă american!”. Suna de parcă aş fi comis o crimă: doream să studiez la „imperialiştii americani”. Înţelegeam că situaţia era foarte gravă pentru mine. Din amănuntele care însoţeau acuzaţia adusă de secretarul de partid, am dedus că cineva relatase în manieră proprie o întâmplare banală, pe care eu o privisem ca pe un fapt divers. Am încercat să redau integral adevărul şi să fiu cât se poate de sincer:

– Să vă explic. Am cumpărat o carte de la un anticar, chiar de pe treptele Universităţii: Homo Americanus, de Petru Comarnescu (ştiam din lecturile mele că autorul a studiat în America şi a susţinut o teză de doctorat cu tema Adevăr, bine, frumos). Când am văzut cartea, m-am uitat întâi peste sumar şi mi s-a părut interesantă; atunci m-am decis s-o cumpăr, nu costa prea mult, nu este prea groasă. Capitolele ei descriu anumite tipuri de profesii, iar unul dintre ele este consacrat vieţii studenţilor din campusurile situate în apropierea universităţilor. Căminul nostru e cam departe de universitate, am făcut eu o paranteză, pentru a releva o diferenţă care mi se părea semnificativă; am revenit repede la firul relatării mele: le-am povestit colegilor seara, în dormitorul nostru, ceea ce citisem în carte despre aceste campusuri, în care învaţă, iau masa şi locuiesc majoritatea studenţilor. Numai câţiva, mai bogaţi, vin cu maşini proprii, am mai precizat eu, pentru a contracara insinuările cu care îşi începuse secretarul acuzaţiile. Asta a fost tot.

– Ai mai spus ceva, a ţinut să mă completeze de îndată interlocutorul meu, şi anume ceva important: „Ei, acolo să studiezi!”

– N-am spus eu aşa ceva! Era o replică fermă; am pronunţat cuvintele apăsat, foarte hotărât să apăr adevărul, adăugând la sfârşit:

– Doar ştiam că n-aş avea cum să ajung acolo. Nici prin gând nu mi-a trecut că aş putea să studiez vreodată în America!

– Ba ai spus, a continuat el pe acelaşi ton, căutând să-şi susţină afirmaţia cu noi amănunte din cele relatate de mine colegilor: profesorii de la universităţile americane dau consultaţii chiar acolo studenţilor, care au la dispoziţie în campusurile lor şi biblioteci bine dotate.

– Asta e altceva, am încercat eu să-mi conving auditorii, apoi le-am explicat cum vedeam eu lucrurile: mi s-a părut că au un mod ingenios de organizare a vieţii studenţeşti şi le-am povestit colegilor din dormitor exact ceea ce am citit în carte despre campusuri, fără vreun comentariu propriu. Atâta tot!

Îmi aminteam acum că un coleg din stânga mea pronunţase atunci, ca un fel de concluzie, aceste cuvinte: „Ei, acolo să studiezi!”. Nu le-am spus nimic interlocutorilor mei, ar fi agravat situaţia, întorcându-se împotriva mea. Era clar: cineva a „ciripit”, atribuindu-mi mie şi ce a auzit de la altul (ca misiunea lui să fie bine îndeplinită, gândeam eu).

Discuţia nu s-a oprit aici, a continuat pe acelaşi ton şi cu aceeaşi înverşunare, din partea ambelor părţi, timp de multe minute. De la prezidiu mi se aducea acuzaţia gravă că „am lăudat modul de viaţă american” şi că mi-am exprimat dorinţa de a studia în America. Eu nu făceam decât să mă apăr, spunând adevărul: am reprodus informaţii din cartea respectivă, atât! Spre final, am venit cu argumente care să demonstreze că nici măcar nu m-aş fi putut gândi că ar fi posibil să studiez cândva acolo:

– Provin dintr-o familie cu o situaţie materială modestă. Adeverinţa privind starea materială a părinţilor, aflată în dosarul meu, arată clar acest lucru: fac parte din categoria socială „ţărani mijlocaşi”; aliaţi ai clasei muncitoare, am completat eu, spre a sublinia importanţa ţărănimii şi a le arăta celor de la prezidiu că „am un nivel politic corespunzător”.

Membrii comisiei s-au consultat între ei, au mai răsfoit dosarul din faţa lor şi au continuat să discute cu voce scăzută, spunându-şi pe rând părerea.

Eu aşteptam cu nelinişte şi teamă verdictul care îmi hotăra viitorul. Decizia comisiei era deosebit de importantă pentru noi, studenţii, întrucât cei care nu erau admişi în noua organizaţie nu mai primeau bursă, adică pierdeau locul la căminul studenţesc, cartela de masă la cantină, dreptul la abonament cu preţ redus pe mijloacele de transport în comun. Practic, pierderea bursei echivala cu căutarea unui loc „în producţie”, undeva în „câmpul muncii” din ţara noastră.

La un moment dat, secretarul de partid a pronunţat încet şi rar un cuvânt, pe care eu, din banca mea, nu l-am auzit bine sau nu l-am descifrat, deşi m-am străduit. Ceilalţi doi au dat afirmativ din cap; părea că s-a ajuns la o concluzie comună. Apoi, cel care conducea discuţia mi s-a adresat din nou:

– Uite ce, tovarăşe: dumneata nu poţi să fii confirmat ca membru al organizaţiei revoluţionare a tineretului.

A făcut o scurtă pauză, pentru a-şi drege glasul. Eu aşteptam împietrit. A continuat cu o precizare menită să se facă înţeles pe deplin:

– Dar nici nu te excludem: eşti neconfirmat. Să vedem cum te prezinţi la sesiunea de examene din iarnă; mai vorbim după sesiune. Şedinţa noastră s-a terminat aici, poţi să pleci.

M-am ridicat încet din bancă, înclinând uşor capul de câteva ori, în semn că am înţeles, şi am părăsit sala de seminar. Nu mai eram aşa de încordat ca în timpul discuţiei; mi se mai dădea o şansă … eram doar neconfirmat. (Acesta era cuvântul pe care nu-1 descifrasem când au luat hotărârea). Dar starea de surescitare în care mă adusese discuţia nu mă părăsea; în sinea mea mocnea o revoltă pe care făceam mari eforturi s-o stăpânesc.

Sesiunea de examene de la sfârşitul iernii aceleia s-a încheiat cu note bune şi foarte bune pentru mine, trecute de profesori în carnetul meu de student şi în catalogul anului, cu semnătura lor în dreptul rubricii fiecărui examen şi colocviu.

La scurt timp după sesiune, colega mea care era atunci în prezidiu mi-a comunicat sec, adăugând o recomandare: „Ai fost confirmat! Să continui să studiezi cu seriozitate”.

Am răsuflat uşurat; dar de atunci, de la acea discuţie memorabilă, un „beculeţ” a rămas multă vreme aprins în mintea mea: „Atenţie mărită la ceea ce discuţi şi cu cine discuţi. Atenţie mărită!” Împrejurările vieţii îmi impuneau, împotriva dorinţei şi a voinţei mele, să practic cenzura gândurilor proprii – autocenzura; nu era nici confortabil, nici agreabil.

În curgerea vremii şi a vremurilor, viaţa a fost „generoasă” cu mine, hărăzindu-mi deseori asemenea confruntări dure, şi m-a făcut să înţeleg că ele te pot doborî sau te pot întări.

Pe măsură ce trecea timpul, îmi doream totuşi să nu mai fie atât de … generoasă.

Despre autor:

Nicolae Gogoneaţă, născut la 26 ianuarie 1931. Şi-a început activitatea didactică şi de cercetare ştiinţifică în 1953, ca asistent la catedra de istorie a filosofiei a Universităţii Bucureşti şi a încheiat-o ca director al Institutului de Filosofie al Academiei Române (1991-1997), continuând să publice şi după aceea diverse studii precum şi ediţii critice ale operelor filosofilor români.

Doctor în filosofie în 1958, la Universitatea St. Petersburg (Leningrad) cu o teza despre filosofia lui Vasile Conta, apărută la editura ştiinţifică în anul 1962.

Laureat al premiului N. Bălcescu al Academiei Române în anul 1962, conducător ştiinţific de doctoranzi în anul 1968.

Autor al mai multor ediţii critice ale operelor unor filosofi români, ca şi al unor studii închinate acestora: Dimitrie Cantemir, Vasile Conta, A.D. Xenopol, D.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Mircea Florian, Lucian Blaga, etc.

Autor principal şi redactor responsabil al tratatului de Istorie a Filosofiei Româneşti, vol. 1, 1972, vol. 2, 1978, distinse cu premiul Vasile Conta al Academiei Române.

În 1979 a publicat o sinteză a istoriei filosofiei româneşti: A Concise History of Romanian Philosophy.

Coautor la Dicţionarul de Filosofie, Dicţionarul Enciclopedic Român, vol 1-4, Mic Dicţionar Enciclopedic.

Iniţiator şi coordonator al colecţiei “Etos şi Logos”, editura Garamond, în care au fost editate începând din 1993 lucrări din domeniul culturii şi în special al filosofiei româneşti: Doctrinele partidelor politice, conţinând un ciclu de conferinţe iniţiate de Dimitrie Gusti în care ideologi ai unor partide şi mişcări politice expun concepţiile lor (de pildă Nae Ionescu, Sindicalismul); Arta de a suferi de Mircea Florian, şi altele.

A participat cu comunicări de specialitate la congrese mondiale de filosofie şi conferinţe internaţionale pe teme de filosofie desfăşurate la Berlin, Viena, Varna, Ankara, Varşovia, Moscova, Praga, Sofia, etc.

În anul universitar 1994-1995 a fost invitat ca “visiting professor” de Naţional Louis University şi a participat la dezbateri desfăşurate atât la această universitate cât şi la University of Chicago, University of Illinois Chicago, Loyola University, stabilind legături de colaborare cu aceste unităţi de învăţământ universitar în SUA.

Acest articol a fost publicat joi, 29 mai 2014 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.