Acum 50 de ani (pentru unii e un interval de timp cât o viaţă, pentru mine au trecut repede de parcă nici nu au fost!), primăvara, se porneau de-adevăratelea marile investiţii din chimia românească, dar nu din cauza că primăvara este timpul înnoirii şi a noilor începuturi, ci doar din banala cauză, că apa îngheaţă toamna târziu şi iarnă, iar gheaţa se topeşte primăvara, prin contribuţia generoasă şi gratuită a soarelui. Graficele ferme de programare a executării lucrărilor din şantiere care se făceau pe atunci – diagrame Gantt – respectate cu strictete în vestul ultra-disciplinat, nu se prindeau de români şi nu se realizau decât pe hârtie, realitatea era că, în timp real, mai întotdeauna, lucrarile se faceau cu amânări, şi amânări peste amânările anterioare, la fiecare fază de lucru din şantiere. Scuzele pentru decalarea lucrărilor începeau cu trimiterea spre altcineva a vinovăţiei, şi continuau cu «nu am primit cutare lucru, sau piesă» sau «nu mi s-a predat cutare lucrare», dar cel mai frecvent era motivul că «nu am primit repartiţie pentru…».
Sistemul centralizat al socialismului atotbiruitor era atât de birocratic, încât pentru absolut orice lucru, sau utilaj, sau o piesă de schimb, pe care nu le puteai face în propria unitate (şantier, fabrică, combinat, etc.), aveai nevoie de o repartiţie de la Direcţia respectivă din ministerele tutelare, sau de alt profil, astfel încât în serviciile de aprovizionare erau apreciaţi acei «împingători», care aveau talentul de pătrundere la forurile superioare, nu neapărat la miniştri sau directori de toate nivelele din Bucureşti, ci de cele mai multe ori la nişte funcţionari, sau contabili cu mânecuţe de protecţie pe coate, funcţionari care aveau acces la dirijarea resurselor.
Abundenţa de piese şi materiale din magazinele de azi, reprezintă un contrast total fata de nevoilo de atunci, pentru asigurarea populaţiei cu cele necesare intr-o gospodărie, pentru că pe atunci toate cele necesare, în majoritatea lor, se «procurau» din fabricile de stat sau de la locurile de muncă, prin binecunoscută metodă a „subtilizării”, ajunsă, încă de pe vremuri din România, o artă şi o ştiinţă veritabilă !
Corupţia de azi din România capitalistă, şi cu o piaţă «liberă» (greu de definit în ce constă această libertate!), îşi are rădăcinile în mentalităţile şi corupţia multilateral dezvoltată încă de pe atunci.
Pentru a procura ceva, nu puteai să te bazezi pe conştiinţa profesională a celor care dădeau «repartiţii pentru…» decât apelând la cele două metode consacrate şi verificate în focul construcţiei socialismului din ţara noastră, şi anume :
– cu o sacoşă sau un bidon, cu câte un plocon oarecare, de interes personal pentru cel care «repartiza» ceva, şi pe care «împingătorul» de la aprovizionare îl transfera în proprietatea privată a persoanei de «interes», la momentul dat. Şi dacă azi se operează doar cu bani, pe acele vremuri de criză în domeniul obiectelor de larg consum se opera cu absolut tot ce va trece prin cap, începând cu parfumuri, ciorapi de nylon, ţigări străine (erau preferate mărcile «Kent» şi «Marlboro»), ciocolate, etc. pentru secretare, sau damigene cu vin, diverse alimente mai greu de procurat – carne, salamuri, brânzeturi, etc. – pentru responsabilii de «repartiţii». Dar unităţile care nu dispuneau de asemenea resurse se foloseau de orice din propriul profil de producţie care avea potenţial de «căutare», aşa cum era alcoolul etilic, anvelope, butelii cu sau fără gaz lichefiat, bilete de odihna în diferite staţiuni, dar şi obiecte din alte profile cu care se făcea un troc reciproc.
– dacă calea oficială între directorul unităţii şi şefii de al Bucureşti nu funcţiona, se apela la ajutorul atotputernic al secretarului de Partid de pe plan local ( întotdeauna disponibil pentru a putea apoi să raporteze mai «sus» că «i-m ajutat pe tovarăşii de la…»), care intra pe lanţul nomenclaturii partinice, şi dacă se obţinea un «OK» la nivel înalt, puteai fi sigur că problema era rezolvată! Această metodă era mai ales folosită când era nevoie de ceva din import.
Sistemul repartiţiilor funcţiona ca un panaceu cuasi-universal, astfel că locurile de muncă, locuinţele, buteliile de aragaz, ceva mai târziu şi Daciile (mai întâi cea de 1100, apoi cea de 1300 cc) se «repartizau», iar oamenii care erau împuterniciţi să dea repartiţii erau în mod categoric oamenii cei mai puternici din Republica Socialistă România!
Când am terminat eu facultatea, am aflat că şeful catedrei de mecanică teoretică, prof. dr. Dumitru Mangeron, se zbătea să obţină o «repartiţie» pentru un post de asistent pentru persoana mea, aşa că m-am dus la el şi am refuzat politicos, promiţându-i că voi reveni în învăţământ după câţiva ani de practică în producţie. Şi într-adevăr, m-am angajat în Iaşi, la un centru de reparaţii de tractoare, un loc pe care absolut nimeni nu-l dorea, chiar daca primea o repartiţie pentru acest post, pentru că atunci când se apropia campania agricolă de primăvară trebuia să lucrezi căte 14-16 ore pe zi.
După o campanie din asta completă am reuşit totuşi să pun lucrurile la punct, am rezolvat toate problemele tehnice spinoase, şi le-am asigurat urmaşilor mei (!) o viaţă mai liniştită. Iar eu am preferat vâltoarea şantierelor din Oneşti, perioada deja descrisă în câteva din precedentele articole, tot de la ACUM.TV (Şantierul (I) şi Şantierul (II)).
Toate bune, dar orice repartiţie atrăgea după ea consecinţe. Totul a început pentru mine cu repartiţia pentru o sursă de radiaţii gamma pe baza de cobalt-60 radioactiv, necesară controlului calităţii sudurilor. Probabil că am fost desemnat să merg la Ungheni ca să preiau de la ruşi această sursă pentru că deja răspundeam şi de controlul sudorilor din şantier. Unele aspecte despre transportul acestei surse radioactive le-am prezentat în articolul În producţie. Prima din consecinţele aducerii acestei surse de control a sudurilor a fost că mi s-a cerut să controlez, prin testare, pe toţi sudorii care lucrau la obiective de mare pericol în exploatare, şi rezultatul a fost că tocmai sudorii specialişti ruşi veniţi pe şantierul din Oneşti au obţinut rezultate slabe, iar sudorii români s-au dovedit a fi foarte buni, aşa că ironia faptului că ruşii ne-au dat sursa de control a sudurilor a fost faptul că sudorii ruşi au trebuit să plece acasă…
Iar o altă consecinţă a fost că, prin asociaţii de idei greu de explicat, conducerea Combinatului a decis că tot ce priveşte siguranţa celor 1.600 de utilaje din Combinat, adevărate bombe cu potenţial exploziv, să-mi fie puse mie în braţe, astfel că m-au trimis la Bucureşti la ISCIR (Inspectia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune si Instalatiilor de Ridicat), să dau un examen de autorizare pentru dreptul de a răspunde pentru siguranţa acelor utilaje. Gurile rele spuneau că de fapt eu i-am testat pe examinatorii bucureşteni, şi nu ei pe mine. Oricum, în următorii 38 de ani, cât timp am practicat această responsabilitate, nu am avut nicio singură situaţie în care să explodeze vreun utilaj din cauza mea, pentru că foloseam o metodă proprie de analiză a situaţiilor critice, constând din transferul unei probleme tehnice pe un plan senzorial-intuitiv, adică mă imaginam că sunt în locul unui utilaj bolnav, şi încercăm să simt ce îl deranjează, şi abia apoi urmau calculele de confirmare pentru o anume soluţie. Nu ştiu dacă este ceva logic, dar a mers! Cu toate acestea au fost şi câteva zeci de explozii, dar numai din alte cauze, cum s-a dovedit prin multiplele comisii de constatare, şi anume : neglijente în exploatare, defecte de fabricaţie ascunse, cauze necunoscute, împrejurări imprevizibile, etc. Aspectul dureros al acelor evenimente a fost că au fost şi pierderi de vieţi, şi oameni traumatizaţi fizic şi psihic. Dar aşa este chimia industrială, sunt lucruri inevitabile, şi dacă cineva vrea să găsească un avantaj al dispariţiei de azi a coloşilor din chimia românească, acest avantaj ar fi că au dispărut – odată cu chimia! – şi accidentele umane.
Am ajuns din nou la problema punerilor în funcţiune întârziate şi ajunse să fie făcute în plină iarnă. Pe frig, apa îngheaţă, aburul condensat îngheaţă, – la fiecare oprire temporară unele produse chimice se coagulează, se polimerizează şi înfundă definitiv liniile de transport. Ca să vă imaginaţi ce chin este să desfunzi o conductă industriala având un diametru mare, imaginaţi-va chinul unui şofer în timpul iernii, când îi îngheaţă motorina pe o conducta cu diametrul cât un deget!
Nu aş fi pomenit despre problema înfundărilor dacă nu eram tot eu responsabil şi cu desfundarea conductelor de pe estacadele combinatului. Singura mea consolare răutăcioasă (?!) era că şi alţi colegi de-ai mei, şefi de secţii, cum erau inginerii Andrei Breiner (fiul revoluţionarului comunist Bela Breiner!), Mircea Labă, Ion Boeşan, Eugen Bucin, Traian Mihai şi alţii, aveau parte de aceiaşi problemă aducătoare de chin şi disperare.
Pentru ei, desfundările erau şi mai dificile, în sensul că dacă eu trebuia doar să topesc dopuri de gheaţă, ei, săracii, trebuiau să desfunde conductele cu produse polimerizate, pe lungimi mari, şi numai prin arderea totală cu foc a conductelor înfundate cu latex polimerizat, şi să suporte înjurăturile unui întreg oraş pentru fumul gros şi negru produs la arderea acelor tronsoane de conducte.
Dar dacă şefii aveau parte mai mult de tracasări psihice cauzate de frecvenţa mare şi imprevizibilitatea locului unde se va produce următoarea înfundare, adevăratul chin fizic îl suportau muncitorii, care manipulau furtunurile cu abur, plimbate înainte şi înapoi, la dreapta şi la stânga unui loc presupus că ar conţine un dop de gheaţă. Nu mai spun de umezeala care îi pătrundea până la oase, de ceaţa permanentă prin care nu se vedea om cu om. Consumul de abur din reţelele proiectate să fie sisteme de stingere a incendiilor cu perdea de abur, şi care avea rolul principal să stingă flăcările sau să împiedice apariţia de scântei pentru iniţierea eventuală a unei explozii, erau atunci folosite atât de intens la dezgheţarea conductelor, încât aproape tot aburul produs la Termocentrala din Borzeşti se întorcea înapoi în ciclul natural de circulaţie a apei din atmosfera Oneştiului fără vreun folos evident, afară de consumul enorm de combustibil, pentru producerea acestui abur. Nevalorificarea experienţei câştigate la primele puneri în funcţiune şi din cauza aceluiaşi sistem neghiob de repartizare a cadrelor tehnice noi (teoria rotaţiei cadrelor i-a venit in capul lui Ceauşescu mult mai tărziu, şi se referea doar la politicieni!), situaţiile acestea s-au repetat tot de atâtea ori de câte ori se punea în funcţiune un nou combinat.
Partea, sa zicem, mai pozitivă a sistemului cu «repartiţii» era că aveai un loc de muncă asigurat, indiferent dacă o unitate avea sau nu avea nevoie de tine (!), şi indiferent cât de bine sau prost erai pregătit, oricum, aveai o locuinţă asigurată şi, după caz, şi o butelie de aragaz.
Sistemul ultra-centralizat de distribuire a bunurilor materiale, specific sistemului socialist din vremurile trecute, s-a dovedit păgubos din toate punctele de vedere, dar în special prin faptul că se compromitea iniţiativa personală; oportunităţile locale de moment erau compromise prin birocratizarea excesivă, emulaţia şi creativitatea erau ţinute sub capac, fără nicio eficienţă imediată şi rapidă. Din păcate acum, când libertatea de acţiune este aproape nelimitată, şi forţele de producţie sunt descătuşate de dogme şi de necesitatea «repartiţiilor» (care s-a diminuat mult, foarte mult), baza industriei mari din toate domeniile, în care cândva a avut valori semnificative, a fost adusă la stadiul de ruină, tot de către majoritatea aceloraşi conducători şi birocraţi nepricepuţi şi laşi din perioada totalitarismului, oameni care sunt şi acum o frână în dezvoltarea necesară şi naturală spre folosul colectivităţii, dar sunt buni doar când este vorba de interesul lor personal!
În contrast, au mai existat o perioada scurtă şi unii rămaşi cu «boala» entuziasmului întru a face ceva util, şi care în acest moment au dispărut cu desăvârşire din viaţă cotidiană a României. Am fost, cred, unul dintre aceşti ultimi «mohicani». În final, am fost nevoit să-i dau dreptate soţiei mele, care tot timpul mă critică că am tot muncit doar pentru interesul comunităţii, şi nu pentru bani! Ce-i adevărat este adevărat! De exemplu, în ultimii ani de activitate am realizat un proiect şi am supervizat acest proiect până la punerea lui în funcţiune (este vorba de Fabrica de arome sintetice din Oneşti) pentru suma de 500 de dolari SUA, şi m-am mulţumit doar cu lauda – excesivă – a preşedintelui companiei americane, partenera de drept cu partea română. Sau: am făcut proiectul şi am lucrat în şantier zi şi noapte, timp de 6 luni, pentru construcţia Fabricii de bere din Oneşti, contra sumei de 2.500 de RONi (aprox. 535 Euro), şi nu m-am ales nici măcar cu o laudă, cea pe care o adresează toţi şoferii, în trecere lor prin oraş, doar produsului respectiv!
Visătorii rămân cu visele lor, profitorii profită de visători, cred că este o aserţiune valabilă în zilele noastre şi pe frontul luptei pentru o democraţie veritabilă. În ultimii 50 de ani s-ar fi putut face 2,5 democraţii în România, conform normei profetice a regretatului Silviu Brucan, dar se pare că încă nu s-a făcut nici măcar una singura şi, cât de cât, bună. Cei de la putere nu au nevoie de ea, cei mulţi au rămas cu dreptul să spere, chiar în mod repetat (de câte ori?), că la următoarele alegeri se va instala democraţia, dar personal sunt convins că numai dacă tineretul deşteptat de azi o va vrea, o poate şi face de-adevăratelea dacă se pune serios pe treabă, după ce mai întâi o să iasă în stradă ca să mature tot răul şi pe toţi răufăcătorii din această ţară, adică să facă o curăţenie totală.
Sper că cei care au fost activi acum 50 de ani să completeze discrepanţa incredibilă dintre «atunci» şi «acum», prin aspecte din propria lor experienţă.
Mi-a placut mult povestea vietii tale in economia dirijata a Romaniei.
Intr’un fel ai avut noroc ca nu ai fost tap ispasitor pentru prostia „dirijorilor”. Si in Uniunea(?) Sovietica in primii ani dupa revolutie a existat un entuziasmul construirii unei societati noi. Deziluzia a urmat si multi „revolutionari” au platit cu viata lor. Maiakovski s’a sinucis in scarba.
In fond o fapta buna sau o lucrare reusita este propria ei rasplata. Singura mea deziluzie este cand te-ai referit la Silviu Brucan drept „regretatul” , un om rau care si-a vandut sufletul Satanei desi era un om destept si si-a dat seama ce putred era sistemul socialist mai ales dupa ce a trait in SUA. Atat el cat si sotia lui Alexandra Sidorovici au tacut pana la sfarsit.
@Sfartz Pincu
> în serviciile de aprovizionare erau apreciaţi acei «împingători»…
Ştiam din presa sovietică de pe vremuri – anii 1965-75 – de existenţa în URSS a unor asemenea „împingători”. Se numeau… tot „împingători” („толкачи”).
Cuvântul „толкач” putea fi găsit chiar în dicţionarul explicativ oficial (de ex. al lui Ojegov din 1973) cu acest sens : persoană care impinge, accelerează mersul unor hârtii (cu cereri de materiale, de ex.) prin hăţişul ministerelor „de resort” şi al întreprinderilor furnizoare.
Cu adevărat : dacă cunoşti o ţară socialistă, le cunoşti pe toate! Sunt neobişnuit de asemănătoare, cu toate diferenţele culturale, câteodată foarte mari: aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte – în URSS şi Albania, în China şi Cuba, în Vietnam şi Etiopia. Iar economia planificată necesită dictatură politică – fără să devină însă prin aceasta şi funcţională!
Peste tot ca şi în România, economia „planificată” avea ca rezultat faptul că producătorii nu găseau de cumpărat pur şi simplu materialele de care aveau nevoie, acestea trebuiau prevăzute din timp de organul central de planificare. Acest organ (CSP, Comitetul de stat al planificării) trebuia să gereze coordonarea a milioane de poziţii în condiţii de mare incertitudine – cu privire la momentul necesar al livrării, la cantitatea şi calitatea cerute, etc.
Într-o economie liberă toate acestea sunt coordonate implicit dar flexibil, şi anume prin preţ.
Iată aici http://www.crispedia.ro/Comitetul_de_Stat_al_Planificarii__CSP_ „caietul de sarcini” al acestei instituţii, cu sute de îndatoriri şi atribuţii, care în plus coordona alte asemenea organe de planificare separate ale diferitelor alte industrii/ministere şi nivele regionale. O sarcină principial imposibilă – chiar şi cu cele mai puternice calculatoare electronice! – şi care deci nu putea fi făcută decât de mântuială. Cu rezultatele cunoscute, în particular necesitatea acestor „împingători”.
The pushers – tolkachi – din R.Moldova si Caucaz erau avantajati prin faptul ca, mergand in Rusia sa rezolve problemele legate de aprovizionare cu utilaj si materiale, purtau cu ei „cadouri” in forma de sticle cu cognac, vin, tigari, ciocolata. Rusii se dadeau in vant mai ales dupa Sherry moldovenesc.
Imi amintesc istoria hazlie a fostului meu profesor universitar, un om foarte activ, care a lucrat si la Petersburg si la Chisinau, fiind responsabil de diverse proiecte stiintifice in domeniul tehnologiei laserilor pe baza de semiconductori. Povestea cu mandrie cum a procurat utilaj nemtesc (o instalatie fotolitografica cu optica Zeiss) de la un departament din Moscova. Instalatia era planificata pentru un institut rusesc, dar dupa ce responsabilii au golit mai multe sticle de Jerez moldovenesc, au anulat contractul cu institutul rusesc si instalatia a fost trimisa la Chisinau…
🙂 🙂 🙂
Arkadii Raikin: „Deficitul”
http://www.youtube.com/watch?v=OVOebh5SkLE
> Arkadii Raikin: “Deficitul”
🙂 🙂 🙂
Din păcate este doar pentru puţinii aleşi. Ca şi дефицит 😉
P.S.: дефицит (s.m.) = mărfurile sau serviciile pe care cumpărătorii nu le pot cumpăra deşi ar avea banii necesari
@ Charlie
Aveţi perfectă dreptate când spuneţi că „dirijorii proşti” au nevoie de ţapi ispăşitori. A fost şi este şi acum o cutumă! Am fost de câteva ori aproape de această situaţie, norocul meu a fost că la anchetele comisiilor de specialişti mi s-a făcut dreptate!
În ce-l priveşte pe Brucan, cred că merită calificativul de „regretat”, măcar pentru curajul pe care mulţi, foarte mulţi intelectuali nu l-au manifestat la momentul potrivit. Semnarea „Scrisorii celor 6” (Gheorghe Apostol, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pîrvulescu, Grigore Răceanu), difuzată de BBC şi Europa Liberă, în plină putere a dictatorului Ceauşescu, îl plasează pe Brucan în situaţia de disident.
Nu am menţionat în text situaţia de cele mai multe ori disperată a absolvenţilor de facultăţi, în special a celor de la Medicină şi Pedagogice, când se trezeau aruncaţi în locuri promiscui, fără urmă de civilizaţie, după ce au trăit până în acel moment în condiţiile cât de cât acceptabile de la oraşe!! În acest sens, absolvenţii de facultăţi tehnice erau avantajaţi, pentru că unităţile industriale nu erau plasate la… Coţofăneşti, sau… Pocreaca!
Iar „impingatorii” (e mai plin de sens termenul echivalent folosit de Domnul Alex. Leibovici din limba rusă, de “толкач” care, pe lângă faptul că înseamnă „împingător”, aduce şi nuanţa de „traducător” şi imaginea unuia care se strecoară prin mulţime că să ajungă în faţă !), funcţionau nu numai pentru procurarea de bunuri materiale, ci şi de „servicii”, cum ar fi şi cel necesar pentru comutarea (îmi vine în gând termenul „a pedepsei”!) repartiţiei dintr-un loc anume înapoi la -„oraş” !!
Uauauuuu!!~!
Sa nu mai zic ca la piesle auto se dadea ciubuc. Piese necesare pentru camionalele necesare ca sa faci planul… Si ptr altele se baga spaga. Asa am auzit si eu de „spaga” si ca „spaga” e mult mai mare decat ciubucu si „se baga” nu „se da” sau nu „se ia”. Adica prin 1972 Volga (M 21) a directorului avea nevoie de un motor. Directorul a dat PERSONAL 5.000 lei. A Volga nu era a lui .. ci doar la dispozitia lui ca era a IEILIFGA Bucale (erau cam multe cestii in juma de Muntenie asa ca „conducerea” avea la dispozitie una Volga si nu IMS. IMS-ul era in gnl folosit la aprovivionare)
Dar as mai observa ca atunci cand te duceai la medicina sau doreai sa te faci profesor trebuia sa stii ca sunt sanse sa ajungi pe nu stiu ce coclauri. Si caz – fost coleg de liceu. S-a facut medic. A ajuns „prost” intr-o comuna (totusi una mare, bogata). Peste 10 ani refuza sa vina in Bucursti : prea multi doctori profesori si confi, samd cine sa il stie? Ca la el in comuna … ba chiar si comuna invecinata – ehe! Cica daca era prins baut la volan sefu de post zicea „dom doctor sunteti obosit .. Lasati-ma pe mine sa conduc” (nevasta sefului de post din comuna invecinata avea unele probleme de sanatate Si in comuna aia medicu era voiajor pardon navestist. Colegu meu insa era amabil si disponibil!). Si colegu avea toate cartile bune si numa benzi AGFA (nu se gaseau.. ), dar el dadea comanda la gestionaru complexului din comuna si ala facea rost. Ma rog, dadea nu numa comanda, da si banii… plus altele. Asa ca de ce sa vina in Bucuresti?! (Nu se gasea carne.. insa se taia cate ceva prin comuna.. ilegal bine-ntels. Domn doctor avea parte ex oficio!. De Paste mielul ii venea (il platea da i se aducea acasa gata belit si despicat).
Vinu – cica bun – era cam pe gratis… multi ii ofereau o „mostra” numa o damigeana de 15 l!! Ce-i drept daca i se batea la poarta la ora 2 noaptea se scula ..
Cu profesorii era mai trist ..
@Pincu
Referitor la Silviu Brucan am citit acum cativa ani de situatia in Franta in anul 1944, cand trupele americane si cativa fracezi se apropiau de Paris. Deodata s’au ivit o multime de francezi care au fost in Resistance. Ei se numeau or au fost supranumiti „résistants de la dernière heure„.
Si in Romania sunt revolutonari care s’au impotrivit lui Ceausescu dupa Decembrie 1989 precum stiti mai bine decat mine. Culmea este ca acesti „fripturisti” au primit titluri si alocatii speciale. Nu spun ca Brucan et al. nu au scris scrisoarea celor 6, dar sa nu uitam Brucan era protejat de ambasada sovietica din Bucuresti din ordinele lui Gorbaciov. A fost om destept, dar in slujba cui? Curaj? Dar mai incet.
HAG SAMEAH!!!!!
Este interesant de observat că acelaşi cuvânt – „repartizare” – se folosea atât pentru furnizarea către întreprinderi a obiectelor neînsufleţite (produse, materiale) cât şi a celor însufleţite (mai mult sau mai puţin ;-)), cum ar fi ingineri, învăţători/profesori, etc…
Şi într-adevăr, din punctul de vedere al întreprinderilor, acestea aveau nevoie de „materie primă” şi de personal, iar în sistemul planificat ambele erau dirijate central, prin ministere…
@Sfartz Pincu
> „impingatorii” … funcţionau nu numai pentru procurarea de bunuri materiale, ci şi de “servicii”, cum ar
> fi şi cel necesar pentru comutarea … repartiţiei dintr-un loc anume înapoi la -”oraş” !!
Aici ar fi două cazuri:
– dacă găseşti un alt loc de muncă şi dacă noua întreprindere te vrea foarte tare (sau o cointeresezi 😉 ), ea poate să-şi activeze „împingătorii” să aranjeze lucrurile între cele două întreprinderi implicate, sau prin ministerul/ministerele respective
– dacă n-ai acest noroc, trebuie singur să încerci să obţii „negaţia”, sau „dezlegarea”, adică instituţia la care ai fost repartizat să-ţi dea în scris că nu are nevoie de tine. Aici ai nevoie de ajutorul terţilor, dar în acest caz aceştia nu se chiamă „împingători” ci „pile” 🙂
În situaţia asta am fost şi eu: bucureştean fiind şi deşi aveam ambiţii (disproporţionate?), am fost repartizat ca prof (de fizică) la un liceu din Giurgiu. Din Giurgiu era o colegă de-a mea şi am încercat prin tatăl ei să obţin „dezlegarea”. Tatăl ei era preot, ceea ce era bine, pentru că putea avea o sferă mare de influenţă, însă era preot Biserica Grecească, ceea ce era, poate, mai puţin bine…
În final „dezlegarea” n-am obţinut-o, în schimb am apărut pe prima pagina a „Gazetei Învăţământului” ca element negativ care nu şi-a onorat repartiţia, în ciuda faptului că Partidul şi Guvernul etc., etc., etc.
Repartizare a absolventilor universitatilor, institutelor si colegiilor a existat si in RSSM. In rusa se numea „RASPREDELENIE na rabotu moldodih spetsialistov”.
Eu nu am dovedit sa o simt pe pielea mea, am absolvit universitatea dupa destramarea URSS si caderea comunismului. Auzisem de asa ceva, dar inginerii-tehnologi in semiconductori erau, desigur, repartizati in capitala.
Cu permisiunea Dvs, stimati domni, doresc sa va povestesc despre un alt fenomen interesant din lagarul socialismului, specific pentru URSS. Probabil ca nu o sa ma credeti, candva, din naivitate, am povestit despre aceste lucruri unor colegi nemti si ei m-au intrebat daca am fost detinut in lagare de concentrare comuniste. Nu am fost detinut, am fost un simplu student care avea o bursa „leninista” de 50 ruble/luna.
Cred ca acest fenomen a avut loc numai la noi, in URSS. Toamna toti studentii sovietici erau mobilizati sa ajute colhoznicii la culesul recoltei. Recoltele pe atunci erau masive, dar colhoznicii nu aveau forta auxiliara de a-i ajuta la recoltare. Ceea ce fac astazi „capsunarii” care pleaca din Romania la cules capsune in Spania, in URSS faceau studentii si profesorii (imi este deja rusine sa scriu mai departe, e atat de absurd). Daca deveneai student in luna August, erai anuntat ca sa te prezinti pe 1 Septembrie la adunarea festiva a unui nou an de invatamant, iar pe 2 Septembrie sa vii la facultate echipat pentru o deplasare de 6 saptamani in unul din kolhozurile patriei socialiste. Am trecut prin aceste mobilizari de 5 ori, de 3 ori la colegiu (tehnicum) si de doua ori la universitate.
Studentii, impreuna cu lectorii, docentii, lucratorii auxiliari ai universitatilor, erau trimisi sa ajute la recoltarea roadelor. Eram transportati cu autobuzele intr-un colhoz aflat la vreo 100 de km de oras si lasati acolo pe 6 saptamani. Eram cazati in lagare de odihna ale pionierilor, care plecau din ele la sfarsitul lui August. Erau niste casute usoare, din placaj, se putea trai acolo in Iulie, August, cand era canicula, dar pe la mijlocul lui Septembrie si mai ales in Octombrie toti tremurau de frig.
Murdarie, frig, alimentare saracacioasa(era de toate, dar nu ajungeau bucatari). Peste 6 saptamani te intorceai stors de puteri, perdeai vreo 15 kg de lucru greu (cules, caratul lazilor, etc). Era ceva ireal, alta dimensiune. Daca cu doua saptamani in urma iti serveai cafeaua cu parintii acasa, intr-o atmosfera linistita, discutand politicos cu ei, iata ca acum te transformai intr-un „colhoznic” cu mainile negre, prafuit, injurand de mama si de tata la dreapta si la stanga, fumand tigari „Joc” (la voi se numeau Carpati), dormind pe sub pomi in livada, sarind din mers din camion, etc. Era un fel de scoala de supravetuire.
Imi amintesc ca in 1989 am fost dusi intr-un sat din Transnistria si am locuit in cazarmile fostei baze militare de graniceri de pe timpul cand hotarul dintre Romania si URSS era pe Nistru. Acele cazarmi aveau peretii grosi, cam de un metru, erau ca niste cetati-grajduri. Inca atunci mirosea a conflict, oamenii locali se temeau de cuvantul „roman”, se isterizau daca auzeau de Romania. In genere, se facea agricultura buna acolo, gradinile erau bogate, se utiliza tehnica, tractoare, camioane, pana si elicoptere. Dar forta de munca tot una nu ajungea. Aduceau si echipe de muncitori de la uzine sa lucreze la recoltare cel putin o zi pe saptamana.
Aceasta situatie cu mobilizarea studentilor si a profesorilor a fost practicata in intreaga URSS. Daca nu mergeau in colhoz, atunci erau trimisi la depozitele de pastrare, unde alegeau marfa dupa calitate (mai mult in Federatia Rusa). Imi amintesc de gluma cu profesorul universitar-doctor habilitat rus, care a lucrat o zi la impachetarea cartofilor si a lasat cartea sa de vizita in fiecare pachet cu cartofi, ca sa se stie ca anume el, cel celebru si recunoscut la nivel mondial, a impachetat acei cartofi si ca el este responsabil de calitate.
Mobilizarea la colhoz a fost un eveniment destul de dur in viata mea studenteasca, ma tot intrebam naiv daca sunt om liber ori sclav. Eram platiti, dar nimeni nu ma intreba daca sunt de acord cu acea plata. In glas nu puteai intreba, pentru ca te puneau imediat la punct politrucii. Abea in 1992 in RSSM s-a terminat cu acea practica monstruoasa. Noi mai glumeam uneori, il intrebam pe profesorul de Istorie a PCUSS de care clasa socială aparţin studentii. Ii spuneam ca muncitori nu suntem, nu producem, intelectuali nu am devenit inca, trebuie sa invatam 5 ani. Deci aveam tot dreptul sa ne socotim tarani-kolhoznici. Nu pronuntam si cuvantul “iobagi”, desi evident ca eram anume iobagi in acele 6 saptamani blestemate.
Ne intorceam la studii pe la 20 Octombrie si aveam nevoie de inca vreo patru saptamani sa ne deprindem cu disciplina de studiu. Din surse din internet am aflat ca aceasta practica sclavasgista mai exista si in zilele de astazi in Uzbekistan, la stransul bumbacului, pana si copiii sunt trimisi pe campurile cu “aurul alb”. Cred ca ei s-au intors la feudalism…
@Alexandru Grosu
> Cred ca acest fenomen a avut loc numai la noi, in URSS. … (imi este deja rusine sa scriu mai departe, e atat de absurd).
Un fenomen asemănător a avut loc şi în România şi, sunt sigur, în toate celelalte ţări comuniste. Poate varia în amploare şi în detalii de la ţară la ţară, dar esenţa era aceeaşi – muncă obligatorie. Cum spuneam : aceleaşi cauze duc la aceleaşi consecinţe.
Fenomenul, aşa cum a funcţionat în URSS este, cred, destul de bine descris aici. Tot acolo sunt enumerate cauzele fenomenului : lipseau mijloacele mecanice de recoltare, dacă se făcea manual, este o cantitate de muncă enormă, ţăranii colectivizaţi erau foarte prost plătiţi şi în număr mereu descrescător, strângerea recoltelor trebuia făcută rapid.
Dar chiar şi strânse, recoltele (în principal cartofi şi morcovi) putrezeau la locurile de colectare din lipsa transportului, astfel încât pierderile atingeau… 80%.
O percepţie mai resemnată („romantică”), când omul nu avea conştiinţa/sentimentul de umilire, am citit-o aici.
Eu n-am fost, nici în timpul şcolii, nici a facultăţii, la lucrările astea de toamnă, dar cei care au fost şi cu care am vorbit – puţini şi numai din Bucureşti – au amintiri relativ pozitive, în primul rând deoarece munca nu era grea şi era gustoasă – culegere de fructe, etc.
Completare : practica mai există şi în Bielorusia; deşi fusese desfiinţată în 1994, s-a reintrodus puţin mai târziu. Aceleaşi cauze duc la aceleaşi consecinţe : sistemul economic din Bielorusia nu s-a schimbat prea mult…
In R.Moldova nu se plantau cartofi in cantitati mari. Asa ca cuvantul „kartoshka” nu se potriveste RSSM-ului. Struguri de masa si pentru vin, mere de toate sorturile, rosii, ardei, varza. Cand se facea frig treceau la recoltarea sfeclei furajiere.
Ca student, puteai sa refuzi participarea doar prezentind un certificat medical. Alte motive de neparticipare nu existau, pedeapsa era EXMATRICULAREA. O mare parte din produse se exportau in Rusia, de pe camp, lazile mergeau direct la gara. Imi amintesc de o caravana de camioane venita de prin Letonia si care plecase incarcata pana in barba cu rosii si ardei.
Nu era nicio romantica in acele evenimente, lucru greu, betii, batai, brutalitate, murdarie. Certuri intre studenti si tineretul local, batai pana la sange. Militienii aproape ca erau in fiecare seara la noi. O lume deformata, o lume de cazarma. De fapt situatia difera de la generatie la generatie. In amintirile mele eu ma refer la sfarsitul anilor 80, inceputul anilor 90. Ani de criza acuta in URSS.
@Alexandru Grosu
> cuvantul “kartoshka” nu se potriveste RSSM-ului
„на картошку” este, desigur, o denumire generică. Ce anume se culegea şi cantităţile ce trebuiau culese diferea puternic de la regiune la regiune (într-o ţară sau republică unională dată). La fel şi gradul de constrângere ce era aplicat participanţilor pentru a atinge obiectivele.
Citesc că încă şi acum în republicile din Asia Centrală unde se cultivă bumbac, sunt aduşi elevi minori care lucrează gratuit. Bineînţeles, organizaţiile ca UNESCO şi altele pentru apărarea copiilor nu se supără, în schimb sunt foarte active contra muncii infantine plătite acolo unde alternativa la o asemenea muncă este, deseori, prostituţia infantină. Iată ce noroc au unele ţări !!
Altfel, avem divergenţe faţă de ce am scris?
La toti cititorii care citesc ACUM va urez Sarbatori Fericite!
Eu cred ca poporul rus a indurat mai mult de decit noi.
Eu imi aduc aminte ca trebuiam sa mergem la defilare de 1 Mai si 23 August. De Craciun si Pasti, trebuia sa mergem seara la dans la scoala, ca nu cumva sa mergem la Inviere sau Colinde. Dar noi mergeam si la dans si la Inviere si ne puneam o broboada pe cap ca sa nu ne recununoasca cei de la UTM care erau turnatori.
Dar nu-mi amintesc sa fi lucrat la cules cartofi, porumb, etc.
Este posibil ca dupa ce am plecat eu in Ianuarie 1965, s-au schimbat lucrurile si in Romania?
Eu cind povestesc aceste lucruri(si multe altele) fetei mele, sotului meu sau prietenilor americani, nici nu le vine sa creada. Ei cred ca exagerez!
@Wanda
e interesant ca pomenesti faptul ca poporul rus a suferit mult mai mult decat altii.
Rusia fusese atacata de Germania in 1941 si armata sovietica parea sa fie nepregatita. Rusia sub Stalin n’a crezut ca Hitler va ataca fiindca aveau tratatul Ribentrop-Molotov prin care si-au impartit prada fiecare luand jumatate din Polonia.
In anii ’50 Stalin a tinut un mare discurs in care a declarat ca poporul sovietic si cel german au suferit cel mai mult in al doilea razboi mondial.
Toate articolele lui Vassily Grossman au fost epurate si chiar unele ale lui Ilya Ehrenburg.
@Wanda
Mersul la cartofi – ,,practica în agricultură” – a început prin 1970 (elevi și studenți). Din 1980 a început să fie trimis în condiții umilitoare (de ex. în remorcile cu gratii ale pușcăriei) așa-zisul personal TESA (cei care nu practicau munci fizice).
Pe de altă parte în România era și mai este o atitudine de dispreț pentru munca fizică, venită din convingerea superiorității.
Apropo de împingere, fabrica în care lucrez nu permite să faci un cadou nici măcar cumpărătorilor, de ex un cec pentru o săptămână la mare împreună cu familia pentru cel cu care negociezi să-ți vinzi produsul. În cazul nostru produsul pe care îl vindem are multe zerouri în coadă și se contractează câteva bucăți deodată așa că o mică atenție ca aceea pe care am pomenit-o nu s-ar cunoaște.
Cireaşa de pe tort este că în timp ce elevii, studenţii, militarii şi personalul TESA erau în campania de recoltare la …… (se complectează, după caz şi loc, cu: cartofi, porumb, sfeclă, mere, struguri, etc.!), vajnicii bărbaţi de la ţară erau la cârciumă şi-i persiflau din pragul acelor instituţii educaţionale pe… orăşenii fraieri care le făceau munca lor!!
Totuşi, exista şi un oarece profit, mulţi se întorceau acasă cu o sacoşă din produsele respective, în funcţie de înţelegerea şi toleranţa preşedintelui de GAC (Gospodărie Agricolă Colectivă) sau de GAS (Gospodărie Agricolă de Stat), sau poate din interesul de a-i stimula pe cei veniţi la „muncă patriotică”, ca să nu fie daţi ei afară, dacă Partidul găsea recolta nestrānsâ la timp!!
Domnule Sfartz, stiu ca ati tradus versuri de Vladimir Visotki, va dau un link la un cantec cu titlul „Tovarishchi uceonie” – „Tovarasi savanti”.
E despre implicarea savantilor in procesul de strangere a cartofilor in URSS. Clipul a fost facut de un cineva recent, asa ca nu veti vedea simbolurile URSS ci pe cele ale Rusiei. Dar se subintelege URSS-ul. Apropo, apar pe tablouri Jores Alfiorov (premiul Nobel, anul 2002, fizica), Piotr Kapitsa, un mare savant, care prin parinti se tragea din Basarabia si vorbea romaneste. Si principalul: Grisha Perelman, unul din cei mai iscusiti matematicieni ai planetei, a refuzat de 2 ori premii a cate un milion de dolari.
Deci va dau linkul : http://www.youtube.com/watch?v=cWLJexiwlmQ
[Sau, cu text : https://www.youtube.com/watch?v=iaHrvhoE_P8%5D
Am invatat limba rusa la scoala, timp de 7 ani (5 sau 6 zile pe saptamina). Nu inteleg NIMIC si poate stiu 10 cuvinte.
Pacat ca Youtube-ul mentionat de dl. Grosu nu are o traducere in engleza.
Pentru doamna Wanda Lucaciu am gasit pe net o traducere a acestui cantec in engleza.
Comrade Scientists, PhD’s and candidates.
You’ve messed it up, your x’s and your naughts.
You sit there and logarithm your antidotes
While the potato crop just quietly rots.
From compost and dry mould you try extracting
A magic balsam, like some square root.
Maybe it’s amusing, and maybe it’s attractive,
But it’s the potato root that’s rotting underfoot.
By bus to Skhodnya station, don’t be late!
And there just leg it and be snappy,
When the honored spud is on your plate,
A pinch of salt and you’ll be happy.
You show your patriotism here, dig’em tubers,
Then bang, world fame will explode like ammonal.
Instead, your whole gang are out slicing tumors,
And also legs of dogs – and that is criminal!
Comrade Scientists, enough of all your probings,
Quit your experiments, hydrite and antihydrite.
Get in the trucks and drive down to Tambov province.
Your gamma-rays can wait before you set’em right.
To Tambov we are driving, don’t be late!
And there just leg it and be snappy,
When the honored spud is on your plate,
A pinch of salt and you’ll be happy.
Bring your families along, your brothers and your sons,
We’ll put them up in comfort and later you’ll exclaim:
To hell with those blue-genes, those other chromosomes,
We’ve had a hard day’s work, and now it’s time to play.
Drive over, Comrade Scientists, Einsteins prized and rare,
Inestimable Newtons, together we’ll be one.
‘Cos our earthly suffering, it fills a common grave:
The earth she jus’ don’t care, it’s phosphates or it’s dung.
By bus to Skhodnya station, don’t be late!
And there just leg it and be snappy,
When the honored spud is on your plate,
A pinch of salt and you’ll be happy.
Head over, my sweet ones, in ranks without hiatus,
Although you’re major scholars and never wear a cross,
You’re wilting there behind your apparatus,
But here the air is clear, like medicine, dross.
Comrade Scientists, relax, if something breaks or bubbles
Or goes wrong, like, say some bezerk phenomenon.
In a flash we’ll be there with our pitchforks and our shovels,
A few day’s deliberation, and it’ll again be running.
To Tambov we are driving, don’t be late!
And there just leg it and be snappy,
When the honored spud is on your plate,
A pinch of salt and you’ll be happy.
Vai, am facut o greseala. Alfeorov a obtinut premiul Nobel in anul 2000 si nu in 2002. http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Nobel_laureates_in_Physics
L-a impartit cu Krömer si Kilby. Jores Alfeorov a fost conducatorul stiintific al profesorului meu din R. Moldova, care si-a facut PhD-ul la Leningrad. In laborator, la Chisinau, avem chiar si un penar din grafit, in care prin metoda epitaxiei lichide au fost confectionate acele heterostructuri faimoase. Imi amintesc, eram deja in Germania, cand la radiou am auzit glasul lui Alfeorov. Era in Suedia, la ceremonia de inmanare a premiului. Stiu ca a pronuntat cuvintele renumite ale lui Veniamin Kaverin din cartea „Doi capitani”: „Borot’sya i iskat’, naiti i ne sdavat’sya” (Lupta si cauta, gaseste si nu renunta)
George, Multumesc pt traducere. Fantastic!
@Alexandru Grosu
> cuvintele renumite ale lui Veniamin Kaverin din cartea “Doi capitani”…
Frumoasă carte – pentru un preadolescnt sau adolescent care eram când am citit-o prima dată. Am recitit-o şi mai recent … şi aproape că-mi pare rău 🙂 A fost şi un film (https://www.youtube.com/watch?v=YGIDlLo1f0Y 1955); l-am revăzut … şi nu trebuia… Există şi un remake, serial.
Cu vreo 15-20 de ani în urmă am dat de originalul lui „Бороться и искать, найти и не сдаваться” : era din traducerea rusă a unui vers dintr-un poem în proză al lui Alfred Tennyson, poem numit „Ulysses” (1833), şi care suna aşa : „To strive, to seek, to find, and not to yield”.
Aceste cuvinte apar pe crucea de pe mormântul exploratorului polar Robert Scott (fotografia – mai jos), mort în 1912 în Antarctica, la întoarcerea de la Polul Sud..
În roman era parte din jurământul copiilor, precum şi parte din inscripţia pe mormântul Căpitanului Tatarinov Sr. (nu am memorie bună ci am cartea – în format electronic 🙂 http://nord-i-ost.narod.ru/dvahtml.html )
Soarta reala a lui Robert Scott se aseamana cu soarta literara a lui Tatarinov. Ambii si-au dat viata in conditii asemanatoare, unul la Polul Sud (stiind ca este doar al doilea, dupa Amundsen). Tatarinov a murit incercand sa gaseasca Trecerea Maritima Nordica din Europa in Oceanul Pacific. Aveti dreptate, e o istorie pentru tineri.
Filmul din 1955 este total nereusit, nu-l socot ca face de vizionat. Acel mini-serial al anilor 70 mi-a placut. Desigur, din punctul de vedere a zilei de astazi, multe par invechite si ireale. Dar trebuie sa intelegem in ce timpuri a scris Veniamin Kaverin (Silber). Mie imi place, chiar si astazi, o alta carte a acestui scriitor, „Otkritaya kniga”, cartea despre femeia savant Tatiana Vlasenkova, care a contribuit la elaborarea penicilinii in URSS.
Kaverin a fost un scriitor pentru tineri. Si uneori oamenii in varsta isi aduc aminte ca au fost adolescenti. Ca si Arsenii Tarkovski:
Арсений Тарковский
Стихи из детской тетради
…О, матерь Ахайя,
Пробудись, я твой лучник последний…
Из тетради 1921 года
Почему захотелось мне снова,
Как в далекие детские годы,
Ради шутки не тратить ни слова,
Сочинять величавые оды,
Штурмовать олимпийские кручи,
Нимф искать по лазурным пещерам
И гекзаметр без всяких созвучий
Предпочесть новомодным размерам?
Географию древнего мира
На четверку я помню, как в детстве,
И могла бы Алкеева лир
У меня оказаться в наследстве.
Надо мной не смеялись матросы.
Я читал им:
„О, матерь Ахайя!”
Мне дарили они папиросы,
По какой-то Ахайе вздыхая.
За гекзаметр в холодном вокзале,
Где жила молодая свобода,
Мне военные люди давали
Черный хлеб двадцать первого года.
Значит, шел я по верной дороге,
По кремнистой дороге поэта,
И неправда, что пан козлоногий
До меня еще сгинул со света.
Босиком, но в буденновском шлеме,
Бедный мальчик в священном дурмане,
Верен той же аттической теме,
Я блуждал без копейки в кармане.
Ямб затасканный, рифма плохая –
Только бредни, постылые бредни,
И достойней:
„О, матерь Ахайя,
Пробудись, я твой лучник последний…”
1958
@ Alex. Leibovici
Referitor la culesul bumbacului de către copii. Este aparent o muncă uşoară-fizic (şi nu pentrucă bumbacul e uşor!). Dar condiţiile în care se culege sunt groaznice. O spun cu certitudine pentru că la vârsta de 10 şi 11 ani am practicat personal această muncă.
Bumbacul nu poate fi cules decât pe căldură, dimineaţa roua deteriorează calitatea, ori căldura din Asia Centrală, în zona pustiilor Kara-Kum şi Kzâl-Kum atinge 46 grade la umbră ! D-apoi în plin soare !! Şi cel mai rău aspect este că atunci când este matur, sâmburii din bumbac emană gaze atât de toxice, incat nu numai că-ţi înroşesc şi-ţi lăcrimează ochii, dar din cauza mâncărimii şi frecatului la ochi ajungi să ai pleoapele pline cu puroi.
@ Wanda Lucaciu
Nu înţeleg de ce i-aţi mulţumit lui George, pentru traducerea lui Vasotskii în engleză oferită de Alexandru (Grosu) ! Este o gresala, sau Alexandru este de fapt George ?
@ Alexandru Grosu
M-aţi dat gata cu cunoaşterea profundă a lui Vasotskii ! În română sunt doar vreo 30 de cântece traduse din Vladimir Vasotskii, din cele cca. 700, toate fiind perle de adevăr universal !!
Remarcabil este faptul că deşi a fost tradus în 66 de limbi, în lista acestor limbi, făcută de ruşi-neaoşi, nu figurează limba moldovenească, ci doar româna – pentru ambele ţări !! Deci ruşii normali, apolitici, ştiau că este o singură limbâ şi un singur popor !! Sau poate că este efectul «Vasotskii», profund uman şi de adevăr pur, care nu cunoaşte discriminarea ! Lista complectă a traducerilor din Vasotskii,v. http://www.wysotsky.com
Referitor la citatul din Veniamin Kaverin (Silber), vreau să-l menţionez pe marele călător american Peary care după ce i-au amputat degetele degerate de la picioare în traversarea Groenlandei, a spus o frază mai concisă, referitoare la perseverenţă : «Ai reuşit-continuă,nu ai reuşit-continuă !!»
Stimate domn Sfartz, va mutumesc pentru arecierea D-voastra a umilelor mele cunostinte.
In 1980, anul, cand a murit Vladimir Visotski, eram un pusti din clasele primare. Imi amintesc acel an, an al Jocurilor Olimpice de vara la Moscova (2014 la Soci). Noi, copiii, alergam cu torte aprinse imtiand fuga cu focul olimpic al sportivilor. Atunci nu cunoteam numele Visotski. L-am cunoscut mai apoi, peste vreo 4 ani. A fost un actor talentat, un „bard” recunosct. Dar in primul rand a fost un poet. Muzica lui scrisa pentru cantece nu putea concura cu muzica unor compozitori cunoscuti. El singur o numea „tri akorda”. Ce la facut celebru? Poezia, desigur versrile lui talentate. Din pacate, in timpul vietii sale, nu a fost recunoscut ca poet. Eldar Ryazanov cauta un poet pentru rolul lui Cyrano de Berjerac, iar Vadimir Visotski s-a propus pe sine, la care Ryazanov i-a spus ca cauta un poet. Visotski a rosit si a plecat, dar dupa vreo 20 de ani, Ryazanov s-a cait in public petru insulta adusa poetului Visotski. Un om care in timp de sclavie s-a simtit liber, poate cel mai liber dintre toti. Citind creatia acestui om, parca nu-ti vine sa crezi ca a trait in URSS.
Din pacate, numele lui este folosit azi in R.Moldova de catre niste nemernici, asa ca „mercenarul” putinist Renato Usatii, un milionar care si-facut banii in Rusia prin metode criminale, si acum, rentors in Moldova, incearca sa intre in politica pentru a shimba vectorul european al tarii. A platit chiar si un monument al poetului la Balti, la adus in Moldova chiar pe Nikita Visotski, fiul poetului, la inagurarea monumentului. E o rusine.
In privinta limbii moldovenesti, da, aveti deptate, orice intelectual rus spune ca e romana. Am scris de Piotr Kapitsa, savantul, care a obtiut premiul Nobel si care a avut parintii originari din Basarabia. In familia lui Piotr Kapitsa se vorbea romaneste. E omul care l-a sfidat demonstrativ pe Iosif Stalin. A avut 2 fii. Unul dintre ei a fost Serghei Kapitsa, probabil cunoscut la 300 de milioane de oameni. Profesorul Serghei Kapitsa a fost prezentatorul unui program TV de popularizare a stiintei, se numea „Ochevidnoe-neveroiatnoie” – http://www.youtube.com/watch?v=Bl9CwFh7oLk
Acum cativa ani a fost sarbatorit jubileul lui (80 ani). A fost intrebat daca exista „limba moldoveneasca”. A raspuns ca limba este romana: „… – Stimate domnule academician, sunteţi descendent din viţă basarabeană. Mai ţineţi vreo legătură cu baştina strămoşească? – Vreo legătură, e prea puţin spus. Precum vedeţi, vă răspund în limba română, pe când dvs. m-aţi întrebat ruseşte… – Astăzi sunteţi pus pe surprize… – La ce vă referiţi? – Am în vedere, mai întâi, comunicarea ce aţi prezentat-o în cadrul acestei conferinţe internaţionale, prilejuită de aniversarea a 170-a a Bibliotecii de Stat a Rusiei, făcând un adevărat fureur. Şi a doua surpriză este că vorbiţi atât de bine limba noastră… Iată că şi dvs., când vă referiţi la această limbă, recurgeţi la exprimarea eufemistică.
Academicianul Piotrovski, un mare romanist şi un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situaţia lingvistică din Basarabia, inclusiv despre felul acesta al multor intelectuali, iscat din raţiuni de circumspecţie politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română şi n-ai ce-i face. Bovarismul politicienilor de la Chişinău, care poate fi numit cu un cuvânt mult mai dur, numai că nu-mi pot permite să cobor atât de jos, întreţinut, ba nu – generat de o seamă de politicieni chiar de aici, de la Moscova, este o mostră de ignoranţă agresivă. Eu nu cred că, în condiţiile creşterii nivelului de instruire şi al democratizării, opacitatea obscură a acestor grupări şovine nu va fi dezamorsată definitiv. Lucrul acesta, însă, depinde de vorbitorii acestei limbi, în primul rând de intelectualii de la voi, care trebuie să spună adevărul. Iar dacă „a spune adevărul” vi se pare o expresie cam bombastică, atunci ţineţi-vă de ceea ce se numeşte demnitate intelectuală. Eu, fiind departe de locurile de baştină ale străbunicilor mei, ţin la această limbă tocmai din acest sentiment de demnitate, care include, pentru un intelectual, şi datoria de a cunoaşte şi de a vorbi limba mamei, care i-a dat viaţă şi l-a crescut. Dacă bunelul şi bunica erau basarabeni, vorbitori de limbă română, dacă tatăl meu şi mama mea au fost la fel, chiar dacă, în virtutea situaţiei lor, nu au prea avut condiţii să se şi afirme în această limbă, cum puteam eu să fiu altfel?
Mai mult chiar, deşi m-am născut si am crescut departe de Basarabia, am mers pe urmele tatei şi mi-am luat şi eu o soţie basarabeancă, de prin părţile Sorocii, aşa încât, atunci când ne retragem în căminul nostru familial, mai vorbim şi româneşte. Am şi mers împreună, de câteva ori, când eram mai tineri, în ospeţie la părinţii şi la rudele soţiei mele… ”
Acest om a fost nascut la Cambridge, UK.
Numele lui Peary a fost pomenit de cateva ori de Veniamin Kaverin in cartea sa „Doi capitani”…
Limba „ardeleneasca” versus limba „moldoveneasca”!!!
https://www.youtube.com/watch?v=o45Af2KPycQ
🙂
e .. e ceva de completat . O sensibila distinctie la ce zice dl Leibovici: (20-4-2014 la 13:02)Este interesant de observat că acelaşi cuvânt – “repartizare” – se folosea atât pentru furnizarea către întreprinderi a obiectelor neînsufleţite (produse, materiale) cât şi a celor însufleţite (mai mult sau mai puţin ;-)) E poate gresit. Ca poate de fapt se repartizau posturile catre absolventi.. Fiecaruia dupa merit si ce era disponibil .. si in 90 junii din anul terminal s-au dus cu jalba in bat la Petre Roman (priemier) sa se termine cu repartitia iobagista. Prin dec a acelusiasi an cam juma experimentau printre primii conditia de intelcual somer .. descoperind ca repartitia era cu dublu .. tais. Pe de o parte obliga absolventul ca in acelasi timp era si o obligatie a statului sa ii gaseasca loc de munca ..(si despre merite .. banc sovietic.. ultimul de pe litsa, ultima loaza a facultatii este repatizat in Ciukotcka si zice „ma bucur ca impotriva tuturor asteptarilor am reusit sa termin Institutul. Si dati-mi voie sa ma inchin memoriiei tarului care a vandut Alaska americanilor!!!!” )
Si ceva despre munca campului. Din experienta mea (soldat in termen) nu erai dus sa lucrezi pentru un CAP (echivaloentu colhozului) ci pentru un IAS (echivalentu sovhozului). CAP ul se descurca singur cu oamenii pe care ii avea la munca .. membrii cooperatori. IAS ul insa avea un numar redus de angajati permanenti – director, secretara, paznici, ingineri agronomi, vacari, mulgatori, mecanizatori samd. Insa in momemtul recoltei .. ei bine nu aveau oameni!! Aia trebuiau angajati si de unde sa ii iei in conditiunile in care se promova o politica de 100% cuprinsi in campul muncii? Asa ca se facea apel la armata si studenti, elevi .. Unii la ordin (eu) altii cica munca patriotic-voluntara. Cand zici patriotic, voluntar nu prea mai exista … Asa ca taranii din comuna nu prea aveau de ce sa mearga pe camp – in primul rand fiindca nu era campul lor nici macar teoretic. Apoi fiindca in gnl „se descurcau” altfel decat ca zilieri – poate aveau campul lor, poate erau la CAP, poate lucrau in alta parte. In la doilea rand plata era extrem de modica si nu odata cam „smantanita” (am vazut un caz in care niste fete care au muncit 2 saptamani la colectat sfecla de zahar au primit cca 40 de lei ca cica li s-a dat mancare la cantina .. Max 40 de lei in 1973)
Ma rog distinctia intre CAP (colhoz) si IAS (sovhoz) este in gnl prea absconsa ptr teleptalu de la oaras care stie una si buna „tarani” …
Si dle Grosu: tigarile Joc erau mai proaste decat Carpatii. Si parca mai scumpe decat Belorkanal (am fumat de la Belomor si Kazbeck pana la Stalicnaie si Kosmos. Ma rog cand treceam Prutul. Se cruceau vamesii cand ma vedeau ca aduc un pachet doua de Belomor… asta de distractie „ia vedeti unele pe langa care Nationalele sunt lux!!!” )
Domnule Bizonu’, de 10 ani nu mai sunt fumator, am si uitat deja gustul tigarilor. Devin cu anii tot mai pozitiv si mai pozitiv, ca insumi ma minunez. 🙂
Dar va dau dreptate: A fuma tigaretele (papirosi) „condamnatilor” Belomorkanal http://en.wikipedia.org/wiki/Belomorkanal este un act de sinucidere. Am incercat, candva, o singura data, si am crezut ca mor. Exact a fost cu „Joc” si „Carpati”. E ca si cum ai fuma o substanta radioactiva. Sa fie blagoslovit bunul D-zeu ca mi-a dat mintea sa ma dezic de tigari.
@ Alexandru Grosu
A apārut un banc, cu o foto, in care Putina, in faţa unei prietene se jurā cā :
-Да я клянусь тебе, я у него на 8-е Марта, Крем просила, а не Крым !
„Da-ţi jur! I-am cerut de 8 Martie CREMĂ, nu CRIMEEA” (Alina Kabaeva Putin)
Mi-am permis sā concep si o variantā mai actualâ posibilā:
-Да я клянусь тебе, я его просила построить наш дом на окраине, а не на Украине !!
«”Da’-ţi jur! I-am cerut sa construiascā casa noastrā la marginea oraşului, nu în Ucraina!!»
(окраина= la marginea- unui oraṣ)
@Sfartz Pincu
🙂 🙂 🙂
Actorul M. Efremov are o gluma in versuri: Putin si Medvedev au decis sa se distreze si sa joace … o partida de badminton, fiecare calarind cate o combina agricola, intr-un lan de porumb. Apar in fata unui taran, iar taranul la inceput se sperie cand ii vede, dar apoi, totusi, ii intreaba la ce le ajuta acest joc. Raspunsul e ca sa nu fie ca ceilalti. (Efremov il ia in deradere pe Putin pentru actiunile sale extravagante: Zborul cu cocostarcii, scufundarea cu batiscaful, zborul cu avionul… etc.
http://www.youtube.com/watch?v=omudS4fzlB0
Faptul ca apar tot mai multe glume cu incarcatura anti-putinista,este semnificativ, si reprezinta o reactie populara,care intr-o buna zi, va deveni-actiune.
Momentan, propaganda desantata si specularea exagerata a patriotismului pro-rus ii acorda lui Putin o prelungire, dar in acelasi timp se anunta si ca un sfarsit al epocii lui de dominatie. Sa traim-si vom vedea!
Nu pot sa ma abtin sa reproduc cea mai severa gluma anti-Putin, din sit-ul prezentat de Domnul Grosu:
La o benzinarie din Rusia vine un politist si spune: Banditii l-au prins pe Putin, si cer 10 milioane de dolari rascumparare, altfel o sa toarne benzina pe el si o sa-i dea foc. Noi cerem de la fiecare sa dea cat poate ca sa-l salvam. Benzinarul sta pe ganduri si apoi spune: „Dau si eu 5 litri”-!!!
@Sfartz Pincu
Poporul rus e uituc din fire, uita repede (uneori prea repede) ce a fost ieri, se comporta ca un copil care vrea sa fie amagit. Sa ne amintim de „ura!-patriotismul rusesc cand s-a inceput conflictul ruso-japonez in 1904, pentru Port-Arthur. La inceput gloata il purta pe generalul Kuropatkin in brate, turba de patriotism „pravoslavnic”, sarea in apararea tatucului ortodox – tsarul, infaptuia pogromuri impotriva populatiei evreiesti, se umplea de dragoste patriotarda pentru „eroii-minune” (чудо-богатыри). Kuropatkin a dus in trenul sau militar un vagon plin de icoane ortodoxe in loc de obuze si cartuse (Мы японцев закидаем иконами). Ca apoi, dupa infrangerea de la Mukden, Port Arthur si Tsusima, sa porneasca o revolta sangeroasa indreptata impotriva tsarismului. S-a terminat acea istorie cu „cravatele lui Stolipin” (juvatul de la spanzuratoare).
Nu stim cu ce se va termina „aventura ucraineana”, poporul ii poate dansa lui Putin si „La Carmagnole” si chiar sangeroasa „Marseillaise”, si atunci nu stiu cine ii va da azil acestui tip. Atunci cand pentru o rubla ruseasca nu se va mai da 3,6 centi americani, ci se va da „peste bot” („Когда за рубль вместо золота будут давать в морду”), atunci va fi interesant de urmarit evenimentele…
„на сопках маньчжурии”/ „on the manchurian hills”- va mai amintiti de acest vals, domnule Sfartz?
http://www.youtube.com/watch?v=trKsl8qfrHM
http://www.youtube.com/watch?v=C1Jpyy8AJwA
@ Alex.Grosu
Asta este! Sufletul rusului – „Русская душа” – se pretează perfect pentru tipul de propagandă putinistā!
Un cântăreţ (întradevăr-excepţional!!), pe care l-am descoperit prin Dvs., cum este Dmitrii Hvorostovskii – capabil să facă să plângă o sala plină cu ruşi, nu ar avea acelaşi succes în Vest!!
Cu atât mai mult, Putin este un ticălos, pentru că speculează sentimentalismul rusului, stârnind un patriotism inutil si total anacronic, fără o susţinere materială, înlocuind pâinea-cu sentimente patriotice.
Esenţa propagandei putiniste aş exprima-o (parerea mea) cu sintagma rusească: „Бьют наших!!”= „Îi bat pe ai noştri!!”
@Grosu
Interesant ca prima tema si inca o parte din a III-a din Valsul nr 2 al lui Sostakovici seamana mult cu Colinele Manciuriei. Chiar si tonalitatea e aceeasi, desi Manciuria are un tempo mai lent.
Asta nu conteaza, dar nu am reusit sa gasesc vreo informatie despre eventuala preluare facuta de Sostakovici.
Ar mai fi o analogie de facut. Valsurile rusesti sunt melancolice spre deosebire de cele vieneze care sunt vesele. Asta poate spune ceva despre un popor – no more comments.
Domnule Petrineanu, poate aveti dreptate, dar trebuie sa intelegem ca valsul „Pe colinele Manciuriei” este destinat mortilor.
Daca ascultati cuvintele scrise pentru aceasta melodie, veti afla ca este vorba de un cimitir, undeva in Manciuria, unde sub sunet de gaolean(un fel de stuf asiatic) zac „eroii cazuti departe de Patrie”, morti in razboaiele coloniale ale Imperiului Rus.
Exista valsuri dedicate si celui de al II-lea razboi mondial. De exemplu acesta: http://www.youtube.com/watch?v=kMou3fYjvqY interpretat de Sofia Rotaru, romanca din Bucovina de Nord.
Un exemplu de vals rusesc este si melodia scrisa de compozitorul Eugen Doga, omul, care a spus clar: „Sunt roman”, desi toata viata lucreaza in Rusia. Va dau link-ul valsului din filmul regretatului Emil Loteanu, film turnat la studiuolul cinematografic „Mosfilm” din Moscova, dupa povestirea lui Anton Pavlovici Cehov „O drama la vanatoare”. Filmul a fost turnat de romanul Emil Loteanu (nascut in Regatul Romaniei) la Moscova. http://www.youtube.com/watch?v=JYZboqST-p4
Nu poti dupa melodia unui vals sa ghicesti sufletul unui popor. E prea greu.
Va spun ca sa ma intelegeti corect, ca sunt antiputinist si un adept inflacarat al Unirii R.Moldova cu Romania.
Imi cer iertare, am uitat sa spun ca filmul lui Emil Loteanu, turnat la Mosfilm, se numeste „Gingasa si tandra mea fiara”.
Domnule Grosu, nu va contrazic 🙂
Prin asezarea geografica dumneavoastra ati fost cu un compartiment mai aproape de Rusia (si de sufletul rusilor – evit singularul personificator). Cunoasteti mult mai multe despre ei. In cazul de fata ma bucur ca am aflat ceva despre valsurile rusesti.
E clar ca va inteleg corect referitor la atitudinea dumneavoastra. De fapt oricare dintre noi (care participam intr-o discutie) am fi putut fi orice ca atitudine cu conditia sa ducem discutia dupa regulile jocului.
Ca veni vorba de luare de atitudine dezaprob si eu actiunile Rusiei. Personal nu ma vad ca ,,antiputinist” pentru ca mi se pare ca nicio personalitate nu merita sa i se acorde atita atentie, aprobatoare sau dezaprobatoare. Nu poti fi ,,anticancer” la fel cum incerci din toate puterile sa scapi de el.
Se pare ca si geografia si bautura preferata,au o oarecare influenta asupra stilului muzical popular, preferat de anumite popoare! Munti, stepe,ape si bere vin,sau vodka !
@Sfartz Pincu
Unul dintre primii oameni, care au ridicat problema alcoolismului in Rusia a fost Ivan Gavrilovici Pijov (1825-1885). In cartea sa „Istoria crasmelor in Rusia” a descris amanuntit sistemul monopolist de alcoolizare a populatiei de catre insusi monarhii rusi. Se stie ca in Imperiul Rus exista monopolul la bauturile tari, care erau vandute in crasmile(kabak) statului. Este interesant de mentionat ca Pijov a murit apoi, ca si milioanele de barbati rusi de … alcoolism.
Nu vreau si nici nu am de gind sa fac bancuri despre alcoholism.
Totusi, ca sa poti trai sub un govern opresiv si in conditiile groaznice in care am trait sub communism, putina tuica era nevoie. Ca multi au abuzat alcoholul este fara discutie. Dar parca un paharel sau doua ajutau, nitel 🙂
@ Wanda Lucaciu
Tema cu stresul si alcoolul, tine si de tema articolului-repartitia ! Este stiut, ca inainte de lupta, soldatilori sovietici li se REPRTIZAU cate 100 grame vodka, ceeace primeau si soldatii kamikaze, inainte de sacrificiul suprem,dar sake.
@ George Petrineanu
Am ascultat de „n” ori ambele valsuri, si a lui Sostacovici, si alui Satrov, si mi se par originale, fara asemanare izbitoare, comune fiind doar cele 7 note muzicale!!
Toate valsurile, eu am ascultat vre-o 150 (!) au cate ceva, care le diferentiaza, comun este doar elementul de leganare, din timpul dansului.
Iata ,pentru cine vrea, cele 150 de valsuri. Ele sunt si mai multe, daca umblati si prin muzica clasica.
http://poiskm.com/artist/34374-Vals
100 grame de votca repartizate in Armata Sovietica se numeau „narkomovskie 100 gramm- de la Narodnii Komissariat- narkom- Comisariatul Norodnic. Este si un mini-serial rusesc despre aceasta.
http://www.youtube.com/watch?v=NU6mVIG-kl4
@ Alex. Grosu
Excelent filmul! Ne arata,ca Stalin a inteles rolul alcoolului, pentru victoria rusilor!
Ma intreb daca si Putin, va plāti „narkomovskie”, pentru multimea lui de agenti provocatori, pentru care,intr-un anume an, din profitul total al Rusiei,de 10 miliarde dolari, 3 miliarde(30%!) au fost „repartizati”, (vedeti, iar suntem in tema articolului!),pentru seviciile secrete.Arma destabilizarii, prin folosirea agentilor-provocatori, este cea mai puternica arma a lui Putin, mai puternica decat multimea lui de tancuri .
Câ limba rusa este la fel de bogatâ ca engleza, o dovedeste faptul cä daca pentru cuvantul „repartitie”, folosit in romanâ si pentru marfa si pentru oameni, in rusa pentru repatizarea oamenilor se foloseste cuvantul-„направление”= directie,in directia…, iar pentru marfuri, cuvantul: „наказ”=comanda,ordin(de repartizare !) .
Putin are o coloana a V-cea puternica in toata lumea.
V-am mai scris, domnule Sfartz, despre nemtii din Kazahstan, care prin anii 90 au fost repatriati din Kazahstan (unde i-a exilat Stalin de pe Volga). Sunt foarte multi, Germania a inceput a vorbi ruseste. Auzi aceasta limba destul de frecvent. Cu toate ca sunt nemti, acesti oameni vorbesc acasa numai rusa, privesc prin satelit numai programe rusesti, cred numai in ce le spune Putin. Eu am incercat sa discut cu cativa, e jale mare. Aflandu-se in Germania, ei urasc din toata inima NATO, serbeaza Ziua Victoriei pe data de 9 Mai. Cu toate ca se afla deja de 10-15 ani in RFG, nu renunta la mentalitatea sovietica. Nemtii i-au primit cu bratele deschise, dar apoi s-au dezamagit.
Mai exista o comunitate mare turca, ei sunt musulmani, dar turcii nu fac atatea probleme ca „rusii”. Cu cativa ani in urma, unul din ei (neamt vorbitor de rusa) a omorat o femeie musulmanca chiar in sala de judecata, unde ea era ca martora, iar el ca inculpat. E ceva teribil.
Cu vreo 4 ani in urma, unul din acesti oameni a aruncat un bustean de pe un pod, peste un automobil care se misca cu o viteza mare si a omorat o femeie de 30 de ani, care se afla la volanul automobilului. A aruncat busteanul doar asa, ca sa glumeasca. Eu personal am intalnit o banda din tineri, vorbitori de rusa, care jefuiau calatorii straini la autogara de la Hanovra. Si nimeni nu le poate schimba viziunile. Ei sunt pentru Rossia si pentru Putin.
E tragic. Dar trebuie sa recunoastem ca exista o multime de rusi cumsecade, oameni demni de respect. Nu putem generaliza.
Am vrut sa o intreb pe doamna Wanda Lucaciu daca cunoaste cazul Debrei Milke, germana, care a fost condamnata la moarte in SUA pentru ca a comandat moartea propriului copil. Ea nu a recunoscut niciodata vina. A pledat inocenta. A petrecut 22 de ani in celula celor condamnati la moarte, ca in anul 2013 sa fie eliberata din motive ca a fost incalcata procedura. Acum asteapta din nou sa fie judecata. S-a ajuns ca i se declarase ziua executiei si chiar a comandat „the last meal”. Accepta societatea americana asemenea „greseli de procedura”?
M-am uitat pe internet si am citit citeva articole. Cazul este complicat, se pare ca unul din detectivi refuza sa dea „testomony” in acest caz si invoca Fifth Amendment right against self-incrimination.
Nu sint avocata si nici nu stiu amanunte despre acest caz, deci nu ma pot exprima.
Din pacate, sint asa de multe cazuri in Statele Unite, in care parintii isi omoara copiii, ca nu putem sa tinem cont. Se mentioneaza la noutati, toti spun „Oh my G-d, how can a parent do that?” si apoi se uita incidentul.
Is the American justice system perfect? No, it is not! However, it is the best we have and I might as well say, it is the best in the world.
Multi cititori probabil ca ma vor critica pentru ceea ce am scris, dar asta este opinia mea si nu reflecta opinia revistei ACUM.
Va multumesc de un raspuns sincer, doamna Lucaciu. Aveti dreptul la opinie care trebuie respectata. Eu, insa, nu accept pedeapsa cu moartea sub nicio forma. In intelegerea mea, criminalul, care comite o crima, incalaca morala omeneasca si cea d-zeiasca. Avem oare noi dreptul sa ne asemanam criminalilor? Eu cred ca nu… Cat este de strasnic sa trimiti la moarte un om nevinovat. Si cazuri de acestea sunt o multime. Imi pare nespus de bine ca in Europa s-a renuntat la pedeapsa cu moartea. Socot ca s-a facut un pas inainte. Imi amintesc de cazul lui Edith Tompson din UK, condamnata la moarte prin anii 20 ai secolului trecut. Calaul a spanzurat o femeie, care era gravida si care se afla in stare de lesin, a fost adusa de doi ajutori ai calaului si executata fara a intelege ce se petrece. Istoria insa nu s-a terminat. Calaul cand a inteles ce a facut a incercat apoi de doua ori sa-si puna capat zilelor, a doua oara i-a reusit. In anii 80-90 in URSS criminalul A.Cikatilo a ucis zeci de femei si copii, iar politistii au arestat pentru crimele lui oameni inocenti, care au fost condamnati si executati, ca peste cativa ani sa se gaseasca acel monstru.
Executiile nu educa criminalii si nici societatea, ci din contra.
Acum citeva zile:
„US death row study: 4% of defendants sentenced to die are innocent”
http://www.theguardian.com/world/2014/apr/28/death-penalty-study-4-percent-defendants-innocent
Dl. Grosu, Controversia cu privire la pedeapsa cu moartea in Statele Unite continua sa fie pe primul plan. 32 de state au legea cu pedeapsa cu moartea si 18 state nu o au aceasta lege.
Cu toate ca nu sint religioasa, voi cota biblia:” Show no pity : life for life, eye for eye, tooth for tooth, hand for hand, foot for foot „(Deuteronomy 19:21)
Intrebarea dv cu privire la unii oameni care au fost pedepsiti cu moartea si au fost executati si care nu au fost vinovati este o tragedie. Intradevar, greseli au fost comise in statele unde pedeapsa cu moartea este lege.
In general, legea functioneaza f bine si greselile sint aproape zero. Tehnologia este asa de avansata ca este aproape imposibil ca o persoana sa fie pedepsita cu moartea cind nu este vinovat(a).
@ Wanda Lucaciu
Nu trebuie să Va faceţi probleme, că justiţia este imperfectă, dar nici să afirmaţi, că justiţia SUA este cea mai bună din lume ! Cât timp justiţia este făcută de oameni, ea va fi -imperfectă. Important este să existe o tendinţa permanentă-spre perfecţionarea justiţiei.Aici se poate vorbi de o clasificare.
@ Alex.Grosu
Aveţi dreptate cu difernţa dintre nemţii-nemţi, şi nemţii-ruşi ! Specificul ruşilor,cu înclinarea lor spre un comportament prioritar sentimental, faţă de cel raţional, i-a marcat pe toţi cei care au coexistat cu ei, într-un fel sau altul ! Până şi românii din Moldova, mă refer la TOATĂ Moldova (!), care au fost influenţaţi de ruşi, au fost marcaţi de acest sentimentalism, de cele mai multe ori păgubos. Nu întâmplător, realizările artistice, din toate domeniile, sunt mai pregnante, şi mai importante,în şi din această zonå.
Dar prioritizarea sentimentalismului faţă de raţionalitate, se plăteşte scump!
Putin,Ka-putin,-este bogat, şi nu are a se teme personal, dar ruşii naivi,care acceptă cu inima,şi nu cu capul, toate alunecările lui fals-patriotice, sunt cei care vor plăti până la ultimul bănuţ, prin nivelul lor de trai şi rămânerea din ce în ce mai în urma dezvoltării mondiale.
Exista exemplul campaniei militare a lui Napoleon in Rusia. In 1812 sistemul economic al Rusiei era bazat pe sclavie. Exista aproape o sclavie clasica. Taranii iobagi nu aveau dreptul sa-si schimbe stapanul, trebuiau sa lucreze la boieresc, erau vanduti, pierduti in carti, dati ca amanet. Trimisi la oaste pe 25 de ani, supusi pedepselor corporale, casatoriti numai cu voia stapanului. Erau sclavi. Vreo 16 milioane de sclavi. Li se spunea „suflete”- „dushi”. N.Gogol a scris faimosul sau poem in proza „Sufletele moarte”.
Si iata ca Napoleon intra cu armata in Rusia si declara desfiintarea iobagiei. Toti taranii, in caz de biruinta a francezilor, aveau sa devina liberi!!!
S-a intamplat insa, ca acei tarani au pus mana pe coase si au macelarit armata franceza in luptele de partizani. E o logica ciudata. Sclavia a mai continuat vreo 50 de ani si a fost desfiintata abea dupa razboiul Crimeei.
Revenind la tema repartiţiei, îmi aduc aminte şi de emoţia colectivă, care se stârnea pe timpuri, când se auzea , ca un strigat de luptā (!),o frază, mult ,aşteptată de: „Se dā…”, urmată de, zahăr sau ulei,sau carne,ets.!!
Bine, domnule Sfartz, sa ne intoarcem la repartititie.
Imi amintesc( desi eram un copilandru) ca in prima jumatate a anilor 80 (secolul trecut) ingropam mai in fiecare an cate un Secretar General al PCUS. Era o bucurie pentru noi, scolarii. Domnilor, nu ma credeti lipsit de suflet, respect cu sfintenie Viata si Moartea, nu-mi permit sa glumesc cu asemenea lucruri. Dar in 1982 eram copil, si tare imi placea, ca noi scolarii am fost eliberati pe doua zile de lectii din cauza funerariilor tovarasului Brejnev. Puteai sta acasa si privi televizorul. Programele TV au fost amanate si toata ziua aratau doar filme istorice, despre razboi. Am privit si reportajul procesiunii funerare. Momentul cand corpul neinsufletit a fost lasat in groapa betonata de langa zidul Kremlinului a coincis cu salva de tun, trasa in amintirea tovarasului Brejnev. Toti au crezut ca acea bubuitura provine nu de la tun, au crezut ca sicriul a fost scapat sa cada in groapa. Toti au crezut ca sicriul a cazut in groapa si s-a sfaramat.
Apoi au fost funerariile lui Andropov, apoi cele ale lui Cernenko.
Si iata ca, hip-hip hurra, a aparut un secretar general tanar, Mihail Gorbaciov. Toti au ramas incantati, vorbea cu greseli, cu accent cazacesc de Stavropol, dar fara a citi de pe foi. Si a inceput cu legea prohibitiei. A luptat cu „alcoolismul”, sa salveze URSS. La TV se transmitea numai gimnastica ritmica si se propaga modul de viata „sanatos”. S-a inceput „lupta” pentru sanatatea natiunii. Au fost permise Coca si Pepsi. Se producea o cantitate mare si diversa de sucuri naturale. S-a micsorat producerea de votca.
Au urmat consecinte tragice pentru Republica Moldoveneasca. Mii de hectare de vie sanatoasa au fost taiate, ca sa nu se mai produca vin. Iata aici am ajuns in sfarsit la „se da”, stimate domnule Sfartz. Va imaginati, in RSS Moldoveneasca, unde copiii beau primul vin la botez, se „dadea vin” in anumite cantitati in zile anumite. Profesorii universitari trebuiau sa stea in rand ore in sir alaturi de boschetarii alcoolici, ca sa poata cumpara o sticla de vin la vreun jubileu sarbatorit modest. A durat vreo 3 ani. Au fost taiate plantatii masive de vie vestita. Apoi, Gorby a vizitat Germania, unde a vazut terenuri mici de pamant repartizate orasenilor pentru a le lucra. Ideea la nemti era sa construiasca o casuta microscopica din lemn, unde sa tina lopetile si un scaun. Ei veneau sambata pe aceste loturi si se odihneau lucrand, plantand cartofi ori castraveti. Nu aveau profit din aceasta, ideea era doar sa aiba placere din munca fizica si sa poata sa serbeze cu familia pe „pamant”, sa pape wurst la gratar cu bere. La Gorbaciov, insa, totul a fost inteles gresit. A taiat viile in RSSM si apoi, „inaripat” de exemplul german a repartizat acele pamanturi orasenilor( majoritatea veniti din Rusia) ca sa fie ca in Germania. Insa in URSS oamenii nu au construit casute de gradina microscopice ca „sarmanii germani”. Nu, ei s-am simtit pe loc „latifundiari” pe 600 metri patrati si au inceput a construi case cu doua etaje.
Intr-un timp scurt, au devenit deficitare materialele de constructie, cererea era enorma, oferta era minima. S-a inceput o speculatie masiva, oamenii care aveau bani i-au aruncat in beton si piatra si lemn. S-a inceput cresterea preturilor, inflatie. Taranii au pus mainile pe coase si furci cand au vazut ca orasenii vin cu beton si pietre de zidit pe terenurile, care candva au apartinut buneilor lor. A fost o CATASTROFA totala. Iata asa a fost „repartitia” gorbaciovista.
Apropo, atunci au aparut serialele braziliene cu 300 de epizoade. De acolo, sovieticii au invatat cuvantul „fazenda”- latifundiu in Brazilia cu sclavi. Era popular serialul „Sclava Isaura”. Si acele terenuri, candva fertile, pangarite cu beton se numeau „fasende”. Multe din acele vile nu au fost finisate nici azi. Cand Gorby a fost trimis „la patuc ca un baietel rau” de Boris Eltzin, banii s-au devalorizat atat de puternic, ca cu pretul unei case puteai sa-ti cumperi cel mult o camasa. Domnilor, nu va suparati ca am scris prea mult, sunt amintiri din adolescenta.
Ciudată este,stimate Domnule Grosu, ciclicitatea cu care se repetă politica proastă, şi consecinţele ei!
Şi în România, după ce Iliescu a distrus agricultura prin fărâmiţarea ei până la dimensiuni atomice, a apărut acelaşi fenomen de „fasiend”-ism, cu căsuţe la ţară, la aer, fie prin construcţia de vile şi vilişoare, fie prin „modernizarea” caselor vechi ale părinţilor, bunicilor şi străbunicilor!! Este vorba nu numai de prăbuşirea agriculturii (cu nevoia stupidă de a importa morcovi din Olanda??!!), ci şi de distrugerea unui mod de viaţă, prin care ţăranii produceau pentru ei, dar rămânea şi pentru orăşeni!!
„Si iata ca, hip-hip hurra, a aparut un secretar general tanar, Mihail Gorbaciov” cu o pata pe frunte care se spunea ca este harta Europei!
Hai sa nu fim asa seriosi. Tin minte cind un comedian American a facut acest banc
Scuzele mele pt ca am deviat de la subiect
Bunica mea dupa mama, (nascuta in 1906 in Imperiul Rus si decedata in 1992 in Republica Moldova, care a avut o viata lunga, imi spunea ca sfarsitul lumii va fi cand la „Rasarit va apare un imparat cu „pecete pe frunte””. Cand l-a vazut pe Gorbaciov a spus ca acesta este imparatul. 🙂 🙂 🙂
Si uite ca acest „imparat” (bunica a avut dreptate) a fost destul de cumsecade si s-a ales si cu Nobel Peace Prize. Not bad !
Bunica mea spunea tot mereu…”Ei la Cernauti era f bine!” Nu a invatat bine romaneste , niciodata si nu a prezis , nimic! 🙂
@ Wanda Lucaciu
Aveti dreptate,Stimata Doamna: Bunicutele,au grija nepoteilor, iar predictiile sunt treaba serviciile secrete!
Bunica mea a trait toata viata ei lunga in targusorul evreiesc Telenesti, care la inceputul sec.20 avea 89% din populatie de etnie evreiasca. In acel orasel, in anii 70 am fost nascut si eu, si chiar am trait acolo pana la varsta de 1 an. Oamenii glumeau ca in Israel exista Tel-Aviv, iar la noi e Tel-Enesti. Sunt cateva persoane marcante in Israel nascute la Telenesti. Un timp in Israel chiar se edita ziarul „Telenestskaya ulitsa”- Strada Telenestiului. 🙂 🙂 🙂
@Ghita Bizonu’
> poate de fapt se repartizau posturile catre absolventi
Nu. Se începea prin aceea că întreprinderile îşi formulau necesităţile (în materiale, în personal), iar aceşti factori (!) erau repartizaţi întreprinderilor.
> Insa in momemtul recoltei .. ei bine nu aveau oameni!! Aia trebuiau angajati si de unde sa ii iei in conditiunile
> in care se promova o politica de 100% cuprinsi in campul muncii? Asa ca se facea apel la armata si studenti, elevi
Indiferent unde lucrau, inclusiv pe câmp, tot cuprindere de 100% ar fi fost. Dar sătenii preferau să se angajeze în industrie, deoarece la IAS/CAP ar primi o nimica toată. Deci lucrurile stau invers: armata, studenti, elevi erau la câmp deoarece sătenii preferau industria. În plus exista efectul pervers că se putea apela la munca gratuită de sclav – armata, studenti, elevi – ceea ce făcea că statul nu aibă interes să-i plătească suficient de mult pe săteni.
@Sfartz Pincu
> propaganda desantata … ii acorda lui Putin o prelungire, dar in acelasi timp se anunta si ca un sfarsit al
> epocii lui de dominatie. Sa traim-si vom vedea!
Există speranţă: ambii părinţi ai lui Putin fost bolnavi de cancer… Am citit că un psiholog care urmăreşte apariţiile lui Putin spune că acesta se teme cel mai mult de NATO şi de cancer – faţa lui se schimonoseşte când pronunţă aceste două cuvinte.
@Alexandru Grosu
@Sfartz Pincu
> “Pe colinele Manciuriei” este destinat mortilor. Daca ascultati cuvintele … veti afla ca este vorba de un
> cimitir, undeva in Manciuria, unde … zac “eroii cazuti departe de Patrie”
Muzica, scrisă prin 1907-8, a avut parte de mai multe variante de versuri. Versurile originare (v. aici, prima coloană) mi s-au părut mai degrabă ironice, sau chiar sarcastice:
– locul (cimitirul) trezeşte groaza
– victime inutile
– vărsăm lacrimi amare, etc.,
mai ales dacă ascult versiunea aceasta 🙂 (Алексей Хвостенко – v. Wiki)
Interpretarea clasică a acestei versiuni o găsiţi aici.
În vremea sovietică vedeţi în Wiki trei variante (toate fără referire la războiul „imperialist ruso-japonez”), una mai soviet-patriotică decât alta.
Versiunea pe care o cântă antipaticul Hvorostovski, plin de morgă şi solemnitate patriotică, este una din cele sovietice – despre „noua viaţă”.
@George
> Valsurile rusesti sunt melancolice spre deosebire de cele vieneze care sunt vesele. Asta poate spune
> ceva despre un popor
Valsurile sovietice sunt optimiste 🙂 Asta nu le împiedică să fie frumoase – unele – de exemplu acesta, care este însă mai degrabă nostalgic…
@ Alex. leibovici
Interpretarea lui Hvostenko este o bâtaie de joc, total gratuitā in raport cu tragedia soldaţilor care şi-au pierdut viaţa. Tonalitatea din aceastā interpretare este identicā cu cea folositā de antisemiţi când imitā accentul evreilor!
PS. Dar Hvorostovskii – are VOCE!!
Pedeapsa cu moartea?
Iată părerea mea, pe scurt şi (aproape) fără argumente detailate:
– Justiţia este absolut necesară pentru ca să vegheze ca oamenii să nu-şi încalce reciproc drepturile;
– O persoană îşi păstrează drepturile în măsura în care le respectă pe ale altora;
– Dreptul la viaţă este dreptul suprem;
– Dacă cineva ucide cu intenţie, este criminal şi îşi pierde dreptul său propriu la viaţă (asta nu înseamnă încă că trebuie neapărat să i se aplice pedeapsa cu moartea);
– A-i lua acestuia viaţa NU este o crimă, tot aşa cum nu este o crimă să lipseşti pe cineva de libertate (libertatea de mişcare este un drept esenţial!) pentru faptul că, să zicem, a sechestrat pe cineva;
– dar justiţia nu este infailibilă, chiar cu toate posibilităţile de recurs, mai intervine rutina, indiferenţa, chiar incompetenţa sau reaua credinţă a factorilor de justiţie;
– În special incompetenţa intelectuală este punctul slab, şi anume a şti ce este cu adevărat o dovadă, o certitudine, iar aici lucrurile nu stau strălucit. Asta se vede chiar în discuţiile pe care le avem aici.
– şi cum pedeapsa cu moartea este ireversibilă şi fără apel, mai bine fără pedeapsa cu moartea, cel puţin deocamdată.
Deci: sunt contra pedepsei cu moartea nu pentru că aş considera-o imorală, ci pentru că în prezent nu este garantată sută la sută vinovăţia inculpatului — după cum arată practica.
Iar eventualele costuri mai mari ale închisorii pe viaţă nu contează, deoarece justiţia este principalul rol al statului. În plus, bani în cantităţi incomprabil mai mari se aruncă pe lucruri de care statul nici n-ar trebui să se ocupe.
P.S. „greşeli aproape zero” sunt acceptabile doar când pedepsele sunt cele convenţionale – amendă, închisoare – cazuri în care sunt încă corectabile.
P.P.S. Procentul citat de 4% erori judiciare nu este o statistică rezultată din numărarea celor eliberaţi, care ar fi 1.6%, ci din numărarea opiniilor unor specialişti. Dar, cum am spus, după mine şi 1.6% este enorm, cifra bună trebuie să fie fix 0.0%.
Aşa că, aşteptând vremuri mai bune pentru capacitatea de judecată şi raţionalitatea oamenilor, mai bine ne lipsim de pedeapsa cu moartea.
Contrar unor pareri (care probabil isi imagineaza ca dimineata incepe procesul si dupa masa ai deja un glont in ceafa) sa condamni si sa pedepsesti cu moartea costa mai mult decit inchisoarea pe viata:
http://www.amnestyusa.org/our-work/issues/death-penalty/us-death-penalty-facts/death-penalty-cost
@ro
> sa condamni si sa pedepsesti cu moartea costa mai mult decit inchisoarea pe viata
Se poate; eu n-am afirmat că ar fi într-un fel sau altul.
De altfel, sursa Amnesty International nu este neutră în problema pedepsei cu moartea, deci prudenţa se impune. Căutând „death penalty costs”, se pot găsi şi alte opinii, de exemplu aici.
Oricum ar fi, asta nu influenţează în nici un fel ce am scris. Dar, oricum, mulţumesc pentru referinţă.
@Sfartz Pincu
> Interpretarea lui Hvostenko este o bâtaie de joc, total gratuitā in raport cu tragedia soldaţilor care şi-au
> pierdut viaţa.
Hvostenko foloseşte textul iniţial al cântecului, fără să schimbe nicio iotă; despre acest text am spus că mi se pare că are accente ironice, sau chiar sarcastice.
Dacă am dreptate, atunci şi autorul acelor versuri (din 1908, în plină cenzură ţaristă şi religioasă) se face vinovat de „bătaie de joc” şi lipsă de respect faţă de tragedia soldaţilor. Dar autorul spune doar că acelea sunt biete victime inutile. Şi, prin implicaţie, că nu sunt neapărat victime ale japonezilor…
Eu zic să nu ne încrâncenăm…
> Tonalitatea din aceastā interpretare este identicā cu cea folositā de antisemiţi când imitā accentul evreilor!
Asta n-o înţeleg de loc!!!
P.S.: Cântecul însuşi l-am auzit în filmul lui Mihalkov „Urga” (începutul anilor ’90) şi mi-a plăcut enorm din prima. De atunci am căutat să aflu mai multe despre el; internetul încă nu era aşa de dezvoltat…
Eu nu as accepta nicicand sa trimit o fiinta omeneasca la moarte. Este peste puterile mele. Pentru ca „cum masori tu, asa iti va fi masurat si tie”. Nu este nici o logica in ceea ce spun, e mai degraba doar un sentiment.
Cititi povestirea lui Victor Hugo „Ultima zi a unui condamnat la moarte”. Cititi istoria doamnei Edith Thomson. Cititi cartea lui Edward Radzinski „Sanson” – istoria unui calau. http://lib.ru/PXESY/RADZINSKIJ/sanson.txt
Trebuie sa intelegem ca cuvintele valsului „Pe colinile Manciuriei” au fost scrise in timpul unei revolutii din Rusia.
Cand s-a inceput razboiul colonial cu japonezii pentru portul chinezesc Port-Arthur, Rusia a fost plina de elan patriotic. Ura-patriotii strigau in 1904 ca ii vor birui pe „liliputanii-japonezi” numai batandu-i cu cuşmele (şapkami zakidaem!!!). Si toti militarii care au participat la acel razboi erau priviti ca eroi, ca patrioti, gata sa moara pentru „maicutsa Rusie”.
Insa s-a terminat ca rusii au pierdut mai toata flota militara din Pacific si chiar o parte considerabila din flota din Marea Baltica, scufundata la Tsusima. Japonezii i-au batut pe rusi si pe continent la Mukden si Port Arthur. Marele urias Gulliver Rusia a fost pusa la pamant si legata de „liliputani” asa, incat rusii au pierdut o jumatate din insula Sahalin.
In Rusia s-a inceput o revolutie in 1905, care a fost inabusita in sange. Revoltele au durat inca 2 ani, au fost executii si curti martiale. Si iata ca s-a spus ca acei cazuti in China au murit fara sens. Societatea ruseasca nu mai era de partea tarului, de acolo si vine regretul si ironia in cuvintele acestui cantec.
Eu cred că o discuție privind pedeapsa capitală, practicată încă în multe state ale lumii, inclusiv în unele state ale SUA, impune mai multe planuri:
– juridic
– moral
– religios
– uman și umanitar (este mai „uman” să ții pe cineva în închisoare zeci de ani sau să-l execuți?)
– pedeapsa capitală și dreptul la viață
– pedeapsa capitală și erorile juridice (unul dintre argumntele invocate este că abolirea pedepsei capitale permite corecarea unor erori judiciare, ceea ce mi se pare o abordare de-a deptul cinică)
– alte considerente (naționale, culturale etc.)
Problema costurilor poate fi luată în calcul, dar așa, la final, ca un fel de schiță finală, este cea mai puțin importantă dintr-o perspectivă umană, filosofică, morală și, nu în ultimul rînd, juridică.
@Alexandru Grosu
> Eu nu as accepta nicicand sa trimit o fiinta omeneasca la moarte. Este peste puterile mele.
Veţi fi, poate, de acord cu mine că acest fapt nu este un argument nici pentru, nici contra pedepsei cu moartea.
> Cititi povestirea … Cititi istoria … Cititi cartea …
Nu cred că vreunul din cititori o să facă asta, aşa că ar fi fost mai util să ne spuneţi ce rezultă din aceste lecturi…
> “Pe colinile Manciuriei” … Societatea ruseasca nu mai era de partea tarului, de acolo si vine regretul si ironia
> in cuvintele acestui cantec.
Mulţumesc pentru contextul istoric. Concluzia îmi pare plauzibilă.
@Sorin Paliga
> Eu cred că o discuție privind pedeapsa capitală… impune mai multe planuri: …
De acord (deşi cred că unele din planurile pe care le enumeraţi se suprapun, de ex. moral, religios, uman/umanitar). Ce ziceţi, vă avântaţi într-o asemenea discuţie mai extinsă?
> unul dintre argumentele invocate este că abolirea pedepsei capitale permite corectarea unor
> erori judiciare, ceea ce mi se pare o abordare de-a deptul cinică
Afirmaţia asta nu pot s-o înţeleg fără o explicaţie suplimentară…
> Problema costurilor poate fi luată în calcul, dar aşa, la final…
În opinia mea, repet, problema nu trebuie de loc luată în calcul, ar fi o abordare cu adevărat cinică (cum vă sună fraza „all things equal, omul acesta trebuie/nu trebuie executat deoarece astfel ieşim mai ieftin/mai scump” ?).
Înafara de argumentele juridice, morale, religioase, etc., există şi un argument suprem şi anume, că viaţa unui om este un punct singular în univers, adică are caracterul de unicitate, la fel ca existenţa (pentru cine crede) a unui Dumnezeu unic.
Şi dacă această singularitate poate fi condamnată la moarte pentru crimă, care de cele mai multe ori este calificabilă ca o boală psihicā ce poate fi tratată, ce ziceţi de condamnarea lui Dumnezeu la moarte pentru sutele de milioane de crime pe care le-a tolerat de-a lungul istoriei??
@Sfartz Pincu
Unicitatea și irepetabilitatea vieții umane sînt lucruri știute și discutate de oameni de mii de ani.
Unice au fost și viețile acelora uciși.
Pedeapsa cu moartea nu s-a aplicat și nu se aplică oricui ucide un om sau mai mulți oameni, ci unui anume tip de crimă: plănuită și dusă la capăt cu conștiința împlinirii unei fapte. Problema este că, de prea multe ori, au fost executați oameni nu pentru crime multiple ori pentru crime făptuite cu un anume plan diabolic (de ex. criminalii de război, criminalii în serie etc.), ci oameni cu anume convingeri politice sau amărîți care, nu rareori din motive sociale, au făptuit crime multiple nefiind neapărat sadici. Nu mai vorbesc de cei executați fără nicio vină, pur și simplu era mai simplu pt procurori să găsească un vinovat pt a închide un caz.
Vi se pare mai uman să chinui un om zeci de ani, adesea în condiții mizere de pușcărie, în loc să-l execuți? Vorbesc de unul efectiv vinovat și care ar primi pedeapsa capitală într-o țară care o practică încă, de unul care și-a recunoscut vina și care, poate, ar dori să fie executat în loc să se chinuie zeci de ani într-o pușcărie plină de mizerii. Cred că acești oameni ar putea fi întrebați: dorești să zaci aici pînă la sfîrșitul vieții sau să fii executat? Poate unii doresc o moarte rapidă, fără chinuri. Aici văd eu o posibilă soluție, paralelă discuției privind euthanasia, care deja a început să fie considerată faptă nepenală în Olanda, parcă.
Între a muri lent, în chinuri și a muri rapid și fără chinuri poate unii doresc această a doua soluție, ar fi opțiunea lor. Sigur, este o alternativă neplăcută oricum, dar oferta lui Dumnezeu au respins-o prin faptele anterioare, acum au de ales o ofertă din două, ale diavolului.
@Sfartz Pincu
> un argument suprem şi anume, că viaţa unui om este un punct singular în univers, adică are caracterul de unicitate
>… această singularitate [nu] poate fi condamnată la moarte
Şi, de ce nu poate fi, mă rog? Singura încercare de justificare pe care o daţi este:
> ce ziceţi de condamnarea lui Dumnezeu[l unic] la moarte ?
la care nu văd legătura, şi care, în plus nu are nicio valoare pentru cineva care nu crede.
> ce ziceţi de condamnarea lui Dumnezeu la moarte pentru sutele de milioane de crime pe care le-a tolerat
> de-a lungul istoriei??
Iată o idee constructivă !! 😉
(şi nu numai pentru crime, ci şi pentru războaie, epidemii, boli de tot felul…)
@Sorin Paliga
PMJI
> de prea multe ori, au fost executați oameni … cu anume convingeri politice
Vă gândiţi la SUA? Pentru că acesta era subiectul… Aveţi exemple?
> Vi se pare mai uman să chinui un om zeci de ani, adesea în condiții mizere de pușcărie, în loc să-l execuți?…
> Cred că acești oameni ar putea fi întrebați: dorești să zaci aici pînă la sfîrșitul vieții sau să fii executat?
Mai mult, cred că orice om (major şi cu discernământul nealterat) ar trebui să aibă dreptul să opteze să pună capăt vieţii sale, singur sau asistat. Deci inclusiv un condamnat – la moarte şi nu numai. Desigur că în aceasta nu trebuie să fie implicată justiţia sau administraţia penitenciară, ci, de ex., asociaţiile exterioare specializate.
> unul dintre argumentele invocate este că abolirea pedepsei capitale permite corectarea unor erori judiciare,
> ceea ce mi se pare o abordare de-a deptul cinică
Afirmaţia asta nu pot s-o înţeleg fără o explicaţie suplimentară…
Nu mă refer la SUA, evident, mă refer în general și istoric, experiența istorică a comună.
Alte explicații dacă voi considera că merită un articol pe tema asta. De meritat ar merita, poate, dar nu văd finalitatea. Justiția trece printr-o criză majoră peste tot, deoarece ea a devenit, în bună parte, spectacol televizat.
@Sorin Paliga
Dacă un criminal preferă să moară decât să stea tot restul vieţii în inchisoare, nu are decât să se pedepseascā singur, sā se sinucidă, nimic nu-l poate opri.
Alternativa este oferta unei a două şanse, o şansă de a se îndrepta, de a face ceva bun pentru societate şi familia lui, dacă o are. Nu vorbim de o clasificare a motivaţiilor pentru comiterea unei crime, ele sunt reflectate şi în codurile penale, şi în tratatele de psihiatrie.
Tocmai categoria de criminali care ar prefera să fie executaţi decât să mai trăiască, ar trebui să beneficieze de clemenţă şi să primească a două şansă! Pentrucă prin această alegere (a execuţiei) ne arată că este conştient de fapta făcută.
Nu există nicio raţiune, nicio logică, în iertarea păcatelor, propovăduită şi aplicată de creştinism, care iartă şi pe copilul care a furat cireşe, şi pe un criminal multiplu?? Nu cumva această atitudine, general iertătoare, are la baza ideia umanistă că o fiinţă raţională trebuie să poată beneficia de o a două şansă de îndreptare?
Eu văd în existenţa pedepsei cu moartea o reminiscenţă atavica a răzbunării oarbe, şi nu o pedeapsă determinată şi bazatā pe considerente umaniste.
„Veţi fi, poate, de acord cu mine că acest fapt nu este un argument nici pentru, nici contra pedepsei cu moartea”.
Dvs, domnule Leibovici, spuneti ca nu ati avea nimic impotriva pedepsei cu moartea, daca ati fi convins, ca este aplicata 100% unui vinovat. Eu nu sunt de acord de a aplica pedeapsa cu moartea nici in cazul celor mai vinoveti criminali.
Eu am scris doar : „Nu este nici o logica in ceea ce spun, e mai degraba doar un sentiment.” Sunt lucruri pe care le pot face si lucruri pe care nu le pot, nici chiar in numele dreptatii si a legii. Nu pot condamna si executa un om, nici ca judecator, nici ca jurat, nici ca cetatean, nici ca calau.
Nu eu am legat firul vietii omenesti, prin urmare nu eu pot fi acela, care are dreptul sa-l taie.
In privinta calaului orasului Paris, Charles-Henri Sanson a fost un calau din dinastia calailor parisieni ai familiei Sanson. Prin mainile acestui om au trecut sute, daca nu mii de victime. Pe toti i-a transportat intr-un car al rusinii pana la esafod. La inceput a executat cu palosul si funia, ca apoi, sa treaca la cea mai „revolutionara” metoda de executie: ghiliotinarea. A inceput cu aristocratii Frantei vechi, printre care se afla si una din amantele sale din tinerete, doamna du Barry, care a fost si amanta regelui Ludovic al XV. Si a tot mers inainte sa faca dreptate in numele „poporului” scurtandu-i de cap pe rege si pe regina. Moartea devenise pe atunci ceva obisnuit, se spune ca victimile incepusera sa faca chiar si glume pe seama ghiliotinei. Spuneau ca calaul ii ajuta sa-si „stranute in sac… capul”.
Apoi, dupa ce aristocratii au fugit sau au fost exterminati, a venit randul revolutionarilor, care se luptau pentru putere, se acuzau reciproc. Cine castiga, isi trimetea oponentul politic la Sanson. In curand, mai toti acei, care-l aplaudau pe calau in strada cand isi transporta victimile la esafod intr-o caruta rusinoasa, au devenit „pasageri” ai calaului. Unul dupa altul. A ajuns si randul lui Danton. Aparuse pe atunci o caricatura, unde era reprezentat Sanson, care se autoghiliotina. A secatuit de puteri, asa ca ultima victima, Robespierre, a fost executat de fiul lui Sanson. Au fost timpuri strasnice.
De ce am scris despre aceste lucruri?
Exista un fel de ironie a soartei in cele ce s-a intamplat atunci. Regele Luis XVI a fost un bun mecanic. Se spune ca, cand a vazut constructia ghiliotinei, prezentata lui de catre o comisie „profesionala” din medici si juristi, dar din care facea parte si Sanson, a propus ca forma „cutitului” sa fie oblica si nu rotunda. Apoi acel cutit a fost folosit pentru a-l decapita pe rege. Mai toti „judecatorii” care au trimis victimile la moarte au devenit apoi ei insisi victime, si toti au trecut prin mainile calaului. Moartea a generat moarte, care apoi a fost amplificata ca sa genereze morti noi. Cam tot aceasta istorie poate fi povestita si despre revolutia bolsevica din Rusia, numai ca numarul victimilor au fost mai multe de mii de ori…
@Sfartz Pincu
Nu cred că ați înțeles, nici citit corect cele spuse de mine. Eu nu fac pledoaria pedepsei capitale, doamne ferește. Eu am spus că, omenește vorbind, închisoarea pe viață poate fi mult mai crudă și mai inumană decît pedeapsa capitală. Nu mă refer aici la erorile judiciare, care pot fi un alt capitol de discuție.
Faceți afirmații incorecte: „Dacă un criminal preferă să moară decât să stea tot restul vieţii în inchisoare, nu are decât să se pedepseascā singur, sā se sinucidă, nimic nu-l poate opri.” BA da, îl oprește, există reguli stricte în închisori și nu e deloc ușor să te sinucizi.
În rest, dați părerilor personale valabilitate universală, nu știu dacă e corect așa.
Nimeni nu poate avea parei „universale”! Toţi avem numai păreri personale, şi acesta este motivul pentru care se discuta, se polemizează, se trag unele concluzi, dar numai dacă există un consens.
Închisoarea este crudă pentru oamenii simpli. Dar nu se poate spune că cei bogaţi, şi cei cu multe relaţii, o duc mai rāu în închisoare (atunci când ajung acolo), decât mulţi, din păcate foarte mulţi oameni, săraci-lipiţi pământului!
Oricum, fără a avea nici urmă de pretenţie pentru vreo definiţie universal valabilă, prefer întotdeauna să am părerile mele, definite şi nu scoase din cărţi – de la alţii, eventual şi cu soluţii, bune sau rele, decât să perorez evaziv, cum se spune – „în coadă de peşte”.
@ Prof. Paliga
Eu nu stiu cum este in Europa, dar in USA daca vrei sa te sinucizi in inchisoare, este f simplu. Se aude asta la tele tot mereu.
Pedepsele capitale sint f costisitoare pt Stat. Multi sint „on death row” pt 10, 15 ani pina trec prin toate procesele. In schimb, inchisoarea pe viaţă nu este asa de groaznica. Conditiile in inchisorile din Statele Unite sint bune si umane. Multi din criminali, sint tratati mai bine in inchisoare decit in afara ei. Unii se omoara intre ei, altii nu participa pt ca sint segregati. Lasa-i sa zaca acolo !!!
All in all, is a great life! 🙂
Parerea personala este foarte importanta, ea trebuie stimata. Dar nu trebuie negate nici cartile, care sunt o sursa de informare. De ce, adica, nu as putea sa ma „consult” cu Socrate, Tolstoi ori Caragiale? De ce ar trebui sa neg experienta lui Victor Hugo? De ce nu m-ar inspira Plutarh?
Doamna Lucaciu, in Decembrie 2005, la San Quentin State Prison, California, SUA a fost executat Stanley Tookie Williams III, omul care a fost condamnat pentru crime deosebit de grele: organizare criminala, omor, jaf. In inchisoare Tookie si-a inteles greseala, a colaborat cu politia, a consultat politia. A devenit celebru pentru cartile sale scrise pentru minori, menite de a combate crima in randul adolescentilor. A stat vreo 20 de ani in inchisoare. A fost chiar nominalizat pentru premiul Nobel in literatura. Nu l-a obtinut, dar a devenit unicul condamnat la moarte si executat, care a fost nominalizat la acest premiu. Inainte de moarte s-a adresat guvernatorului Arnold Schwarzenegger cu rugamintea de a fi gratiat. Schwarzenegger l-a refuzat si a fost executat in prezenta a 50 din suporterii lui. Nu s-a impotrivit calailor, a ramas foarte calm.
Iata cuvintele lui spuse gardienilor:
„”My lack of fear of this barbaric methodology of death, I rely upon my faith. It has nothing to do with machismo, with manhood, or with some pseudo former gang street code. This is pure faith, and predicated on my redemption. So, therefore, I just stand strong and continue to tell you, your audience, and the world that I am innocent and, yes, I have been a wretched person, but I have redeemed myself. And I say to you and all those who can listen and will listen that redemption is tailor-made for the wretched, and that’s what I used to be…That’s what I would like the world to remember me. That’s how I would like my legacy to be remembered as: a redemptive transition, something that I believe is not exclusive just for the so-called sanctimonious, the elitists. And it doesn’t—is not predicated on color or race or social stratum or one’s religious background. It’s accessible for everybody. That’s the beauty about it. And whether others choose to believe that I have redeemed myself or not, I worry not, because I know and God knows, and you can believe that all of the youths that I continue to help, they know, too. So with that, I am grateful… I say to you and everyone else, God bless. So take care.”
@Wanda
Nu știu cît de bine e închisorile americane, în filmele lor nu pare deloc bine, nici multe analize sociologice nu spun acest lucru, dar asta este altă discuție. Iar divagăm.
Eu am susținut și repet: unui condamnat la închisoare pe viață ar trebui să i se ofere alternativa euthanasiei. Faptul că un asemenea condamnat stă 10–15 ani pînă se execută sentința, adică este omorît, mi se pare o aberație, un sistem juridic prost făcut (îmi pot exprima o părere, da?). A, nu cumva s-a constatat că, uneori/rareori individul cu pricina era nevinovat și nu trebuia condamnat. Și mai grav atunci, păi de ce a fost condamnat la moarte dacă nu erau probe solide. Dacă purtăm discuția în acești termeni, atunci deja ne mutăm pe alt palier, al unui sistem juridic corupt și ineficient, unde apar, fie și rar, erori judiciare grave.
Sigur că un asemenea sistem este și scump și inuman și ineficient, să zic așa, deși termenul nu-mi place.
Mă rog, nu este nici de competența mea, nici în puterea mea să rezolv asemenea probleme. Mi se pare însă evident că sistemul juridic al lumii „civilizate”, să spun așa, trebuie cumva reformat, el a ajuns să fie, prea des, spectacol televizat și, ca atare, manipulant. Or, finalitatea unui sistem juridic este să împartă DREPTATEA, pe cît se poate vorbi de dreptate în lume.
@Sfartz Pincu
@Wanda
> Dacă un criminal preferă să moară … nu are decât … sā se sinucidă, nimic nu-l poate opri.
> in USA daca vrei sa te sinucizi in inchisoare, este f simplu.
Lucrurile nu stau chiar aşa. Această sursă ne informează că:
Iar dacă autorităţile nu acţionează din oficiu în asemenea cazuri, familiile condamnaţilor au ele grijă ca administraţia penitenciară să nu scape de judecată şi să plătească despăgubiri. Deci nu-i chiar aşa de „foarte simplu” să te sinucizi în închisoare.
@Wanda
> Conditiile in inchisorile din Statele Unite sint bune si umane
Şi din informaţiile mele asta este destul de adevărat (cel puţin la modul relativ; în Franţa condiţiile în multe închisoari sunt aproape medievale), cu observaţia că co-deţinuţii pot să-ţi transforme viaţa într-un infern.
@Alexandru Grosu
> Stanley Tookie Williams III, omul care a fost condamnat pentru crime deosebit de grele: organizare criminala,
> omor, jaf. In inchisoare Tookie si-a inteles greseala, a colaborat cu politia, a consultat politia…
Lucrurile nu stau chiar aşa. Graţierea i-a fost refuzată (v. aici, printre altele:
– pentru că nu şi-a înţeles „greşeala” (???): a insistat că este nevinovat şi n-are ce să ceară iertare rudelor victimelor;
– pentru că nu a colaborat cu poliţia: nu a ajutat-o să prindă pe ceilaţi membrii ai bandei sale de asasini.
> A fost chiar nominalizat pentru premiul Nobel in literatura.
A fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Pace. Nominalizări pentru premiul pentru pace îl pot face, printre alţii, guvernele şi parlamentarii. În acest caz nominalizarea a făcut-o o singură persoană, parlamentarul cantonal elveţian Mario Fehr, care a aflat din situl Web al lui Williams versiunea acestuia a faptelor şi de faptul că tinerii imigranţi somalezi din Zurich frecventează acest site.
@Sorin Paliga
> unui condamnat la închisoare pe viață ar trebui să i se ofere alternativa euthanasiei
În niciun caz de către justiţie sau administraţia penitenciară! Dar orice om, deţinut sau nu trebuie să aibă drept la sinucidere asistată.
> Faptul că un asemenea condamnat stă 10–15 ani pînă se execută sentința, adică este omorît, mi
> se pare o aberație, un sistem juridic prost făcut
1. Din faptul că sunteţi aşa de categoric că este problema sistemului juridic american, bănuiesc că ştiţi concret unde anume este hiba în acel sistemul şi care cauzează aceşti 10-15 ani. Aş fi curios să ştiu şi eu.
2. Se pare că marea majoritate a condamnaţilor la moarte sunt extrem de bucuroşi că există o metodă de a amâna de numeroase ori execuţia – prin dreptul constituţional numit „writ (ordonanţă) of habeas corpus„. Acesta obligă administraţia penitenciară să aducă un deţinut în faţa unui judecător sau tribunal deîndată ce deţinutul o cere, astfel încât deţinutul să poată contesta legitimitatea detenţiei sale.
Fără să mai vorbim de numeroase recursuri la care are dreptul un justiţiabil în general, şi unul condamnat la moarte în special. În plus şi procedura de judecare când acuzatul riscă pedeapsa cu moartea este mai complexă.
Iată că am dat chiar eu un posibil răspuns la întrebarea mea nr. 1. 🙂
Nu ştiu dacă aţi fi pentru reducerea acestor posibilităţi. Poate că ele – şi deci şi acei 10-15 ani de care vorbiţi – arată tocmai calitatea sistemului juridic american.
3. Condamnatul la moarte are o metodă simplă să grăbească execuţia: să nu mai facă recursuri.
Apoi scrieţi:
> … mai grav atunci, păi de ce a fost condamnat la moarte dacă nu erau probe solide.
> … sistem juridic corupt și ineficient,
> … un asemenea sistem este și scump și inuman și ineficient
Spuneţi-mi dacă doriţi un comentariu detailat. Comentariul meu scurt este acesta. Justiţia este împărţită de oameni, oamenii sunt failibili, de aceea este nevoie de safeguards. Eu zic : cu cât mai multe, cu atât mai bine. Productivitatea şi preţul (aţi scris „ineficient”, „scump”) nu trebuie să fie carcteristici importante.
(De altfel, contrar afirmaţiei dv., rolul justiţiei nu este să „împartă DREPTATEA”, ci să aplice legea; este grija legislatorului să facă ca legea să fie dreaptă)
@Alexandru Grosu
Dar nici nu vă cere nimeni asemenea lucruri!! Nu despre asta era vorba.
Pentru fiecare om în parte, firul vieţii sale a fost legat de părinţii acestuia, iar eu nu cred că aceştia trebuie să aibă dreptul să-l taie. (Desigur că am înţeles premiza dv., dar îmi permit să nu mi-o însuşesc 🙂 )
Cu privire la istoria călăului Parisului, este interesantă în felul ei, dar n-am sesizat legătura …
„My lack of fear of this barbaric methodology of death, I rely upon my faith… This is pure faith, and predicated on my redemption… I have been a wretched person, but I have redeemed myself.”
Poate aici trebuie cautat explicatia pentru care SUA are inca cei mai mari criminali si pedeapsa cu moartea: pentru ca e mai credincoasa.
Pe de o parte idiotii cred ca totul iti poate fi iertat, pe de alt parte societatea intelege viata in aceeasi termeni si daca omul tot e iertat de divinitate macar sa fie pedepsit pe pamint. Oamenii mai cred inca in „Ochi pentru ochi” dar n-au auzit de „pana ramanem toti orbi.”
@Sfartz Pincu
Nu sînt împotriva sistemului juridic american și, sincer, nici nu mă interesează foarte tare, mă interesează, dacă ar fi să mă intereseze domeniul, cel din România și, în sens larg, cel din UE.
> rolul justiţiei nu este să “împartă DREPTATEA”, ci să aplice legea
Din păcate acest principiu total inuman este și cauza multor nenorociri. Nu și iar nu, rolul justiției este să împartă DREPTATEA, iar rolul legiuitorului ÎMPREUNĂ cu ansamblul instituțional sunt chemate să pună în practică acest lucru. Faptul că, în practică, birocrația („aplicarea legii”) are prioritate, nu a face dreptate, a condus și conduce la multe, prea multe nenorociri.
Sistemele juridice actuale, după o perioadă de umanizare la final de sec. 19 și bună parte din sec. 20 au intrat iar într-o perioadă de criză, din cauza acumulărilor cantitative imense, contradicțiilor interne precum și din cauza primoridlalității birocrației în fața elementului uman.
@Sorin Paliga
Ce aţi zice de un sistem juridic bazat nu pe un judecător plus 12 juraţi aleşi la întâmplare, ci pe un judecător (bun cunoscător al legislaţiei) şi un juriu format din 12 înţelepţi, printre care să fie cât mai mulţi foşti condamnaţi din greşeala ?!
Toate formulele sînt bune dacă funcționează bine. Un înțelept poate fi la fel de corupt ori de coruptibil ca și un prost, poate chiar mai mult. Știința fără conștiință este ruina sufletului.
Nu m-aș încumeta să spun mai mult.
@Sorin Paliga
Eu am scris:
>> rolul justiţiei nu este să “împartă DREPTATEA”, ci să aplice legea…
Răspundeţi aici: http://acum.tv/articol/70550/comment-page-1/#comment-50898 :
> Din păcate acest principiu total inuman
Precizez, în primul rând, că eu prin justiţie înţeleg aici pe judecători (sau tribunalele, dacă doriţi).
Comentariul meu în care apare afirmaţia „rolul justiţiei nu este …” răspundea la multe afirmaţii de-ale dv., iar afirmaţia aceasta era doar o paranteză. Dar dacă asta este selecţia dv…. aşa să fie.
Apoi: afirmţia mea completă era asta:
>> rolul justiţiei nu este să “împartă DREPTATEA”, ci să aplice legea; este grija legislatorului să facă
>> ca legea să fie dreaptă
Experienţa a arătat că discuţiile între noi doi sunt cam … anevoioase. De aceea vă popun să întrebaţi vreo cunoştinţă de-a dv., jurist în care aveţi încredere, ce crede de afirmaţia mea de mai sus, şi de a dv.:
> rolul justiției este să împartă DREPTATEA, iar rolul legiuitorului ÎMPREUNĂ cu ansamblul instituțional
> sunt chemate să pună în practică acest lucru
şi rămâne cum spune dânsul.
(Mărturisesc că afirmaţia dv. nu mi-e prea clară, dar nu contează, puteţi s-o explicaţi cunoştinţei dv.)
@Sorin Paliga
Nu cred că Dvs. confundaţi două noţiuni diferite, tocmai pentru ca sunteţi un lingvist de clasā înaltā!
O să le exprim în rusă, unde nuanţa este mai fină decât în română. Noţiunile sunt:
Înţelept=мудрый
Deştept=умный
A fi „înţelept” conţine şi „deştept” şi ideia de incoruptibil!!
Domnule Sfartz, iertati-ma pentru vulgarizarea discutiei despre „LEGE” si „Dreptate”.
Ati scris doua cuvinte in limba rusa. Cand am citit de „Lege” si „Dreptate” mi-am amintit de rusescul „судить по закону” – a fi judecat dupa lege, a avea un proces achitabil, si de „судить по совести” – a fi judecat dupa constiinta.
Un stapanitor de tarani jobagi din Rusia secolului 19 si-a intrebat sclavul, care se facuse vinovat de furt, cum sa-l judece: Dupa lege sau dupa constiinta (dreptate). (Как прикажешь тебя судить, братец, по закону или по совести?). Daca il judeca dupa lege, atunci trebuia sa-l predea autoritatilor care aveau sa-i arda cu fierul rosu pe frunte cuvantul VOR- HOŢ si sa-l trimita la ocna in Siberia pe 25 de ani. Daca, insa, il judeca dupa constiinta (dreptate), atunci ii ardea vreo suta de bice pe spate, si daca supravetuia, era iertat.
@ Alexandru Grosu
Aţi enunţat esenţa justiţiei umane (care există pe undeva, dar lipseşte cu desăvârşire la noi!): “судить по совести” – a fi judecat după conştiinţa, şi deci sunteţi un: Înţelept=мудрый!
@Sfartz Pincu
Propunerea dv. pornește de la ideea că un înțelept poate face mai multă dreptate decît un jurist.
Păi tocmai asta este rolul judecătorului, să fie înțelept și să împartă dreptatea, conform legilor care, la rîndul lor, trebuie să fie elaborate pt a fi drepte, nu pentru că dau bine pe hîrtie. Afirmația conform căreia rolul justiției nu este să facă dreptate, ci să aplice legea este o absurditate logică, ar rezulta de aici că legile sînt înaintea vieții și omului și că justiția le servește lor, nu oamenilor.
Justiția a ajuns la un moment de cotitură, deoarece societatea umană a atins acel punct. Televiziunea, internetul, tabletele – într-un cuvînt vizibilitatea gesturilor, fără precedent în istorie, impun schimbări comportamentale și de abordare. În timpul lui Carol I, nu era important că regele nu știa limba română și se înțelegea cu ai noștri preponderent în franceză (germană știau puțini), azi ar fi de neconceput ca monarhul ori președintele să se adreseze poporului altfel decît în limba sa (deși multiculturalitatea ar trebui deja să fie regula). „Înțeleptul” propus de dv. este chiar judecătorul care este chemat să împartă dreptatea. Dacă nu se ridică la acest nivel, atunci – teoretic – ar trebui să plece. Știm însă că, din păcate, nu numai că nu face acest lucru, ci persistă în a rămîne acolo deoarece, nu-i așa, servește „interese înalte”, pe care nu le pricepe prostimea.
@ Sorin Paliga
Şi incā o nuantā la adevārul despre menirea judecătorului, spus de Dvs.
Din cauza privatizării prost făcute a terenurilor, şi din cauza altor nedreptăţi provocate de incompetanţa sistemului nostru politico-administrativ, avem acum pe rol vreo două milioane de procese (!), şi sunt puşi să judece tineri absolvenţi de la juridică, lipsiţi de experienţă şi înţelepciune !
„Din cauza privatizării prost făcute a terenurilor, şi din cauza altor nedreptăţi provocate de incompetanţa sistemului nostru politico-administrativ, avem acum…”
Ei, sînteți elegant, totul a fost plănuit și lucrat în consecință, toată structura de putere reală din România de azi este formată din fostele structuri de dinainte de 1990, șlefuite un pic și puse pe treabă. „Privatizarea” a fost un mod de a acapara gratuit PIB-ul.
Deci nu e vorba de incompetență ori de nedreptate (neintenționată), este vorba de un plan cît se poate de bine elaborat în anii ’90.
Domnule Leibovici, imi pare foarte rau ca nu ati inteles legatura dintre istoria calaului parisian Sanson si discutia despre pedeapsa cu moartea.
Cand trimitem un om la moarte, nu se intrerupe doar viata unui criminal. Se face complice in lipsirea de viata a unei fapturi omenesti a unui om, ma refer la persoana care aplica pedeapsa capitala. Calaul doamnei Edith Thomson, John Ellis, cand a inteles ca a curmat viata unei gravide, care a fost vinovata doar de adulter, si mai mult de nimic, a incercat sa se sinucida. In timpul executiei corpul nensufletit a avut o varsare de sange puternica, dupa aceasta executie toate condamnatele din Regatul Unit au fost executate in „chiloti speciali”. John Ellis si-a curmat totusi viata 10 ani mai tarziu. Nu a putut suporta „DREPTATEA” facuta de JUSTITIE.
Dle Grosu,
Dv dati un exemplu in comentariul de mai sus, care este o exceptie. Fara discutie, ca daca o femeie pe timpul ala comitea un adulter, era considerat o crima. Este ridicol cind privim cu ochii de astazi. Pai daca astazi am avea o astfel de lege, nu am avea barbati pe lume 🙂 si un numar redus de femei 🙂
Acum citeva zile, un criminal care a trebuit sa fie pus la moarte cu injectie, a fost aminata. Motivul a fost ca acest criminal are o anumita boala si injectia i-ar provoca dureri. Dar cind acest criminal a omorit doi oamnei nevinovati si familia lor sufera si astazi, asta nu este inuman!?
P.S. Acum citeva zile s-a spus la televisor ca percentajul celor care sprijina „capital punishment” in SUA a scazut de la 63% la 57%. Acest lucru nu ma bucura, deloc. 🙁
@Alexandru Grosu
> Domnule Leibovici, imi pare foarte rau ca nu ati inteles legatura dintre istoria calaului parisian
> Sanson si discutia despre pedeapsa cu moartea […]
Tot n-am înţeles legătura. Spuneţi că un alt călău, John Ellis, s-a sinucis în cele din urmă. Şi Sanson s-a sinucis? Asta să fie legătura? În modul în care expuneţi povestea lui Sanson (vă rog să recitiţi) nu rezultă vreo legătură…
> Cand trimitem un om la moarte, nu se intrerupe doar viata unui criminal. [Şi călăul] se face complice
> in lipsirea de viata a unei fapturi omenesti a unui om.
Vreţi să spuneţi că sunt de fapt două victime, nu una singură? În zilele noastre, în ţările civilizate, cei care execută pedeapsa cu moartea sunt voluntari.
Pe de altă parte, m-ar interesa să-mi răspundeţi la o întrebare: aţi considera legitim să omorâţi dv. un om pentru a vă apăra pe dv. sau pe cineva care vă este drag?
@Sorin Paliga
> „Privatizarea” a fost un mod de a acapara gratuit PIB-ul…. nu e vorba de incompetență … este
> vorba de un plan cît se poate de bine elaborat în anii ’90.
Este greu de spus ce era în capul oamenilor care au elaborat, al consilierilor (străini?) respectivi, etc. Dar poate dv. îi cunoaşteţi pe toţi aceşti şi deci ştiţi ??
Oricum, chiar dacă aveţi dreptate, reiese totuşi şi ceva pozitiv : politicienii noştri sunt capabili să întocmească şi execute planuri complexe de perspectivă … 🙂
@ Wanda Lucaciu
Deci sunteţi adeptă a pedepselor conform Bibliei!!
„Ochi pentru ochi… etc.”. Cărui neamţ îmi propuneţi să-i scot eu un ochi?
Dacă suprema calitate a unui om este iubirea aproapelui, înseamnă oare acest lucru că trebuie să-i iubim doar pe cei care ne iubesc la rândul lor ?!?
Constat că suntem puţini, cei ce optăm pentru o justiţie înţeleaptă.
@Pincu Sfartz
Eu nu am citit si nu ma intereseaza biblia.
„Este greu de spus ce era în capul oamenilor care au elaborat, al consilierilor (străini?) respectivi, etc. Dar poate dv. îi cunoaşteţi pe toţi aceşti şi deci ştiţi ??”
Eu nu comentez asemenea cuvinte puse unul după altul fără noimă, dv. în mod evident nu știți ce s-a întîmplat în România anilor ’90, aveți informații culese superficial de pe net. Și ce dacă au fost consilieri străini care au elaborat „strategiile”? Păi de teorie și de modele vorbim noi aici? Noi vorbim despre șmecherii care au manevrat teoria. Dv. nu cunoașteți toate acestea, ca atare ar fi bine, zic eu, să vă abțineți să comentați ce nu știți.
@Sorin Paliga
> dv. în mod evident nu știți ce s-a întîmplat în România anilor ’90 (…) Dv. nu cunoașteți toate acestea,
> ca atare ar fi bine, zic eu, să vă abțineți să comentați ce nu știți.
Sigur că nu cunosc, nici n-am afirmat aşa ceva, din contră, am spus clar că nu ştiu, de exemplu aici, de unde citez (mă adresam d-lui Sfartz):
Dv. aţi afirmat că privatizarea din România a fost „un plan cît se poate de bine elaborat în anii ’90” cu scopul „de a acapara gratuit PIB-ul„. Eu am răspuns că este greu de ştiut ce era în capul oamenilor respectivi (adică ce scop urmăreau, în capul lor), cu excepţia cazului când i-aţi cunoscut pe acei oameni şi aţi putut descifra, cumva, intenţiile lor reale.
Nu aţi confirmat sau infirmat dacă aţi cunoscut pe acei oameni şi că deci ştiţi astfel că privatizarea a fost într-adevăr, la nivel de elaborare deja, un plan hoţesc. În schimb, despre întrebarea mea despre asta spuneţi că sunt „cuvinte puse unul după altul fără noimă”. Afirmaţie care, deci, nu se justifică (în afară de faptul că este o ofensă gratuită).
——
[*] Şi am şi întebat: Ştie cineva ceva despre asta? Nimeni n-a răspuns la întrebarea asta, nici dl. Sfartz, nici dv. Şi este păcat, deoarece este esenţial de ştiut dacă însuşi conceptul privatizării era greşit (intenţionat? neintenţionat?) sau doar realizarea a fost defectuoasă, şi cine este de vină.
@Alex. Leibovici
Vā raspund eu la ultima întrebare a Dvs. Nu a existat nici un concept strategic pentru privatizare. A fost un jaf pe bazā de cardâşie dintre profitorii oportunişti şi cei de la putere.
@Sfartz Pincu
Aș dori să clarific cîteva lucruri, deși – în esență și foarte pe scurt – aveți dreptate. Pot fi teme de discuție mai dezvoltate.
1. Nimeni nu a teoretizat, deși a anticipat, cel puțin la nivel de speranță, cum se face trecerea de la comunism la capitalism. Toată junețea mea a fost măcinată de diverse ore imbecile de economie politică unde aflam cum a fost cu Marx, cu Engels, cu Lenin, cu Salvador Allende (tocmai preluase puterea în Chile cînd eram eu în liceu, dar nu am apucat să termin liceul și o pățise) etc.
Evident, nu am date ce s-a discutat pe vaporul ancorat în Malta, dar mi se pare evident că Occidentul jubila că picase comunismul, unica lui preocupare era să pice lin, fără șocuri, cu controlarea vectorilor politici. Ca atare, occidentalii au acceptat orice a propus Gorbaciov, inclusiv – evident – ascunderea comuniștilor sub diverse nume (deveneau socialiști în Ungaria, FSN la noi sau, pur și simplu, rămîneau comuniști în Cehia, dar fără putere…).
2. Nimeni nu cedează puterea de bună voie, ca atare nici la noi comuniștii de „linia a doua”, cu Iliescu în frunte, nu puteau face așa ceva de vreme ce nimeni nu le-o cerea, ba chiar îi sprijinea! Executarea lui Ceaușescu ușura f. mult această sarcină, lucru care s-a și întîmplat (e complicat să explic pe scurt ce a fost atunci).
3. Au fost trei tipuri de privazitări.
a. Prima a constat în vînzarea la prețuri f. mici a locuințelor „de stat” unde oamenii stăteau cu chirie. Rezultatul a fost că în România majoritatea covîrșitoare a oamenilor este reprezentată de proprietari de locuințe. Un alt rezultat a fost (probabil gîndit de cine trebuie) că, la un moment dat, prețurile imobiliarelor din România erau între cele mai mari din Europa, fapt ce a permis mari speculații cu terenuri și cu locuințe, dar nu de oricine.
b. A doua privatizare, pt a-i aburi pe oameni, au fost acele acțiuni la diverse fabrici care, în final, au valorat puțin peste nimic;
c. A treia și adevărata șmechereală, mascată de celelalte două, a fost „privatizarea” cu dedicație, în care o mînă de oameni a preluat procente masive din PIB, după estimările unor ziariști, circa o mie de flăcăi deștepți deține azi peste 80 % din PIB. Nu știu cum au făcut calculul și nici dacă procentul e corect, dar este clar că acei oameni au devenit mari acționari nu prin talent managerial, ci prin alocări șmecherite pe la spate.
Drept urmare, nu aveți dreptate cînd scrieți „ Nu a existat nici un concept strategic pentru privatizare”. Ba da, a fost un concept strategic, cum să nu fie?! Dv. singur dați răspunsul în propoziția următoare: „A fost un jaf pe bazā de cardăşie dintre profitorii oportunişti şi cei de la putere.”
Nu e greu să faci politică în România: trebuie să fii incompetent, șmecher și cu relații. De asemenea, România este un partener comod pentru Occident: liderii politici fac tot ce li se cere, pe linie de NATO și de UE, este și motivul pt care acești lingăi sînt sprijiniți și ajutați. E simplu, mult mai simplu decît pare.
@Sorin Paliga
Am evitat sa admit cā tâlhăria la drumul mare, si hoţia in văzul lumii, ar merita termenul de „concept”, pentru ca nu cumva unii sa-l ridice pânā la nivelul de „mentalitate” specificā majoritaţii populaţiei romāneşti !!
@Sfartz Pincu:
> Vā raspund eu la ultima întrebare a Dvs. Nu a existat nici un concept strategic pentru privatizare. A fost
> un jaf pe bazā de cardâşie dintre profitorii oportunişti şi cei de la putere.
@Sorin Paliga:
> Ba da, a fost un concept strategic, cum să nu fie?! Dv. singur dați răspunsul în propoziția următoare:
> „A fost un jaf pe bazā de cardăşie dintre profitorii oportunişti şi cei de la putere.”
Dar care a fost întrebarea mea, la care cele de mai sus se presupune că sunt răspunsuri? Eu am întrebat (aşa, în general şi pe nimeni în particular) care a fost conceptul de privatizare în România; asta pentru ca să înţeleg dacă însuşi modul de privatizare era greşit (intenţionat? neintenţionat?) sau doar realizarea a fost defectuoasă, şi cine este de vină. Altfel spus: la ce nivel a fost „un jaf pe bazā de cardâşie dintre profitorii oportunişti şi cei de la putere”? Deja în felul în care a fost concepută? În felul în care a fost realizată?
Răspunsul dv. este că nu a existat niciun concept. Asta mi se pare imposibil.
Am aruncat o privire în Wiki şi am văzut imediat :
– că au fost diverse metode (licitaţie, cupoane de privatizare, MEBO, etc.), etc.
– că au fost emise legi de privatizare (15/1990, 58/1991, etc.),
– că s-au creat diverse organisme care trebuiau s-o realizeze (FPS, APAPS, AVAS, SIF, etc.).
Cum se face că de toate acestea n-a amintit niciunul din cei doi interlocutori care s-au oferit voluntar să-mi răspundă la întrebare (cu execepţia cupoanelor, de care a amintit Paliga, nu însă şi de altceva)??
Deci iată că totuşi a existat un concept (chiar mai multe, pare-se), pentru că legile şi procedurile se întocmesc pe bază de concepte elaborate în prealabil (nu, nu numai în Elveţia!). Că în acele concepte, legi şi proceduri au fost eventual introduse în mod intenţionat portiţe pentru jaf, este posibil. Acesta şi era obiectul întrebării mele: care a fost conceptul?, la ce nivel a avut loc jaful?, a fost conceptul (legea) greşită? n-a fost aplicată cum trebuie? Cum ar fi trebuit să arate o bună privatizare?
Răspunsul pe care l-am primit până acum, „n-a existat niciun concept, a fost un jaf…!”, denotă doar un puternic sentiment de mânie – justificată poate – dar nu şi o bună cunoaştere a faptelor relevante. Iar relevante sunt, pentru cazurile concrete:
– modul de privatizare şi cadrul legal respectiv,
– cum a decurs în realitate privatizarea, ce s-a încălcat şi în ce fel,
– de ce procuratura/justiţia n-au intervenit.
Dar am învăţat că dacă vreau să aflu ceva concret despre evenimentele din România, nu este uşor să obţin un răspuns raţional. Dar asta am observat şi când am fost acum câteva săptămâni în Romănia: oamenii pot să fie mânioşi pentru un lucru de care au auzit la TV (o arestare, o decizie judecătorească, o declaraţie a cuiva), dar nu sunt capabili să explice despre ce este vorba, ce cred ei că este greşit, şi de ce. Sunt pur şi simplu mânioşi, chiar isterizaţi. O ipoteză este că se uită mereu la unul şi acelaşi post de TV de mare superficialitate (nu toţi la acelaşi) şi se încarcă cu mânie prin inducţie…
Deci ştiu acum că dacă mă interesează ce a mers strâmb în privatizarea din România, mai bine caut pe internet nişte studii serioase. Chiar am dat de mai multe, printre care unul (http://www.cerope.ro/pub/study13ro.htm), care este la nivelul potrivit, la prima vedere este obiectiv deoarece vorbeşte şi de jafuri şi escrocherii, dar este cam vechi (1999) şi cam lung pentru cât de tare mă interesează subiectul. În orice caz, n-o să mă consider informat în subiect până nu citesc ceva de acest nivel, plus analize de cazuri concrete.
De la o întrebare aţi ajuns la mai multe!
Pe scurt, este vorba de un spatiu de cârdăşie şi jaf. Acest spaţiu s-a plasat între formă şi fondul acţiunii de privatizare.
Forma a fost respectată – „ad literam”, prin aplicarea procedurilor de privatizare, prin existenţa unei legislaţii pentru privatizare, şi din aceasta cauza justiţia nu a putut interveni, totul a fost acoperit cu acte legale, conform acelei legislaţii!!
Ceeace nu a fost scos la lumina, a fost „falsificarea realităţii”.
Să va dau un exemplu de aplicare a metodelor de privatizare menţionate de Stimabilul Sorin Paliga, şi marcate cu punctele: a,b şi c în comentariul său de mai sus.
Licitaţia pentru privatizare. Persoana interesată îşi elimina concurenţa oferind un comision gras-unui membru al comisiei de privatizare, care-i divulgă preţul maxim oferit, iar persoană interesată supralicitează cu câţiva lei în plus, şi câştigă. Pe lângă criteriul valoric, caietele de sarcini conţineau şi diverse alte clauze, care la fel, au putut fi piratate. Inteligenţa în hoţie, oricum o depăşeşte cu mult pe a noastră, şi cândva, cineva, va scrie un manual de proceduri de ocolire a legilor de privatizare, aplicate in România, si nu numai!
În esenţă, se putea bloca toată „şmechereala” cu privatizarea dacă ar fi existat şi un capitol de legislaţie penală specifică acestei activităţi, care să nu permită falimentarea decât după cercetarea, arestarea, judecarea şi confiscarea întregii averi a celui vinovat de neîndeplinirea clauzelor din contractele de privatizare. Această faza nu s-a făcut decât prea târziu, şi numai în câteva cazuri, majoritaea vinovatrilor a scăpat basma curată!
Aveţi o altă explicaţie pentru încercarea din Parlament, de cum se spune- „de ceasul morţii”, de a modifica codul penal-postum comiterii infracţiunilor?
„Dar am învăţat că dacă vreau să aflu ceva concret despre evenimentele din România, nu este uşor să obţin un răspuns raţional“
Da, absolut corect, deoarece raționalul din România nu e totuna cu raționatul din Occident, ca să „te prinzi” de felul cum merg lucrurile, cum se șmecheresc, cum se acoperă unul pe altul… trebuie să fii aici, să simți pulsul unei țări nefericite cu oameni nefericiți, complexați și vulgari, altminteri – poate – buni la suflet.
Am încercat să explic cu alte ocazii cum a funcționat și încă funcționează un stat mafiot, unde vechile structuri ale PCR au acaparat PIB-ul prin metode, evident, legale sau dificil de probat ca ilegale, de vreme ce cei care le-ar putea proba sînt tot de „acolo”. Nu știu dacă sînt coerent…
@Sfartz Pincu
> De la o întrebare aţi ajuns la mai multe!
Nu, sunt tot aceleaşi.
> Forma a fost respectată – “ad literam”, prin aplicarea procedurilor de privatizare, prin existenţa unei legislaţii
> pentru privatizare, şi din aceasta cauza justiţia nu a putut interveni, totul a fost acoperit cu acte legale,
> conform acelei legislaţii!!
„S-a spart ghiaţa, domnilor juraţi!” cum spunea nemuritorul Ostap Bender 😉 Deci iată că ceaţa se risipeşte; într-adevăr:
1. aţi renunţat în sfârşit la afirmaţia că nu s-ar fi elaborat vreun concept de privatizare, afirmaţie pe care aţi susţinut-o cu tărie, şi cu sprijinul d-lui Paliga
2. văd că nu aveţi nimic de reproşat legislaţiei de privatizare însăşi, deci credeţi că nu la nivelul ei s-au făcut escrocheriile
3. credeţi în schimb că problema rezidă în faptul că nu s-a adaptat Codul Penal la timp.
Foarte bine, iată că am făcut un pas înainte în discuţie. Să le luăm pe rând. La (1) nu pot decât să-mi exprim bucuria.
La punctele (2) şi (3).
În exemplul concret pe care îl daţi (licitaţii distorsionate), infracţiunea este luare (şi dare) de mită, iar această infracţiune figura în toate codurile penale din ultimii 150 de ani, deci în cazul acesta nu ne-adaptarea CP este problema.
Dar, într-un fel, aveţi dreptate: privatizarea poate fi încununată de succes (=corectă, şi bănoasă penru stat) numai dacă este însoţită (sau precedată) de alte reforme radicale ale statului/legislaţiei, ca de exemplu (reamintesc):
– măsuri de consolidare a statului de drept, cum ar fi garantarea intangibilităţii proprietăţii private,
– reducerea drastică a aparatului administrativ, şi a gamei de servicii pe care statul, şi nu privaţii, trebuie să le furnizeze,
– simplificarea procedurilor administrative pentru simplii cetăţeni şi pentru creatorii de întreprinderi
– măsuri drastice de eradicare a corupţiei
etcaetera, toate discutate pe larg în cartea Larisei Burakova, pe care o aveţi.
Cât despre însăşi legislaţia de privatizare: se pare că nici ea nu este ireproşabilă. Cum se spune în referinţa pe care v-am dat-o, proiectele de lege au fost amendate în Parlament în funcţie de interesele „de partid”…
Merită examinată şi filozofia care a stat la baza privatizărilor, care, din ce am putut să-mi dau seama, a fost cel puţin la început una etatistă.
„ aţi renunţat în sfârşit la afirmaţia că nu s-ar fi elaborat vreun concept de privatizare, afirmaţie pe care aţi susţinut-o cu tărie, şi cu sprijinul d-lui Paliga“
Nu, dl Paliga nu a susținut niciodată că nu ar fi existat un concept de privatizare, a susținut și susține că UNICA motivație care a stat la baza „privatizărilor” a fost avantajarea micului grup de privilegiați, care urmau să controleze PIB-ul și, în general, puterea reală – politică, financiară, economică.
Dacă am înțeles bine, dl Pincu susține că totul a fost haotic și dezordonat. Ba nu, zic eu, a fost un „haos bine temperat”, organizat și cu profit sigur.
Justiția a intervenit cînd „a trebuit” și selectiv, a fost și este folosită ca substitut al fostei Securități, cu spectacole televizate cu țintă clară de manipulare mediatică.
În România, au fost două privatizări reale: achiziția locuințelor la bloc la sume modice, ceea ce a condus la un mare număr de proprietari, dar aceasta pt a ascunde marea atribuire gratuită a marilor averi imobiliare unei minorități care, acum, controlează peste 70, poate 80 % din PIB. „Cuponiada” a fost praf în ochi.
Nu-mi spuneți că toate acestea au fost așa, nevăzute și neștiute. Au fost puse la cale de o structură organizată, disciplinată și paramilitară, cu ierarhie clară și sarcini la fel de clare.
Poate ar mai trebui să adaug un detaliu: dat fiind că asemenea „privatizări” au avut loc pretutindeni în lumea fostă comunistă, probabil că asta a fost calea de trecere de la comunism la capitalism, o cale pe care Marx, Engels și Lenin nu au teoretizat-o, ei au spus doar cum se trece de la capitalism la comunism, nu și invers. De fapt, teoria primilor doi nu s-a pus în practică, Lenin a avut alte metode: revoluția totală, execuțiile și tortura, desăvîrșite de Stalin.
Lumea fostă comunistă de după 1989 a arătat că cei care au făcut trecerea de la capitalism la comunism ori urmașii lor (de ex. Iliescu ori Năstase la noi) vor fi cei care vor face trecerea și invers, revenirea la capitalism. După ce, așadar, i-au omorît și i-au torturat pe „burgheji”, s-au răzgîndit: nu e bine așa, hai să le luăm și averea și să refacem capitalismul, cu ocazia asta ne dăm democrați.
Iată cum teoria și practica și-au dat mîna, iar lipsa lucrărilor teoretice despre trecerea de la comunism la capitalism a fost compensată de practică, de legile elaborate după 1989 și de oamenii „chemați” să facă toate acestea.
31 Iunie: http://www.youtube.com/watch?v=Mp4-KZsY0_k
[Mod.: care este mesajul/legătura?]
@Sorin Paliga
> raţionalul din România nu e totuna cu raţionatul din Occident, ca să „te prinzi” de felul cum merg lucrurile,
> cum se şmecheresc, cum se acoperă unul pe altul… trebuie să fii aici
Nu, domnule Paliga, era vorba de mine, eu să obţin un răspuns raţional şi raisonné în legătură cu evenimentele din România. Eu am plecat din România la o vârstă la care am ştiut deja cum merg lucrurile şi cum gândim. Aşa că „toţi suntem români, mai mult sau mai puţin oneşti”, drept pentru care şi eu înţeleg şmecheriile şi tertipurile. Iar raţionalul este acelaşi, oriunde pe pământ; diferă, statistic, doar gradul. Raţional înseamnă, în context, că pentru a avea o convingere, trebuie s-o bazezi pe fapte. Altfel este fantezie, dacă nu chiar paranoia.
> Nu, dl Paliga nu a susţinut niciodată că nu ar fi existat un concept de privatizare
Am reciti şi… aveţi dreptate. Regret, am încurcat borcanele 🙁
> toate acestea [„privatizările”, etc.] au fost aşa, nevăzute şi neştiute. Au fost puse la cale de o structură
> organizată, disciplinată şi paramilitară, cu ierarhie clară şi sarcini la fel de clare.
Nu exclud apriori, dar… cum aţi ajuns dv. la concluzia asta, pe baza căror fapte – ca să văd dacă ajung şi eu la aceeaşi concluzie?
P.S.:
> teoria primilor doi (Marx, Engels) nu s-a pus în practică, Lenin a avut alte metode…
Greşiţi, în practică s-a pus exact teoria, adică calea preconizată de cei doi, iar metodele lui Lenin/Stalin erau exact cele cerute de acea cale. Clişeul că marxismul era bun dar a încăput pe mâna unor criminali este o minciună. Am mai scris despre asta aici şi următorul.
„Greşiţi, în practică s-a pus exact teoria, adică calea preconizată de cei doi”…
Hm… Nu prea. Cei doi nu au preconizat asasinate și alte crime. Dacă țin eu minte lecturile din junețe, primii doi preconizau trecerea la comunism după ce se atinsese un nivel înalt al capitalismului. Or, tocmai asta nu s-a întîmplat, nu de la un înalt nivel al capitalismului s-a făcut trecerea ci, din contra, într-o țară cu mari probleme sociale și cu acută subdezvoltare pe anumite zone, cel puțin.
„era vorba de mine, eu să obţin un răspuns raţional şi raisonné în legătură cu evenimentele din România.”
Nu cred că cineva, stabilit de mult timp în altă țară, ba încă una ca Elveția, chiar dacă a trăit în România pînă în anii maturității, ar putea înțelege f. bine ce se întîmplă aici.
Asta e valabil, cred, pt orice secvență similară, adică atunci cînd un cetățean al unei țări x pleacă și se stabilește un altă țară, el pierde pulsul și e normal să fie așa.
Cred că am mai scris aici despre experiența mea de acum doi ani: am plecat exact cu o zi înainte să izbucnească scandalul politic din vara lui 2012, am plecat f. aproape, în Bulgaria. Efectiv nu aveam habar că la doi pași era o atmosferă f. încinsă.
Ca atare, eu unul nu cred că veți putea avea o explicație rațională a unor evenimente, cel puțin nu una care să corespundă conceptului de rațional așa cum îl vedeți dv. de acolo.
@Sorin Paliga
Văd că sensurile cuvintelor (şi subiectul) se schimbă cu repeziciune: vorbeam de înţelegerea raţională a evenimentelor (= convingeri bazate pe fapte) şi acuma e vorba de „pierderea pulsului” (= evenimente pe care nu le-aţi văzut în timp real, în „direct”, ci cu întârziere)…
Da, este posibil ca localnicii să cunoască faptele mai complet, dar fapt (constatat de mine) este că îşi crează convingeri – şi încă foarte ferme! – fără să cunoască faptele, şi fără ca să aibă sentimentul că ar trebui să le cunoască înainte de a trage concluzii definitive.
Dar subiectul principal nu era acesta, ci (îl şi subliniasem!!)
Şi vă mai pusesem această întrebare în comentariile mele marcate (25-5-2014 la 10:32) şi (25-5-2014 la 21:35). Eu mai sper că, totuşi, cândva… 🙂
@Sorin Paliga
Sigur că da, Marx/Engels n-au poruncit „… iar în 1940 vei deporta 30.000 de basarabeni…”, dar
– au preconizat desfiinţarea proprietăţii privare
– inclusiv prin forţa fizică
– iar autorizarea forţei fizice deschide o cutie a Pandorei atât privitoare la intensitate cât şi amploarea acesteia
– de aici şi neutralizarea preventivă a duşmanilor potenţiali, după principiul, rezonabil, „mai bine prevenim decăt lecuim”
– de aici şi deportarea basarabenilor în 1940, şi a milioane din alte categorii
La fel şi cu asasinatele. Inclusiv ale foştilor camarazi. Deîndată ce violenţa („în numele idealuli”) este autorizată în teorie, în practică încetează să fie tabu, se întinde ca o ciumă şi devine banală. Este o logică implacabilă, repetată în zeci de ţări, cu detalii şi limite care depindeau de obiceiurile locale şi de idiosincrazia dictatorilor de moment.
Deci punctul central este autorizarea violenţei la nivel de principiu.
Iar scuza cu capitalismul care nu era suficient de dezvoltat – este, scuzaţi, ridicolă, date fiind cele de mai sus, deşi este susţinută de toţi cei rămaşi fideli marxismului.
Dar mă repet: am scris despre toate astea deja aici şi în următorul.