Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Mentalitate



 

Şantierul (II)

de (7-4-2013)
3 ecouri

Dacă promovarea cadrelor în sectoarele politico-sociale poate fi compatibilă şi cu factori aleatorii, independenţi de competenţa lor profesională, şi se tolerează menţinerea lor pe aceste posturi “până la adânci bătrâneţe”, nu acelaşi lucru se poate tolera în activităţile practice, unde un incompetent se dă de gol imediat, fie prin consecinţele negative ale activităţii sale, fie prin lipsa rezultatelor aşteptate în sectorul său de activitate.

În 1959 am fost numit şef de secţie la un grup de instalaţii care trebuiau să asigure Combinatul cu frig, căldură, aer comprimat şi azot de intervenţie şi tehnologic. A fost, bineînţeles, o idee de-a directorului tehnic, Davidescu Vasile, care a parcurs el însuşi drumul de la studiile sale universitare în Germania antebelică făcute la iniţiativa proprietarilor “străini” care au văzut potenţialul unui simplu operator din rafinăria lor şi l-au promovat apoi, treptat, până la postul de inginer şef la această celebră rafinărie “Astra Română”, o proprietate a gigantului petrolier “Royal Dutch Company”.

Având experienţa câştigată prin parcurgerea unui drum, începând cu săpăturile pentru fundaţii şi terminând cu punerea în funcţiune şi exploatarea unei secţii de bază dintr-o rafinărie, şi anume “cracarea termica”, el a vrut, şi eu am acceptat, că să parcurg acelaşi tip de drum prin toate fazele de construcţie şi exploatare a instalaţiei de producerea frigului, adică să devin specialist în tehnicile de obţinerea frigului.

Aceeaşi idee s-a aplicat tuturor şefilor din viitoarele secţii ale Combinatului, cu deosebirea că numai eu eram şi diriginte de şantier şi cu o pregătire completă pe profilele mecanică, construcţii, termodinamică şi, puţin mai târziu, şi pe cel din chimie. Ceilalţi şefi de secţii erau tehnologi-chimişti, unii având chiar o experienţă de exploatare de la alte instalaţii chimice din România.

De menţionat că, deşi numit şef de secţie, mi s-a păstrat şi funcţia de diriginte la toate cele 15 secţii arondate iniţial, până ce am predat acele secţii, terminate, fiecărui şef de secţie-în parte.

Instalaţia de obţinere a frigului de la Combinatul de Cauciuc Sintetic Oneşti era cea mai mare unitate de acest gen din Europa, având o capacitate de 36 milioane de kilocalorii pe oră. Ca agent de producere a frigului, proiectantul general Ghiprocauciuc-Moscova, a ales propan-propilena, un fluid cu potenţial ridicat de aprindere şi explozie, disponibil din circuitul tehnologic de fabricare a izopropilbenzenului, un precursor al cauciucului, spre deosebire de agenţii frigorifici clasici de până atunci, şi anume freonii şi amoniacul.

Fabricarea tuturor utilajelor pentru această instalaţie a căzut în sarcina firmei cehe CKD-Praha, care prin contract trebuia să fie prezentă la Oneşti de la faza de construire a fundaţiilor până la punerea în funcţiune a acestei instalaţii. Puterea electrică a acestei instalaţii era de 18.000 KW, cel mai mare consumator de curent din ţara concentrat într-o singură clădire. Cele 6 turbocompresoare erau utilaje cu pretenţiile cele mai severe posibile in exploatare privitor la vibraţiile mecanice, încadrate la o limită admisă de cel mult 5 microni amplitudine. Dacă se punea o farfurioară cu apa pe un turbocompresor în funcţiune, nu se permitea ca apa să prezinte nici cele mai mici unde de inerţie. De fapt, acest tip de control cu apa avea doar caracter demonstrativ, în realitate exista o aparatură specială care urmărea şi înregistra aceste vibraţii.

Specialiştii cehi, printre care directorul tehnic de la CKD-Praha, Krajcar Josef, şi directorul cu partea electrică, Vasko Frantisek de la acest gigant producător de utilaje, au fost scoşi din producţia uzinei lor şi detaşaţi timp de 2 ani la Oneşti.

Severitatea şi conformismul tehnic ceh, identic cu cel german, ne-au dat multă bătaie de cap nouă românilor, obişnuiţi întotdeauna să căutăm o cale mai scurtă, de ocolire prin improvizaţii, a problemelor mai dificile.

Când au început săpăturile pentru fundaţii la această secţie, au fost aduşi deţinuţii de la închisoarea din Târgu Ocna, deţinuţi politici, dar şi de drept comun. Printre deţinuţii politici erau şi fostul ministru de finanţe Aurel Vijoli, şi celebrul chirurg român Djuvara Răzvan, membru al Societăţii Internaţionale de Chirurgie. Exponenţii puterii “clasei muncitoare” – la propriu – nu apreciau nici talentul unic al lui Vijoli într-ale finanţelor, şi nici fineţea mâinilor unui chirurg, pus sa dea cu lopata!

Cât timp lucrau, zona cu deţinuţi era păzită de un grup de gardieni, dar eu aveam acces în zonă, eram conducătorul lucrărilor. Aşa că, atâta cât îmi încăpeau în buzunare, transportam ţigări, ciocolată şi alte mărunţişuri solicitate de cei doi intelectuali, şi nu numai lor. Vijoli era optimist, tot timpul îmi spunea că acuşi-acuşi or să vină să-l ia şi să-l pună ministru de Finanţe în locul lui Vasile Luca, care încurcase bine borcanele într-un domeniu “străin” clasei muncitoare .

Şi aşa s-a şi întâmplat. Într-o zi din anul 1960 a venit un Mercedes cu număr de Bucureşti şi l-au luat pe Vijoli, aşa cum era el, îmbrăcat în hainele lui cu zeghe, şi direct pe postul de ministru de Finanţe.

Şi soarta lui Djuvara s-a îmbunătăţit brusc: primul secretar de Bacău s-a îmbolnăvit de ficat, trebuia să fie operat, şi cine altul era chirurgul de renume internaţional decât Mircea Djuvara care putea face această operaţie? Aşa că l-au scos de la munca de “reeducare” cu lopata şi târnăcopul şi i-au dat pe mână Spitalul din Oneşti care funcţiona în nişte barăci din paiantă, unde a avut şi statutul de arestat la domiciliu. Totuşi, după alţi 3 ani l-au eliberat şi a funcţionat la Bucureşti şi ca medic personal al lui Gh. Gheorghiu-Dej. Când îl văd la televizor pe istoricul Neagu Djuvara îmi amintesc cu plăcere şi de celălalt Djuvara, au aceeaşi fizionomie .

Cu specialiştii cehi m-am înţeles perfect, eu i-am ajutat să repare o greşeală gravă de proiectare făcută de ei, închizând ochii la nişte cheltuieli suplimentare, şi în schimb am obţinut libertatea de a face nişte îmbunătăţiri tehnice care au fost binevenite, mai târziu, în exploatarea acestei instalaţii.

Fundaţiile turbocompresoarelor erau făcute din beton special, marca 500. Betonul cel mai rezistent folosit până atunci la noi era marca 300 (cifra reprezintă rezistenţa la compresiune, în kg/cm.pătrat). Se folosea pentru acel beton numai criblură din granit, nu prundişul de râu utilizat curent la fabricarea betoanelor. Am dat acest detaliu tehnic pentru a sublinia importanţa extraordinară data de specialiştii cehi turnării compacte a acestui tip de beton, întrucât, atunci când acest beton se turna în cofraje, toţi cehii, inclusiv cei doi directori (ar fi un exemplu de urmat, pentru directorii noştri, directori cu “mânecuţe”!!), care lucrau cu înfrigurare la compactarea betonului în care nu se admitea nici cea mai mică bulă de aer. Fiecare fundaţie primea 90 metri cubi de beton, respectându-se o regulă pentru utilajele dinamice ca greutatea fundaţiei să fie de cel puţin 15 ori mai mare decât cea a utilajului respectiv. Pare ciudat ca la un rotor de turbocompresor cântărind doar180 kg, dar care se învârte cu 12.000 rotaţii pe minut, să construieşti o fundaţie de 250.000 de kg. numai pentru a reduce la maximum vibraţiile acestui rotor.

Am prezentat câteva date tehnice pentru a înţelege că viteza periferică a acestui rotor de turbocompresor era de 282 m/sec, mai mare decât viteza sunetului în propan, iar energia cinetică dezvoltată de acest rotor când se descentrează este de ordinal a 72.000 de KW, consumaţi în timp de 0,1 secunde dacă reuşeşte să devină liber prin spargerea capacului acestui utilaj.

Mi-au povestit cehii că la Saratov, în industria de armament sovietică, un astfel de turbocompresor care s-a descentrat (probabil ca urmare a topirii unui lagăr), a smuls capacul de o tonă, pe care l-a aruncat la cca. 200 m. înălţime, iar explozia gazelor combustibile utilizate în standul de probă a rachetelor a făcut o groapă de peste 15m. adâncime, spulberând bancul de probă, cu oameni cu tot.

Când am fost invitat mai târziu, la uzina CKD-Praha, am fost condus de directorul Krajcar în sfînta sfintelor din fabrică, şi anume la bancul de probă unde se făcea chiar atunci încercarea unei suflante de 15.000 m.c./secundă de aer pentru un tunel aerodinamic de încercare a avioanelor supersonice sovietice. Krajcar mi-a spus că probele se fac numai noaptea, pentru că un motor electric de 50.000 de KW ar opri alimentarea cu curent a capitalei, dacă ar fi pornit ziua!

Ruşii erau singurul client al acestei enorme întreprinderi de construcţii de maşini, şi inginerii cehi mi-au spus că din cauza că ruşii se mulţumeau cu nivelul tehnic din acel moment, a fost frânată dezvoltarea tehnologică a uzinei CKD, astfel că americanii le-au luat-o înainte.

În acelaşi timp am fost obligat să predau termodinamică la o clasă din anul 4 a unei şcoli tehnice şi am folosit ocazia pentru a alege pe cei mai buni tineri (şi eu eram doar cu 5-6 ani mai “bătrân” decât ei ), pe care i-am format apoi împreună cu specialiştii cehi pentru posturile de şefi de tură şi operatori la turbocompresoare.

Unul din cei mai mari consumatori de frig era secţia D-10 unde era şef de secţie ing. Mircea Labă, azi patronul unei mari firme de construcţie şi punere în funcţie de rafinării în străinătate, pentru că în România s-a demolat în loc să se construiască. Cu acest bun prieten al meu aproape că ne-am bătut în noaptea de Revelion a anului 1962, pentru ca Labă voia să pornească secţia lui, iar eu, ca diriginte, nu puteam să-l las s-o pornească fără că supapele de siguranţă să fi fost montate.

După ce a pornit această secţie, pe care o cunoşteam la fel de bine ca şeful ei, am realizat a doua mea invenţie, de natură chimică (prima invenţie era pe tema proiectului meu de diplomă), prin schimbarea procedeului de chemosorbţie cu soluţie cupro-amoniacala a butadienei (v. Glosar), unul din cei doi componenţi de bază ai cauciucului sintetic. În brevetul obţinut (cu nr. 66672), eu figurez ca autor principal, iar colaboratorii mei au fost ing. Bunea Petre, Directorul General al Combinatului, şi ing. Labă Mircea, şeful acelei secţii.

Deşi după aplicarea acestei invenţii a crescut randamentul de extragere a butadienei şi Combinatul a realizat o economie de 50 milioane lei pe an, fiind dezafectate 16 utilaje chimice în greutate totală de 48 tone, autorii au obţinut doar certificate de inventator şi o recompensă de 20.000 de lei, din care eu aveam 60%. Aşa înţelegea Partidul Muncitoresc să stimuleze activitatea creatoare. Probabil că în zilele noastre ar fi fost vorba de o recompensă de cel puţin 20-30% din valoarea economiilor realizate, adică cel puţin 10 milioane lei!

În aceeaşi perioadă, cehii mei răspundeau şi de corectarea unei livrări a CKD-ului pentru hidrocentrala de la Bicaz şi erau nevoiţi să se deplaseze des până la Stejaru, unde funcţionau hidrogeneratoarele livrate de ei. Numai că cele 5 hidrogeneratoare care trebuiau să dea o putere de 216 megawaţi în anul 1960, nu reuşeau să scoată decât 200 de megawaţi şi a trebuit ca pe cheltuiala firmei să se facă modificări.

Aceste modificări au constat din creşterea plajei de rotaţie a paletelor de la statoare, la un unghi mai mare cu câteva grade, faţă de cel proiectat iniţial. Lucrările au durat câteva luni, perioadă în care mergeam cu ei la Bicaz, în calitate de traducător. Întâlnirile cu specialiştii români se încheiau de regulă la restaurantul Bicaz, unde li se servea felul de mâncare naţională cehă, care era varza cu ciolan afumat de porc şi găluşti cât o franzelă de mari, fierte separat şi tăiate apoi în felii. Şi latura lor slavă îşi spunea cuvântul, prin cântatul până târziu, în noapte.

În 1962, Combinatul era terminat, şi trebuia să înceapă pornirea lui în probe tehnologice. Toate bune, dar programul rigid, de tip german, al cehilor, mai prevedea prin hart-monogramele lor (grafice, fază cu fază), încă 3 luni pentru fel de fel de probe, la rece şi la cald, incluzând verificarea circuitelor electrice cu relee de blocare a pornirii, numai după realizarea celor 18 condiţii prealabile, fără de care nu pornea motorul electric de 3000 KW al unui turbocompresor. Şi fără frig, nu se face cauciuc.

Cehii nici nu voiau să audă de o pornire fără trecerea prin toate fazele acestui grafic. Aşa că după ce am primit un OK verbal (!) de la conducerea Combinatului şi după ce, la ora 6 seară, cehii au plecat din secţie, i-am adus pe şefii de tură şi operatorii de turbocompresoare (pe care i-am ‘frecat” până atunci cu manevrele la rece şi lecţiile de termodinamică timp de 6 luni), care au deconectat toate blocajele din staţia electrică şi am pornit producţia de frig. Este impropriu termenul de “a face frig”, corect este: “scoaterea căldurii” ! Chiar termenul uzitat de “frigider” nu este corect.

Dimineaţa când au venit cehii la lucru au început o agitaţie furibundă, dar eu le-am cerut în scris să confirme că totul funcţionează normal şi le-am spus că vom respecta şi hartmonograma lor pentru celelalte 5 turbocompresoare, adică cehii vor sta încă cele 3 luni în România, ceea ce i-a mai liniştit. După ce au făcut toate controalele, au consemnat în jurnalul de colaborare că deşi beneficiarul a pornit instalaţia fără aprobarea lor, nu s-au făcut greşeli de operare.

După ce au plecat cehii acasă şi a mai trecut un an, în 1963, una din supapele ruseşti de siguranţă s-a blocat în poziţie deschisă, pentru că la un impuls de presiune mărită s-a înţepenit arcul acelei supapei. În mod normal aceste supape de siguranţă sunt închise şi numai la creşteri majore de presiune se deschid. Un mare consumator de frig din Combinat a oprit consumul de frig fără să ne anunţe în prealabil şi ca urmare presiunea propan-propilenei a crescut brusc, iar supapa în cauză s-a deschis, dar a rămas blocată. Ca urmare secţia a fost invadată de gaze explozibile.

La nici douăzeci de metri de marginea secţiei era amplasată staţia de distribuţie a curentului electric pentru tot combinatul. Dacă norul de gaze ajungea în staţie, unde frecvent se produc scântei de la releele de automatizare, s-ar fi produs o explozie care ar fi măturat o bună parte a combinatului. Erau deja veniţi toţi factorii responsabili din combinat şi nimeni nu ştia ce să facă decât să cheme pompierii, care de fapt nici ei nu puteau face altceva decât după incendiu… Eu, fără să stau mult pe gânduri, am fugit în staţia de distribuţie şi am scos de sub tensiune, rând pe rând, cele 24 de celule electrice care alimentau tot combinatul cu energie electrică. S-a oprit funcţionarea întregului combinat, cu consecinţe negative pentru fiecare secţie în parte, dar altă soluţie pentru evitarea exploziei nu era. Au urmat, în primul rând, vizitele Securităţii cu scenariile lor de conspiraţie (!?), vizitele comisiilor ministeriale şi de toate genurile existente în acea perioadă, a proiectanţilor şi experţilor de tot felul, s-au făcut analize amănunţite, cu variante de procedură, într-un cuvânt, toată tevatura care urmează unui astfel de eveniment major.

În final, concluzia a fost una singură: “Sfartz a procedat bine”, aşa că ministrul Mihai Florescu m-a şi premiat cu 5.000 de lei!

Ar mai fi ceva memorabil. Locuiam în colonia de intervenţie a combinatului, plasată cam la 200 de metri faţă de combinat. Zi şi noapte auzeam zgomotul turbocompresoarelor în funcţiune şi după sunet ştiam când ele merg normal şi când nu au o alimentare suficientă cu gaze, sau trag vapori umezi. În cazul când compresorul aspiră vapori umezi de propan există riscul unei avarii. Trebuia să alerg vreo 500 de metri, trecând prin poarta combinatului, până ajungeam la secţie, aşa că am obţinut aprobarea Directorului General ca în caz de urgenţă să sar gardul, iar paza militară era prevenită că sunt singurul care are acest drept, cu condiţia să-mi spun numele. Aşa că am făcut de mai multe ori şi proba de alergări cu obstacole!

Voiam, nu voiam, trebuia să învăţ şi chimia fabricării cauciucului (cel puţin), astfel că după o serie de experimente cu amestecuri de propan şi propilenă am reuşit să public în revista de Chimie din România anului 1965 o lucrare critică, de natură pur chimică, la adresa unei lucrări similare, făcută de prestigiosul Institut “Max Plank” din RFG.

(va continua)

Glosar

Cracare termică: procedeu pentru descompunerea hidrocarburilor sub acţiunea a doi factori de bază şi anume temperatura şi durata acestui proces. La depăşirea acestor parametri peste o anume valoare are loc formarea de produşi secundari, prin recombinarea carbonului şi hidrogenului. Unul din scopurile cracării termice este creşterea randamentului de ”scoatere” din ţiţei a unei cantităţi mai mari de benzine şi motorine, dar prin jonglarea temperaturii se poate ajunge la obţinerea de produse iniţial inexistente în ţiţei.

Izopropilbenzen: o combinaţie din propilenă şi un nucleu benzenic care se obţine prin alchilarea (legarea) benzenului cu propilenă. Se mai numeşte şi “cumen”.

Butadienă: produsul rezultat prin dubla dehidrogenare a butanului, trecând succesiv prin fazele: butan-butilenă-butadienă (are şi denumirea de “divinil”). 1,3-butadiena=divinil.

Chemosorbţie: absorbţia selectivă a unei substanţe utile printr-o reacţie chimică cu un complex absorbant intermediar (în cazul butadienei, cu soluţie cupro-amoniacală) şi cu separarea ulterioară prin încălzirea complexului format şi recuperarea celor doi componenţi cu reintrarea în circuit a soluţiei absorbante.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Tania Iancu: (8-4-2013 la 06:04)

    Domnule Sfartz, e foarte interesant ce povestiti, stiu despre ce vorbiti, mai ales ca am lucrat si eu, pentru scurt timp,in 1971, intr-un colectiv foarte tanar de chimisti din Institutul de proiectari IPROCHIM din Bucuresti.

    Pentru rigoare, insa, v-as corecta in ceea ce priveste numele marelui chirurg prof. dr. Ion Juvara (Ioan Jak Rene Juvara) si nu Mircea sau Razvan. Ramura moldoveneasca a familiei a pastrat numele Juvara. Neagu Djuvara face parte din ramura din Muntenia a familiei, care si-a luat numele de Djuvara.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • George PETRINEANU: (8-4-2013 la 07:08)

    O fila din istoria tehnicii românesti.

    M-as lega de un pasaj:

    „Moscova a ales propan-propilena, un fluid cu potenţial ridicat de aprindere şi explozie, disponibil din circuitul tehnologic de fabricare a izopropilbenzenului, un precursor al cauciucului, spre deosebire de agenţii frigorifici clasici de până atunci, şi anume freonii şi amoniacul”.

    Cu multi ani mai tîrziu, freonul (zis si CFC dupa componentele lui carbon fluor si clor) a ajuns sa fie dezavuat din cauza efectelor ecologice negative. Rusii parca au avut o licarire de inspiratie. Pornind pe firul acestei idei, gasesc un titlu jurnalistic (in suedeza) din zilele de azi, 2013-01-07 „EU:s nya köldmedium R-1234yf förvandlar bilarna till brandbomber” adica noul agent criogen promovat de UE, R-1234yf, transforma automobilele in bombe incendiare.

    Parca ne-am intoarce in spirala la povestea supapei buclucase.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (8-4-2013 la 08:34)

    @ Tania Iancu

    Aveţi dreptate si Va multumesc, numele corect este Ion Juvara. Când am scris amintirile de mai sus, am făcut-o din memoria, şi având în vedere că la o anumită vârsta ea începe să schioapate, neamintindu-mi decât numele Juvara, al deţinutului care săpa la fundaţia de la E-8, l-am botezat, cu „Razvan” !

    După corectarea făcută de Dvs. m-am uitat pe seitul Spitalului din Oneşti, (trebuia să fac asta ,înainte de a scrie !!) şi anume: spitalonesti.ro/istoric.htm

    Iată un extras din acest seit, care confirmă că nu am inventat evenimentele acelor ani!

    „Profesorul Ion Juvara a fost înainte de toate un mare clinician şi un desavârsit chirurg. A avut o activitate profesională prodigioasă, care a marcat profund medicina şi chirurgia româneasca. În 1959, este obligat să-şi întrerupă activitatea în clinică. Arestat şi judecat, urmează un periplu de domicilii forţate, prin mai multe unităţi sanitare printre care se afla şi Spitalul din Oneşti, judeţul Bacău. Pentru micul spital Oneşti, acest gigant al medicinii româneşti a reprezentat un model de urmat, impunând prin personalitatea şi competenţa sa profesională un mod de viată profesional la cel mai înalţ nivel al micului lăcaş de sănătâte de la vremea aceea.”

    @ George Petrineanu

    Aş complecta observaţia Dvs. pertinentă, referitoare la sistemele de aer condiţionat de pe mijloacele de transport, care folosec combinaţii de CFC, că şi folosirea gâzelor sub presiune, în butelii,drept combustibil pentru motoare,reprezintă un risc mult mai mare decât combustibilii lichizi.

    Transportul în volume mari, cum se intenţionează, peste Marea Neagră, din Caucaz până la Constantă, se va face în mare siguranţă, prin răcirea profundă a gazului lichefiat, care practic, va fi la o presiune atmosferică,în sferele metalice uriasede, pe nave.

    Nu acelaşi lucru se poate spune despre buteliile de gaz lichefiat de pe automobile, unde radiaţia solară,şi aerul fierbinte de vară, plus zdruncinarea pe drumurile proaste (ca în România de ex.), vor creste riscul de defectare a acestor butelii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.167.225.62