ACUM.TV

 
Recenta escaladare a tensiunilor sociale şi politice din Ucraina, culminând cu destructurarea eşafodajului puterii de stat asemenea unei explozii controlate, a readus în atenţia opiniei publice oameni şi realităţi pe care prejudecăţile inoculate în aproape două secole în legătură cu Estul şi remanenţele educaţiei naţional-comuniste, dar şi o pernicioasă superficialitate occidento-centristă le exilează în sfera interesului unor colective de specialişti în ştiinţe sociale sau pe agenda unor entităţi economice interesate de dinamica pieţelor emergente. Chiar dacă meseria de istoric predispune, asemenea aceleia de medic legist, la o anume familiaritate cu seria de orori provocate de marile revoluţii şi războaie, celebrate ulterior de state şi naţiuni ca momente ale triumfului propriei cauze, aceasta nu poate inhiba compasiunea faţă de pierderea a zeci de vieţi omeneşti din rândurile unei naţiuni martirizate la fiecare generaţie în ultimul secol, angajată începând din 1914 în într-un război ale cărui cauze nu o interesau în mod direct, devenită obiect şi parte a confuzelor evoluţii de la finele Războiului Civil din Rusia postrevoluţionară, aproape decimată pe durata experimentelor economice staliniste, exploatată fără limite în beneficiul maşinii de război a Germaniei hitleriste şi pedepsită de eliberatorii comunişti pentru colaboraţionism.

Solidaritatea este dublată însă de perspectivele, din ce în ce mai clare, că aceste sacrificii au servit doar unei lupte fracţioniste fără de principii, la capătul căreia şefa clanului din Dnepropetrovsk, aspirantă la rolul de eroină a luptei pentru libertate, să preia puterea deţinută în urma unor alegeri de şeful clanului Doneţk, fost locatar al sistemului penitenciar sovietic. Evenimentele sunt încă în desfăşurare, iar sfârşitul lor este impredictibil chiar şi pentru observatorii avizaţi în realităţile postsovietice, dar proximitatea lor cu frontierele Uniunii Europene, impactul evident asupra conduitei pieţelor financiare şi asupra comunităţii româneşti adusă de sinuozităţile istoriei contemporane în interiorul graniţelor Ucrainei, ale cărei drepturi au fost deja lezate de abrogarea legislaţiei referitoare la limbile regionale, justifică o mai profundă înţelegere a dezvoltărilor din acest spaţiu, aproape la fel de superficial cunoscut ca şi conflictele uitate din Extremul Orient.

Un bilanţ al ultimelor două decenii de istorie a naţiunilor eliberate în anii ’90 din incubatorul experimentului socialist este de natură să inhibe receptarea entuziastă a celui mai recent recurs la revoluţie, cu tot caracterul spectacular al reacţiilor din Maidan şi cu tentaţia ciudată de a vedea proeuropeni şi filoruşi în toate disputele din Europa Centru-Orientală şi Caucaz. Forţele care tind să capitalizeze în beneficiul propriu evenimentele de la Kiev sunt la fel de puţin proeuropene pe cât erau foştii decidenţi angajaţi în serviciul Rusiei, iar o lectură mai aplicată a reacţiilor cetăţenilor ilustrează faptul că substanţa protestelor a fost dată nu de opţiuni de politică externă, ci de o ruptură între stat şi societate, între agenda unei suprastructuri politice şi economice şi interesele majorităţii cetăţenilor, acutizată de virulenţa unor atitudini antisistem. De altfel, nici cele două revoluţi din Kirghizstan, nici celebra revoluţie din Georgia, nu au generat soluţii politice şi economice pentru soluţionarea multiplelor contradicţii incluse în masa succesorală a Uniunii Sovietice.

Războiul din 2008 provocat de opţiunile exclusiviste ale preşedintelui revoluţionar al Georgiei a avut consecinţe negative pentru ritmul şi aşa ezitant al reformelor din Rusia, furnizând noi argumente cercurilor militare în disputa cu exponenţii mediilor financiare, mai sensibili la paradigmele liberalismului economic şi politic, iar deriva autoritară a regimului de la Tbilisi a spulberat iluziile partenerilor săi externi şi ale propriilor cetăţeni în legătură cu disponibilităţile sale democratice. Istoria nu se va repeta în mod necesar în Ucraina anului 2014, dar experienţele mai recente sau mai îndepărtate în timp sunt necesare în formarea unor convingeri sau, în cazul celor investiţi cu responsabilităţi oficiale, în fundamentarea unor acte de politică externă. Entuziasmul, frica şi mai ales ignoranţa, nu sunt circumstanţe atenuante în asumarea unor erori în spaţiul public sau în faţa justiţiei, mai aspre în cazul unora, a propriei conştiinţe.

Un eşec pentru Perestroika

Narând cu măiestrie episodul unei încăierări între cazaci şi ucrainenii din Boguciarovo, Mihail Şolohov evoca în primele pagini ale romanului său „Pe donul liniştit” mâna iscusită care plantase seminţele urii între locuitorii staniţelor şi ţăranii ruşi şi ucraineni, făcând imposibilă o colaborare a acestora într-o eventuală rezistenţă la abuzurile regimului ţarist. Dincolo de contestaţiile care marchează posteritatea laureatului premiului Nobel pentru Literatură, rămâne straniu faptul că o astfel de observaţie a scăpat cenzurii staliniste, în condiţiile în care puterea bolşevică a preluat şi a continuat cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună maniera în care guvernele din ultimele decenii ale Imperiului Rusiei au gestionat relaţiile interetnice.

Din acest punct de vedere, Ucraina este unul din cele mai elaborate produse ale cosmopolitismului sovietic dar şi beneficiara unor achiziţii teritoriale realizate de Uniunea Sovietică în dauna micilor state vecine la finele celui de-al Doilea Război Mondial, susceptibile să împiedice stabilirea unor parteneriate cu actorii politici din regiune. Statul succesor al fostei Republici Sovietice Socialiste Ucrainene include teritorii încorporate de Polonia în 1918 şi cedate Rusiei Sovietice în urma tratatelor de pace din 1945, Ucraina Subcarpatică disputată anterior de Ungaria şi Slovacia, precum şi teritorii româneşti, nordul Bucovinei, Herţa şi o parte a Maramureşului. La acestea din urmă se adaugă Basarabia propriu-zisă, mai exact sudul Moldovei dintre Prut şi Nistru, cu importanţa strategică asigurată de proximitatea Dunării. Creuzetul etno-politic ucrainean este completat de o decizie luată în 1954, în contextul destalinizării, când, la iniţiativa lui Nikita Hruşciov, fost leader al comuniştilor ucraineni, republica autonomă a Crimeii era trecută de sub jurisdicţia Rusiei în cea a Ucrainei. Faptul a putut părea expresia unui acces de patriotism local, dar confruntările care au avut ca pretext importanţa strategică a peninsulei de la Marea Neagră, actual sediu al flotei militare ruse, dar şi drepturile locuitorilor ei, ar indica obiective politice pe termen lung.

Crimeea găzduieşte nu doar fostele reşedinţe ale ţarilor sau facilităţi militare, dar şi simboluri încărcate de semnificaţii identitare pentru naţiunea rusă, mai ales pentru performanţele sale în contracararea inamicilor externi, iar eforturile sistematice ale oficialităţilor au căutat să reactiveze aceste afinităţi în rândurile majorităţii ruse de aici, chiar în anii derivei generale în care s-a aflat însăşi Rusia. Misiunea lor a fost favorizată de o altă circumstanţă a istoriei regionale, revenirea masivă a tătarilor, deportaţi după război, sub acuzaţia de a fi colaborat cu ocupanţii nazişti. A rezultat un echilibru precar, cu minoritatea ucraineană plasată între o majoritate susţinută energic de la Moscova şi dispusă să-şi apere primatul economic şi politic local şi comunităţile musulmane susţinute de organizaţii din Turcia şi statele arabe din Orientul Apropiat, implicate activ în recuperarea proprietăţilor funciare confiscate de autorităţile sovietice.

Chiar dacă ucrainenii reprezentau din punct de vedere numeric cea de-a doua naţiune a Uniunii, aceasta perpetuează faliile identitare care i-au marcat istoria în ultimele patru secole. Dacă repetatele recursuri la violenţă au lipsit Ucraina de o mare parte a comunităţii evreieşti, un vector al urbanizării şi dinamismului economic în Evul Mediu şi la începutul perioadei premoderne, industrializarea sovietică având la bază valorificarea resurselor naturale din Donbas a însemnat şi transferuri demografice. Deşi cu apartenenţe etnice şi confesionale diverse, noii veniţi au fost în majoritate rusofoni, iar prezenţa în proximitate a unor comunităţi locale potenţial ostile inovaţiilor de tip sovietic a generat o anume solidaritate defensivă, consolidată şi de vidul ideologic din anii ´90. S-a născut astfel celebra opoziţie între estul industrializat şi rusofon, eurosceptic şi conservator şi vestul agrar şi naţionalist. Premisele unor conflicte se găsesc şi în relaţiile confesionale, unde disputa din biserica ortodoxă în care loialiştii patriarhiei de la Moscova se confruntă cu cei ai patriarhiei de la Kiev, este completată de prezenţa unei active comunităţi greco-catolice concentrate la Lvov şi a unor structuri religioase sunite, tentate de islamismul radical.

Acest complicat eşafodaj de forţe şi structuri cu interese divergente a făcut imposibilă articularea unui proiect de ţară în măsură să întrunească sprijinul unei majorităţi, obţinut doar în situaţii-limită şi pentru obiective minimale. Fenomenul cunoscut în teoria relaţiilor internaţionale drept un joc de sumă nulă s-a manifestat cu ocazia primelor experimente reformiste de substanţă, când comuniştii ucraineni s-au aflat în opoziţie tacită faţă de iniţiativele lui Mihail Gorbaciov, iar revirimentul mişcării naţionale care punea în cauză însăşi legitimitatea apartenenţei la Uniunea Sovietică lipsea Kremlinul de interlocutori frecventabili. Ucraina nu a urmat calea spre independenţă cu orice preţ asumată de statele baltice, iar desprinderea de Uniunea Sovietică s-a realizat sub conducerea vechilor partocraţi deveniţi leaderi ai Radei Supreme.

Aflaţi sub presiunea opoziţiei naţionaliste, aceştia din urmă au excelat prin politici publice incoerente, având drept obiectiv prezervarea propriilor poziţii politice şi economice. Ucraina a fost una din fondatoarele Comunităţii Statelor Independente, dar conducătorii săi au adoptat sporadic o retorică proeuropeană lipsită însă de o viziune economică sau de disponibilităţi democratice. Viaţa politică şi economică a noului stat a fost dominată în primele două decenii ale existenţei sale de fuziunea dintre vechile structuri de partid, elementele lumii interlope şi supravieţuitorii structurilor informative, tendinţă care a provocat un fel de privatizare de facto a instituţiilor şi resurselor. Formal, spectrul politic satisface şi cele mai exotice opţiuni, de la formaţiunile comuniste angajate în contestaţii reciproce la grupări naţionaliste tradiţionale sau radicale.

Structura care domină în egală măsură viaţa politică dar şi pe cea cotidiană a Ucrainei nu este partidul, ci clanul fondat pe interese economice şi pe o anume solidaritate regională. Această dezvoltare a imprimat un grad sporit de violenţă vieţii publice şi relaţiilor economice, unde în ultimii zece ani alternanţa la putere a fost obţinută prin mobilizarea şi înarmarea acoliţilor sau prin negocieri între oligarhi, confirmate ulterior prin alegeri. Atât revolta din 2004, cât şi reeditarea de acum, se desfăşoară pe aceleaşi coordonate, iar o dovadă în acest sens este accesul la arme de foc al civililor şi utilizarea aceloraşi tehnici de propagandă.

Evident, nu poate fi negată nemulţumirea pe deplin justificată a cetăţenilor faţă de un curs politic atât de străin exigenţelor unei societăţi moderne sau existenţa unor minorităţi sincer angajate în promovarea unei apropieri de Uniunea Europeană sau de Rusia, ambele încercând să influenţeze o majoritate care oscilează în funcţie de opţiunile aceloraşi protagonişti, foştii premieri ai preşedintelui Leonid Kucima, sprijiniţi de conducători ai regiunilor, de proprietarii unor companii pe care criza economică le-a lăsat fără pieţe de desfacere şi de intelectuali dispuşi să-şi tranzacţioneze convingerile.

Dilemele interlocutorilor

În 1768, la izbucnirea unui nou război ruso-turc, regele Friedrich al II-lea al Prusiei vorbea de un război al orbilor împotriva paraliticilor. Aroganţa maliţioasă a celui care nu putea ierta ocuparea Berlinului de către trupele ruse cu câţiva ani înainte şi-ar putea găsi o tristă aplicare în contextul disputei externe ce are ca obiect viitoarea afiliere a Ucrainei. Alegerea între Rusia şi Europa va juca un rol măcar în dezbaterile viitoarei campanii electorale, dar aceeaşi interogaţie va afecta în mai mare măsură deciziile de politică externă de la Moscova şi Bruxelles, tocmai în momentul în care cele două entităţi traversează crize de sistem, pentru care nu par să fi găsit soluţii sustenabile.

Regimul preşedintelui Vladimir Putin şi-a autolimitat potenţialul reformist odată cu reorganizarea vieţii politice, economia depinde aproape exclusiv de preţurile mărfurilor, iar prăbuşirea acestora în ultimul an confruntă Rusia cu spectrul recesiunii. Proiectatele reforme ale sistemului de taxe, educaţiei şi sănătăţii, sunt minate de acuzaţii de corupţie la adresa oficialilor, iar oligarhii care au preluat în anii ’90 activele prin care erau valorificate resursele naturale au fost înlocuiţi cu exponenţi ai birocraţiei de stat şi ai serviciilor de informaţii. Organizarea Jocurilor Olimpice este insuficientă pentru aspiraţiile cetăţenilor unei foste supraputeri, iar contagiunea revoluţionară ar putea aminti felul în care ruşii reacţionează în situaţia unor înfrângeri. Există însă posibilitatea ca ascensiunea la putere a fostei Prinţese a Gazului [Iulia Timoşenko a fost director al companiei private care importa gaz natural din Rusia între 1995 şi 1997, înainte de a fi prim-ministru al Ucrainei, 2007-2010; n.r.], colaboratoare apropiată a lui Rem Viahirev [directorul Gazprom-ului, 1992-2001, decedat; n.r.], să asigure încă odată obiectivul în jurul căruia Vladimir Putin a reuşit să mobilizeze naţiunea în 1999, inamicul extern. Evenimentele de la Sevastopol [mişcări separatiste; n.r.] ar indica un atare curs al succesiunii de fapte, dar în această situaţie am avea de-a face cu o reconfigurare în sens conservator a reformelor la care altfel Rusia ar fi obligată pentru a-şi menţine competitivitatea.

În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, aceasta este departe de a-şi fi formulat în ultimii ani o agendă comparabilă măcar cu aceea care a inspirat semnarea Tratatului de la Roma [tratatul de instituire a Comunităţii Europene; n.r.]. Criza financiară urmată de cea a datoriilor suverane a inhibat procesele integraţioniste, iar strategiile, angajamentele şi proiectele de constituţie au rămas declaraţii de intenţie, vehiculând teze şi stereotipuri combătute cu succes de propaganda eurosceptică, ale cărei succese le vom putea evalua cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul European.

Dacă în relaţia cu Rusia oficialii europeni au oscilat între proiecte de strategii de independenţă energetică, niciodată urmate de demararea unor proiecte concrete şi reproşuri timide în legătură cu încălcările drepturilor omului, interlocutorii ucraineni ai statelor europene au fost foştii parteneri ai Moscovei, mereu dispuşi să facă un trading rentabil cu loialitatea şi să primească dividendele aferente neutralităţii. Noua fostă putere de la Kiev a fixat deja preţul opţiunii sale proeuropene, pe care Uniunea greu încercată de deficitele bugetare şi de o economie care refuză să repornească, ar avea dificultăţi să-l achite. De altfel, parcimonia europenilor a determinat renunţarea de ultim moment a lui Viktor Ianukovici la Parteneriatul Estic.

În altă ordine de idei, dacă succesul protestatarilor ucraineni poate inspira evenimente similare în spaţiul post-sovietic, reacţii similare pot avea loc şi în statele de la periferia sudică şi estică a uniunii Europene. Recentele evenimente din Bulgaria şi tradiţiile contestatare din Grecia şi Italia furnizează suficiente motive de reflecţie în acest sens. Pe de altă parte, unul din catalizatorii contestaţiei la adresa Partidului Regiunilor [partidul fostului preşedinte V. Ianukovici] a fost radicalismul naţionalist, ai cărui exponenţi au obţinut succese importante la recentele alegeri parlamentare. Naţionalismul ucrainean este profund antimoscovit din raţiuni istorice şi de proximitate, dar adepţii săi aderă cu entuziasm la ideile extremei drepte europene, iar inamicii de azi ai „muscalilor” pot deveni luptători împotriva eurocraţilor sau, de ce nu?, oponenţii „iudeo-plutocraţiei”.

O situaţie de o asemenea complexitate oferă o perspectivă suficient de largă pentru formarea unei opinii personale a observatorului interesat. În loc de concluzie care, de data aceasta cel puţin, poate întruni adeziunea unei majorităţi a cititorilor, apreciez că România şi Europa datorează mulţumiri pentru eforturile unor oameni politici blamabili pentru atâtea alte decizii, preşedinţii Boris Elţîn şi Bill Clinton, cei care au finalizat denuclearizarea Ucrainei.

Acest articol a fost publicat miercuri, 26 februarie 2014 la rubrica Istorie si actualitate, Ucraina.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.