ACUM.TV

Nu există animal mai scîrbos ca libarca. Mă trec fiori pe şira spinării imaginîndu-mi-le cum amuşină din antene. Se apropie tiptil, în serii de paşi repezi cu opriri la pîndă ca un pluton de comando. Le simt pipăindu-mi pielea ca apoi să-şi înfigă mandibulele şi bălosindu-şi saliva smulg din piele bucăţică cu bucăţică, dacă n-aş băga de seamă…

Ştiu, dumneavoastră nu aveţi aşa ceva prin casă. Eu am!

S-au aciuiat prin zdrenţele cu iz vag de urină pe care le păstrez în dulăpiorul de la baie – pentru orice eventualitate -, printre boarfele pe care l-am îngrămădit sub pat în dormitor, pe sub linoleumul dezlipit sau în jungla mobilelor schiloade puse deoparte prin toate ungherele micului meu apartament. Le place igrasia din băi, izul de acru, slinul adunat cu pioşenie în decursul anilor. Le place semiîntunericul din spatele perdelelor care nu se mai pot trage şi aerul închis, căldura şi năclăiala pe care trebuie să le menţin în casă ca să nu răcesc.

Pentru că nu vreau să-mi schimb obiceiurile, le-am fugărit să le nimicesc cu cele mai tari insecticide, pînă şi cu extras din gaz de luptă. S-au făcut rezistente, şi-au triplat ciclul de reproducere. În timp ce eu rămîn acelaşi şi unul singur, ele sunt întodeauna acolo, exact atîtea la număr cîte trebuiesc. Mutanţi. Super-libărcile!

Miruna
Stau tolănit pe fotoliu, înfofolit în halatul uzat de molton rămas de la Unchiu´. La lumina veiozei, cu o carte odihnindu-mi-se pe genunchi, sorb dintr-un whisky cu aromă de catran. Linişte deplină. Visez cu ochii întredeschişi. Visez că citesc. Ceva mă face să mă ridic ca să aprind lumina de sus. A sosit momentul: ele sunt deja acolo, la doi paşi de mine pe platoul din mijlocul sufrageriei. Vreo cinci bucăţi, s-au oprit să discute programul zilei. O recunosc pe femela grupului, Miruna, o roşcovană. I-am zis aşa de acum cîteva luni cînd mi-am dat seama că nu seamană cu suratele ei. Spre deosebire de toţi ceilalţi, are două dungi cu reflexe arămii în lungul părţii dorsale. În confruntarea noastră de pînă acum e de neînvins.

Încerc să mă concentrez alungînd aburii băuturii că să fiu în stare să iau o decizie. În preajma Sărbătorilor s-ar cuveni să fac un pic de curăţenie. Aş vrea să încep chiar cu ea.

Secundele trec… Între timp se petrece ceva neprevăzut. Dintr-un colţ apare tropăind în diagonală o libarcă neagră. Se apropie nesigură de grupul celor cinci roşcovane, faţă de care e de trei ori mai mare. Se opreşte la distanţă de garda de vreo cinci centimetri şi începe să-şi agite parcă cu voie bună antenele. Vorba ‘ceea, „Iată vine-un sol de pace”.

În următoarea clipită Miruna demarează hotărîtă spre matahala neagră şi fără ocolişuri o apucă zdravăn cu mandibulele după care, cît e de mare, o balansează în aer dreapta-stîngă de două trei ori şi sfîrşeşte prin a da cu ea de pămînt.

Libarca neagră zace nemişcată cu picioruşele în sus. O urmăresc atent dîndu-mi seama că e vie şi nevătămată. A intrat probabil într-un fel de şoc cataleptic. Poate e speriată sau vrea să se arate învinsă.

Gata. Trebuie să pun capăt scîrboseniei! Pentru concentrare mai sorb o ultima picătură după care apuc cu luare aminte papucul de pîslă că apoi să lovesc că un fulger în direcţia grupului de libărci.

Rateu! Mi-am pierdut cumpătul, am ieşit din ritm şi cu o clipă înainte să ating ţinta insectele au rupt-o la fugă cu libarca neagră în fruntea plutonului. Şi totuşi…

Miruna e atinsă! Un picioruş i-a zburat cît colo la fel ca şi antena stîngă. Încă un picior e frînt din încheietura. Ce-i mai rău (pentru ea) e că i-au zburat maţele. Le tîrăşte după ea că pe o mîzgă lipicioasă. Încearcă disperată să ţină pasul cu suratele care însă au ajuns de mult în siguranţă în spatele periei de curăţat WC-ul.

Mă simt oarecum răzbunat. Pentru cît am tras de pe urmă acestor scîrboşenii mă hotărăsc să nu-i aplic ultima lovitură. O las să se chinuie.

Graţiela
Nelu, bărbatul tinerei economiste mai leneveşte încă molfăind în gol cu gîndul la cafeaua şi pîinea prăjită care-l aşteaptă pe masă pusă.

Pentru Graţi e o zi mare. S-a pregătit de cu seară să dea atacul. Trebuie să meargă în Călineşti, la sediul Asigurărilor de sănătate să-i plătească lui Nelu taxele sociale pe anul ce vine. Nelu e un bun instalator, căutat în trei-patru judeţe. E singurul lucru pe care ştie să-l facă încă de mic: să nu şiroiască apă de prin ţevile de rece şi caldă, să nu emane canalizarea, să nu se blocheze plutitorul la WC şi toate celelalte. Un contact cu doamnele de la ghişeul Sanatii, că, de fapt, cu orice alt ghişeu, îi depăşeşte cu mult coeficientul de inteligenţă. De aceea doar Graţi, cu tupeul ei se aventurează să-l rezolve. De fapt, nu numai instalatorul Nelu e în dificultate cu autorităţile din Călineşti, ci orice bărbat sau femeie română şi chiar şi de alte naţionalităţi, indiferent de IQ.

Deşi nu arată niciodată, Graţi are trac. Şi-a compus cu minuţiozitate look-ul, astfel ca să nu facă o impresie aroganţă dar în niciun caz să nu dea prilej să fie luată drept unul din fraierii din spatele geamului anti-glonţ al ghişeului. E o chestie de dozaj de mare fineţe, îşi spune ea, convinsă de reuşită. Toată noaptea, în stare de semi trezire şi-a repetat replicile, mutările de rezervă, planul B şi C. Şi-a potrivit tonul vocii între extremă mieroasă şi cea dura. A adăugat o tentă de ironie şi s-a căznit să reţină combinaţia care pasă-mi-te să producă impactul maxim de benevolenţie şi insecuritate pe care un funcţionar trebuie să-l simtă că să poată duce la bun sfîrşit (în favoarea solicitantului) actul care face raţiunea menirii lui.

La ora 8:35 punct, cu cinci minute bătaie cuviincioasa în favoarea Autorităţii, Graţiela trage bonul de ordine numărul 17, tocmai la timp că să-i sară în ochi anunţul mîzgălit de mînă şi semnat Direcţiunea şi care în doi peri înştiinţează că astăzi nu funcţiona displayul pentru statul la coadă, cu scuzele de rigoare pentru indisponibilitatea produsă. Un ghiont în burtă cum ar fi, dar nu contează.

Încet-încet, la cele patru ghişee îşi fac apariţia doamnele care trag capacele de la orificiul de vorbit plasat undeva la înălţimea abdomenului. Printr-o minune dispar vreo 12 dintre care aşteaptă. Restul se reped la ghişee. Ghişeul Graţielei e liber. Trage aer în piept, îşi ia un aer cuviincios şi îşi introduce buzele roşii prin orificiul geamului anti-glonţ al ghişeului, ciulind cît poate de bine urechile că să poată auzi eventualele răspunsuri ale funcţionarei:

– Pentru soţul meu, CNP XXX, turuie ea, aş dori dacă se poate să achit Sănătatea pe 2014. Persona juridică, asociaţie familială prin ONG 13/2012. Aveţi aici toată documentaţia necesară.

Femeia din spatele ghişeului studiază impasibilă documentaţia. Cu o mişcare rapidă a degetelor lungi, cu unghii impecabile, „scoate” pe computer fişierul numitului Ion Ciurea, soţul Gratielei. Monitorul calculatorului e întors pe jumătate spre public spre bucuria Gratielei care însă are grijă să nu se exteriorizeze.

Funcţionara, pe ecusonul căreia scrie „România, Ministerul Asistenţei Sociale, DIACONESCU MIRUNA”, de 30 de ani neîmpliniţi. Un ochi atent observă la ea o notă diferită în fauna funcţionarelor. Minionă, cu părul castaniu natural cu frumoase reflexe arămii, chipul cu trăsături gingaşe şi proporţii perfecte, un ten din care iradiază catifelarea. Are vocea molcomă şi o dicţie distinsă. Îmbrăcată sobru dar feminin, îţi pomeneşte pe Liz Taylor în anii ’60. Nu se agită şi nu face grimase precum colegele ei.

După ce parcurge cu competenţă ostentativă documentaţia, comparînd cu minuţiozitate cu datele de ecran, vine cu răspunsul şuierat printre dinţi:

– Ştiţi că va lipseşte adeverinţă pentru achitarea la zi a taxei de sănătate? Se da de la ghişeul 3, adaugă ea arătînd direcţia din ochi spre un ghişeu gol. După care amuţeşte impasibilă.

Unda de şoc atinge scoarţă cerebrală a Gratielei. Adrenalina creşte cu o diviziune. Nu se exteriorizează – dacă te pierzi cu firea, eşti pierdută, îşi şopteşte ea încă odată.

– Domniţă, şopteşte ea pe un ton decent, ţuguindu-şi din nou buzele prin deschizătură. Soţul meu are plătită contribuţia la zi. Se poate vedea din fişa lui pe care o aveţi în faţă pe monitor. Stă scris negru pe alb Restante: zero, încheie ea cu un ton uşor triumfător.

E rîndul Mirunei să să încovoaie sub presiunea undei de şoc. Îşi muscă buza gîndindu-se la interdicţia de la Şeful că funcţionarele să ţină monitoarele întoarse spre public: „Se pedepseşte cu sancţiune. Ăştia nu trebuie să vadă ce ştim noi despre ei!”, obişnuia acesta să clameze. Colegele se conformau fără să crîcnească, mai ales că solicitanţii tot timpul îşi întindeau indecent gîturile să vadă ce e pe ecran.

Miruna, după ce Şeful printr-un concurs de împrejurări a nimerit să se înfunde cu pasiune cu tot capul între sînii ei apetisanţi – asta e o altă poveste – şi-a băgat picioarele în toate poruncile lui şi a început să lucreze după propriile ei reguli. Acum se vede nevoită să-i dea dreptate. Cine nu are bătrîni… rosteşte ea pentru sine cu ironie amară, făcînd aluzie la faptul că domnul Teohari şi-a amînat cu doi ani ieşirea la pensie retezindu-şi şi şuviţă de pe tîmple, un fel de a două copilărie a tăiatului de moţ.

– Doamna Ciurea, şi ce vreţi să scriu eu aici, „Conform cu calculatorul!?„- îi serveşte tăios rezoluţia. Reveniţi săptămîna viitoare cu toată documentaţia necesară. Deşi atunci veţi plăti şi penalităţile pentru întîrziere. Acum trebuie să închid – intrăm în sărbători! Să aveţi o zi bună – mai urează ea trîntind ostentativ căpăcelul peste deschizătura ghişeului.

Pe Graţiela o apucă plînsul. Simte cum i se retrage adrenalina în străfunduri, lăsînd în urmă un gol în suflet. „Iar mi-au dat muie!” mai apucă ea să gîndească cu năduf. „Paştele mă-sii, vineri expiră şi cardul de sănătate al lui Nelu şi fără el nu va putea achita contribuţia. Penalizare iar”, conlcuzionează.

Sub privirile discret triumfătoare ale Mirunei, care face pe ocupată în spatele ghişeului, Graţiela îşi pregăteşte resemnată retragerea. În scurtă ei viaţă a învăţat să piardă.

Cînd să dea pragul, se opreşte însufleţită de o idee. Se întoarce, transfigurată, ca şi cum nimic nu i se mai poate întîmplă. Ciocăneşte delicat în sticlă ghişeului. Miruna de pe partea cealaltă se întinde graţios a întrebare.

– Dacă se poate, … am nişte mărunt la mine… începe ea timid. Aş vrea să achit de pe acuma penalităţile pentru neprezentarea adeverinţei de plata la zi a contribuţiei de sănătate 27 de roni. În plus, aş profită să achit şi penalitatea pentru întîrzierea solicitării la timp a Cardului de Sănătate – 15 roni. Total 42 roni, conlcluzioneaza ea ca să-i uşureze funcţionarei misiunea. Uitaţi aici o hîrtie de 50. Păstraţi dumeavoastră restul pentru o cafea la colegi.

– Cu cea mai mare plăcere, replică automat Miruna în timp ce introduce în computer datele şi apasă pe butonul de imprimare.

Cu eleganţă se întinde să culeagă chitanţă pe care i-o şi introduce prin deschizătura preluînd hîrtia de 50 şi zvîrlindu-i înapoi cei 8 lei rest. De 3 ani de la absolvirea Ştiinţelor Economice de cînd lucrează la ghiseul Agenţiei Naţionale nu a oprit niciodată nici cincizeci de bani. Pasiunea ei este „să le aplice legea” libărcilor de pe partea cealată a ghişeului, aşa cum ea şi colegii ei îi numesc (în gînd, cu grijă să nu se dea de gol) pe solicitanţi.

* * *

Frumuseţea şi un masterat luat pe bune sunt singura ei avere. Maică-sa, Mama Iulica, o tranziţie neterminată între ţărancă şi proletar, a crescut-o singură după ce bărbatul i-a murit îngheţat beat mort pe marginea şanţului. Toată viaţă ei „mă-să” (cum se autonumea într-un fel de nume de cod muntenesc cu iz de înjurătură), după ce cu noaptea în cap mulgea caprele, dădea de mîncare la găini şi gătea pentru Miruna, alerga la nenorocitul de autobuz RATA pentru ca, agăţată de scară, să meargă să între în schimb la Micromotoare Piteşti. Acolo a degresat decenii la rînd rotoare şi statoare cu tricloretan, o otravă ameţitoare, dintr-o găleată în care muia o cîrpă cu mînă goală. Că să facă pe nebunul, maistrul le mai ţinea la „peste program” 3-4 ore. Ajungea acasă pe la 6-7 seară că apuce s-o ia la întrebări pe „fi-sa” pentru care avea gînduri mari de viitor.

Cum necum, Miruna s-a reîntors la Călineşti cu o diplomă şi cu un post călduţ la Agenţia Naţională, biroul local. Domnul Teohari Şeful era o cunoştinţă îndepărtată, un funcţionar cargelian întîrziat cu ieşitul la pensie, cu chelie şi şuviţă, cu o nevasta care îl toacă mărunt şi-l ţine din scurt. De bună seamă, la locul de muncă e zbir cu cei opt angajaţi, numai doamne. Miruna e obiectul etalării corectitudinii politice a Domnului Teohari „promovarea tineretului din categoriile defavorizate”.

Ca nou venită, Miruna a adoptat poziţia normală de prudenţă şi supunere. Nu au trecut multe săptămîni şi într-o seară s-a pomenit la mică ei garsonieră cu Teohari în persoană, pasă-mi-te în inspecţie să-i „verifice condiţiile de trăi” şi să-i lase un material pentru a doua zi. Aşa cum un porc îşi face loc cu rîtul înainte grohăind fără să ţină seama de nimic în jur, s-a pomenit prăvălită pe recamier cu şuviţa lui Teohari plasată strategic între sîni. La antecedentele ei şi tînăr absolvent, nu a găsit nicio ieşire. Cum să-ţi dai şeful la toţi dracii şi să-l scoţi pe uşa afară?

Nu a povestit nimănui întîmplarea convinsă că oprobriul va cădea tot pe ea. Turnura pe care au luat-o lucrurile nu se mai potrivea deloc cu visele din facultate şi nici cu fanteziile de la lecţiile de literatură română din şcoala primară, cînd credea în toate bazaconiile despre „frumuseţe interioară”, „puritate” şi toate celelalte. La dracu cu Cehov şi Ibrăileanu!

Maică-sa a văzut-o jelind zile în şir. Într-o zi nu a mai suportat şi, morfolind cu poftă dintr-un cîrnat afumat i-a servit „fi-sii” ultima lecţie: „De… cîteodată aşa e în viaţă” fără să precizeze ce „viaţă” şi ce „aşa”. „Vezi-ţi de treabă, fii cuvincioasă şi ai să vezi că te lasă pe tine în locul lui”. Sfatul Mamei Iulia a rămas fără replică şi nu s-a adeverit. Şeful a întinerit, şi-a tăiat şuviţa şi şi-a amînat ieşirea la pensie.

A trebuit să treacă o vreme pînă cînd Miruna a înţeles că e zămislită aşa încît să poată obţine orice fără se trebuiască să dea nimic în schimb.

* * *

Graţiela trînteşte cu năduf uşa Agenţiei. Deşi i s-a întîmplat acelaşi lucru de zeci de ori pînă acum, o podideşte plînsul. În spasme isterice, căznindu-se să nu cumva se dea de gol blestemă obsesiv şi incoerent „Şi futută şi cu banii luaţi… Libarca dracului!„.

Acest articol a fost publicat sâmbătă, 28 decembrie 2013 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.