ACUM.TV

 
O bună parte din viaţa noastră se consumă, de voie, de nevoie, pe drumuri, drumurile vieţii, nu un dus-întors, la şi de la serviciu, şi nici acele drumuri făcute din plăcere, ca turist. Este acceptabil să faci un drum dus şi întors dacă urmezi calea unui vis viu, chiar dacă este un vis înşelător, dintre acelea cu care ne hrănim cu toţii. Eu mă gândesc mai ales, cu adâncă durere în suflet, la ultimele drumuri făcute, fără nici o şansa de întoarcere, pentru acei oameni care mor nevinovaţi în războaie, în camerele de gazare, de foame, de frig, de ura altor, era să zic “oameni”, dar mai bine va las pe voi să le daţi un nume mai potrivit…

În familia noastră, mare cândva, aveam doi unchi dinspre tata, foşti comunişti-ilegalişti convinşi (unul din ei a făcut un an de închisoare la Doftana) şi care, la trecerea Prutului spre ruşi, au primit de la aceştia eticheta de “spioni romani” şi au fost închişi intr-un lagăr de muncă din Siberia încă din primele zile ale războiului (după alungarea întregii noastre familii din ţara, de către legionari). Dar pe baza apariţiei Decretului Prezidiului Sovietului Suprem din 12 iulie şi 24 noiembrie 1941 (v. aici), care le permitea unor categorii de deţinuţi din lagărele de muncă să plece la cererea lor pe front, ei s-au găsit printre primii care chiar au plecat: unchiul Strul-Leib, pe drumul “dus”, fără întoarcere, pentru ca în a două zi de luptă, la cotul Donului, a fost ucis, iar celălalt unchi, Simon, a avut norocul să facă şi drumul “întors”, fiind retrimis la muncă într-un lagăr din Siberia din cauza epuizării sale fizice (avea o boală de plămâni, şi era slab ca o scândură) şi psihice, după ce a asistat la moartea fratelui sau…

Mai sunt şi drumuri pe care calci tot din constrângere dar pe care îţi păstrezi o speranţa de mai bine, ca un om “norocos” ce eşti, dacă natura te-a înzestrat şi cu o doză bună de optimism. Un astfel de drum mă aştepta după ce am parcurs varianta forţată a drumului pe direcţia “dus”.

Eram în Asia Centrală, împreună cu mama şi fratele meu mai mare când, la vârsta de 11 ani, am conştientizat că trăiesc printre străini care mi-au adus la cunoştinţă, prin gura copiilor de ruşi, uzbeci, coreeni şi altor neamuri din acel Babilon, că sunt “jid” şi încă nu unul simplu ci şi cu un adjectiv alăturat acestui cuvânt şi anume “parşivâi jid”…

Până în acele momente nu ştiam că sunt evreu, că aş fi „altfel” decât ceilalţi, pentru ca eu vedeam în jurul meu doar oameni, mai buni sau mai răi, oameni care plăteau sau nu plăteau micile servicii pe care le făceam altora ca să-mi asigur supravieţuirea mea şi a micii noastre familii (trei rămaşi împreună, din cei opt plecaţi din ţară).

Nu pot să spun că aceste jigniri m-au determinat să devin deodată patriot, dar mi-au întărit dorinţa de a ne întoarce în România, acolo unde, îmi aminteam, că o bună perioadă din copilărie mi-a fost foarte bine, cu o familie mare şi iubitoare în jurul meu, cu amintiri plăcute despre vizitele duminicale pe care le făceam cu tata la un bun prieten de al sau, Mihalache, cu soţia sa coana Maria, care mă îndopa cu dulceaţă de trandafiri şi şerbeturi de toate felurile şi mă ţinea în braţe ciufulind şi admirând părul meu de un roşu aprins.

Hoziainul (proprietarul) uzbek care ne găzduia în casa sa, o casă din paiantă cu acoperiş plat dintr-o argilă uscată de soarele ucigător din Kara-Kum, un acoperiş care nu a simţit niciodată o ploaie, deci acest uzbek gras şi leneş cum sunt toţi uzbecii care-şi pun soţiile să muncească pentru ei, era un fel de funcţionar la stat pe care nu l-am văzut niciodată plecând sau venind de la muncă; făcea un fel de muncă la domiciliu, căci veneau la el diverşi oameni pentru o semnătura şi o ştampilă, pe care o ţinea într-o pungă din piele de berbec atârnata de brâu.

Într-o bună zi mi-a spus: ”Ei bine Pinka, dacă vrei să pleci acasă în patria ta, trebuie să-i scrii lui deduşca (bunicul) Kalinin, iar eu o să-ţi confirm cererea şi chiar am să pun ştampila! Asta pentru că soţiile mele sunt mulţumite că le aduci multă apa“.

Era toamna lui 1944, situaţia pe front era în favoarea ruşilor, o ştiam şi dintr-o scrisoare primită de la tata, care lupta pe front în linia întâia. Ne scria din spital, fusese rănit. A avut noroc de camaradul său din tranşee, un mongol, care a observat că tata e luat în colimator de un lunetist german, şi a strigat “Svaaartz”, tata a ridicat capul, glontele i-a şters faţă şi s-a înfipt în oasele de la mana dreaptă cu care-şi proteja capul..

Ce este ciudat şi greu de explicat în acest episod este faptul că, cu puţin timp înainte, tata a aţipit şi l-a visat pe tatăl sau îmbrăcat în alb! Mongolul i-a spus răspicat: ”Aroncik, astăzi vei fi omorât sau rănit!” Se discută mult despre existenţa telepatiei, premoniţiei, viselor, etc. dar acest fapt a fost real.

Aşa că eu am început să trimit săptămânal câte o scrisoare la Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, personal “bunicului” Mihail Ivanovici Kalinin.

Chiar aşa începeam scrisorile: “Дорогой дедушка!”… şi-i ceream să ne aprobe repatrierea la “дедушка” şi la “бабушка” (bunicul şi bunica) noastră din Iaşi, România.

După 3-4 luni de insistenţă repetată, într-o bună zi am primit un plic oficial cu aprobarea de a tranzita teritoriul Uniunii Sovietice de la Urghenici, Uzbekistan, unde ne aflam, la Chişinău, Moldavia, cu menţiunea că repatrierea în România este o problemă separată, pe care trebuie s-o rezolve MID-ul (Ministerul Afacerilor externe) sovietic.

Dar noi nu aveam nici un fel de acte de identitate! Aşa că acelaşi binevoitor “hoziain” ne-a completat nişte formulare care mai trebuiau să fie verificate şi confirmate de Crucea Roşie sovietică şi alte instanţe (probabil NKVD-ul) , după care ni se vor emite acte “reconstituite” – “ Восстановлено” (vezi actul ataşat, sus dreapta).

La începutul lui aprilie 1945 am fost chemaţi la evidenţa populaţiei. Ni s-au întocmit acte de naştere noi în care, nu ştiu dacă intenţionat sau din greşeală, la locul de naştere era trecut: Iaşi, Republica (Sovietică) Moldova, deşi noi am declarat „Iaşi, România” (se vede în acelaşi act). La observaţia mea că este o greşeală, funcţionarul mi-a retezat-o scurt, în ruseşte: “Мы лучше знаем”, adică noi ştim mai bine!

Crucea Roşie ne-a înzestrat şi cu nişte tichete pentru evacuaţi, cu drepturi şi îndatoriri.

Următoarea problemă era parcurgerea drumului Cealas-Buhara, cale de 700 de km., pe singurul drum de acces – apa râului Amu-Daria – şi cu mersul cu un şlep în sensul contra curgerii (spre amonte). Ştiam că drumul va dura cel puţin două săptămâni, fără puncte intermediare de aprovizionare cu alimente, şi trebuia deci să ne descurcăm pe cont propriu.

Hoziainul nostru s-a pus pe treabă şi ne-a copt câte 5 kg. de turte de „djugara” (sorg), în cuptorul său paraboloidal, tipic la uzbeci. Noi i-am dat în schimb cartelele noastre de pâine pe o luna, a câte 150 gr/zi, el fiind câştigat, pentru ca pâinea era de 3 ori mai scumpă decât djugaraua.

Cu hainele nu aveam probleme, eu cel puţin purtam zi şi noapte o pufoaică veche militară lungă până la pământ, legată cu o sfoară peste mijloc, cu multe găuri prin care vata de umplutură vedea lumina zilei, şi cu un număr şi mai mare de locuinţe şi vile de vacanţă pentru nişte fiinţe cu 6 picioare şi consumatoare de sânge uman…

Să petreci 14 zile lungi pe un şlep, în bătaia soarelui şi în furtunile de nisip care te vizitau destul de des, dar mai rău este că sunt aşa de curioase, încât ţi se bagă peste tot – să vadă ce ai în ochi, în nas, în gură şi oriunde pot pătrunde. Există totuşi şi un mare avantaj când navighezi cu şlepul, că poţi să-ţi înmoi turta de djugara ore în şir în apa curgătoare, măcar la suprafaţa acestora, pentru că tot tari ca piatra vor rămâne! Noroc pentru călători că în două săptămâni se făceau în medie câte 50 km/zi, cu opriri foarte dese datorate priorităţii în circulaţie a convoaielor de şlepuri cu bumbac. Norocul era că ne puteam folosi de tufele de pe maluri, şi nu de nişte vase care se descărcau apoi direct în apa râului, unde se speră că vietăţile de acolo o vor purifica într-o măsură suficientă ca apa din canalele de irigaţie, derivate din Amu-Daria, să poată fi consumată şi ca apa potabilă.

Am ajuns la Buhara. Acesta nu este un nod de cale ferată, pentru ca un nod are nevoie de cel puţin două linii pe direcţii diferite, ori calea ferată turkmenă nu cunoştea liniile şi trebuia să se descurce cu o singură linie dreaptă care începea de la malul Mării Caspice, din portul Krasnovodsk până la Taşkent, trecând prin Buhara şi Samarkand.

Dacă mai multe trenuri plecau, să zicem de la Taşkent, şi altele de la Krasnovodsk, trebuia să se aştepte la fiecare staţie ca acestea să treacă pe rând, şi apoi iar să aştepte, în altă staţie. Şi dacă ţineţi seama că prioritatea absolută o aveau trenurile militare, va puteţi da seamă de durată parcurgerii celor peste 1.000 de km. din călătoria noastră prin acest pustiu, cu singurele surse de apa din puţurile de adâncime de pe lângă gări.

Toţi “pasagerii” aveau vase pentru apă, pe care le umpleau de la gurile de alimentare ale locomotivelor. Eu eram cel mai avantajat pentru ca aveam cu mine tot echipamentul folosit la vânzarea apei în piaţa din Urghenici.

Nisipul, aşa cum îl ştie toată lumea, deşi fin din fire, nu te lasă singur nici o clipă, având grijă să-ţi mărească greutatea cu câteva kilograme prin alipire de tot ce-ţi aparţine. În fine am ajuns la Aşhabad, capitala Turkmenistanului,oraş cu punct de Cruce Roşie la gară, unde am fost dezbrăcaţi, spălaţi, dezinfectaţi cu DDT care a pătruns în toate locurile de unde a ieşit nisipul; „hainele” noastre au fost băgate la etuva cu abur şi, după luarea noastră în evidenţă în calitatea noastră de ieşeni din Republică Sovietică Socialistă Moldavia (?!), am fost urcaţi în următorul vagon-platformă de marfă, identic cu cel în care am călătorit de la Buhara.

Aceste vagoane descoperite îţi oferă ceva ce nu-ţi poate oferi un vagon de călători, şi anume un contact intim cu mama-natură, ziua – cu soarele orbitor şi un aer uscat (5-6 % umiditate relativă vara, faţă de 80% umiditatea de confort), noaptea frig. După încă trei zile pe drum am ajuns la portul Krasnovodsk de pe malul Mării Caspice, unde am aşteptat încă o săptămâna să găsim un loc pe un vapor care să ne treacă peste mare, la Baku.

În sfârşit a apărut o navă petrolieră uriaşă, care a descărcat timp de alte trei zile păcură în rezervoarele portuare, şi la întoarcere a luat la bord aproape o mie de oameni care se întorceau acasă în Rusia, Ucraina, Cecenia şi, foarte, foarte puţini, în Moldova.

Cazarea pe puntea fierbinte din metal nu-ţi permitea să stai culcat decât noaptea, pe răcoare. Dar cel mai îngrozitor aspect era că nu existau cabine de WC. În locul acestora, pe ambele borduri ale navei erau fixate câte două scânduri cu capetele lor ieşite cam un metru în consolă deasupra apei, la o înălţime de peste 10 metri faţă de apa mării (nava era deja fără încărcătură) şi o balustradă din trei funii groase de care să te ţii când îţi făceai nevoile, cu toată lumea de faţă, bineînţeles! Femeile şi copiii aveau groază pe chipuri când trebuiau să iasă în afara marginii bordului navei, şi iată că eu, un spirit inventiv din copilărie, am găsit o sursă de a câştiga ceva, o bucată de pâine, un fruct, etc., oferind asigurare celor fricoşi prin faptul că mă plasam pe partea cea mai îndepărtată spre mare a acelor scânduri, şi nu trebuia decât să pun mâna pe spatele clienţilor aşezaţi cu faţa spre navă!

Traversarea nu a durat decât o zi şi o noapte, la sfârşitul căreia am fost debarcaţi în altă incintă a Crucii Roşii, cea din portul oraşului Baku, Azerbaidjan, bine organizată, cu corturi, cu grup sanitar şi de dezinfecţie, cu asistenţă medicală, un lux civilizat cu care nu eram prea des răsfăţaţi. Mai că îmi vine să afirm că, cu acele condiţii, am fost primul român care a intrat în Europa, şi asta încă din anul 1945!

Doar un fapt amuzant care mi s-a întâmplat la Baku mai trebuie să relatez înainte de a termina povestirea despre prima parte a călătoriei spre casă.

Tabăra Crucii Roşii din Baku era plasată cam la 100 m. de mare şi m-a apucat cheful să fac o baie şi să înot puţin. Zis şi făcut. M-am strecurat dis de dimineaţă peste gard, era semi-întuneric, şi am intrat în apă, unde m-am bălăcit un timp, deşi simţeam un miros puternic de ţiţei. Când am ieşit din apă, m-au înconjurat câţiva muncitori portuari, care s-au pus pe râs în hohote, pentru ca eram de sus până jos negru de păcura care s-a lipit de mine. Erau oameni de treabă azerii ăştia cu nelipsita lor mustaţă. M-au dus la vestiarul lor, m-au spălat cu petrol lampant, apoi cu săpun şi apă fierbinte, şi în final m-au îmbrăcat într-o pufoaică curată şi m-au îndopat cu lapte şi fructe.

Notă: Condiţiile geografice ale zonei Kara-Kum şi Kâzâl-Kum s-au schimbat mult după anii 1940, prin crearea unei vaste reţele de canale de irigaţie care au preluat toata apa din cele doua râuri, Amu Daria şi Sâr-Daria, alimentate de munţii Pamir si Tian-Şani. Aceste grandioase realizări ale socialismului au condus la secarea Mării Aral, cu consecinţe dramatice asupra mediului zonelor adiacente Asiei Centrale.

Mic glosar:

– Hoziain – proprietar, stăpân – peste femeile muncitoare, la uzbeci si nu numai…
– Deduşca – bunic, numele popular la ruşi, al Preşedintelui M.I. Kalinin.
– Babuşca – bunica, mamă la puterea a doua.
– Яссы, Молдавская Республика – Iasi, Republica Moldoveneasca (o dorintă sovietică, în 1945)
– “Мы лучше знаем” – ”Noi ştim mai bine”, răspuns standardizat al oficialilor, dacă conteşti ceva.

Acest articol a fost publicat luni, 4 martie 2013 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.