ACUM.TV

 
Elementele creatoare ale omului sunt două seminţe diferite reunite prin dragoste, şi sângele mamei. Foarte departe de concepţia biblică a bărbatului făcut din pământ şi a femeii făcute dintr-o coastă a lui Adam. Puţini oameni sunt conştienţi de adevărata legătură de sânge între ei şi mama lor, un sânge care i-a creat de la zero la ceea ce sunt astăzi.

Unicitatea fiecărui om provine din unicitatea paradoxală a mamelor ca tipologie umană, dar asemănătoare între ele prin aceeaşi dragoste nemărginită faţă de copii lor.

Când încerc să-m aduc aminte de chipul mamei, nu reuşesc decât să-mi imaginez un chip de pe o fotografie, dar când mă gândesc la mama mea, sunt cuprins de o senzaţie greu de exprimat, un fel de ”strângere de inimă”, care îmi cuprinde tot corpul, ca un văl călduros, de regret.

Acum când în scurt timp fiica mea va împlini aceeaşi vârstă cu cea la care mama mea a fost călcată de un tramvai din Iaşi, capătă un nou înţeles forma de adresare a mea către fiică mea, cu cuvântul “mamă”.

Când, în sfârşit, în anul 1958, după un şir lung de avataruri din trecut, trăite alături şi împreună cu mama, m-am mutat în alt oraş şi i-am trimis un mandat poştal cu primul meu salariu de inginer, mama mea mergea plină de mândrie spre sora ei mai mică care locuia în Târgul Cucului, să-i împărtăşească bucuria că în sfârşit a scăpat de sărăcie. La o cotitură a liniei de tramvai, în dreptul Bisericii Golia, la o traversare a străzii, tocul pantofului ei s-a înţepenit în jgheabul şinei (şinele vechi erau făcute cu un jgheab de ghidare pentru buza roţilor de tramvai), ea s-a aplecat să-si scoată pantoful, şi în acel moment un tramvai, în plină viteză, a dat peste ea. În momentul loviturii ea zâmbea de păţanie, şi a rămas cu acel zâmbet pe faţă şi după pierderea bruscă a vieţii. Da, acel zâmbet mi s-a imprimat în memorie mai mult decât orice altă imagine de fotografie, sau din viaţa ei.

Oricare mamă face sacrificii necondiţionate pentru copiii ei. Primul şi cel mai mare sacrificiu comun pe care-l fac toate mamele este Creaţia Omului şi Naşterea lui. După care, unele mame au parte de mari suferinţe, niciodată meritate, pe care le suportă cu bărbăţie (nu găsesc alt cuvânt decât “bărbăţie”, deşi a fi bărbat nu are nici o legătură cu genul acesta de suferinţă a mamelor).

Aceste suferinţe se imprimă pe feţele şi mâinile mamelor noastre. Priviţi-le cu mare atenţie şi înţelegeţi-le cu multă dragoste şi duioşie: aceste riduri de pe feţele mamelor, şi crăpăturile de pe mâinile lor, sunt imaginile sacrificiilor făcute de mame pentru protejarea vieţii noastre.

În peregrinările familiei noastre de la Iaşi până în îndepărtata Siberie şi apoi, un timp, în zonele fierbinţi ale Asiei Centrale, de-a lungul a 8 ani de chinuri, de foamete, de frig, de căldură tropicală, mama a fost în permanenţă nedespărţită de mine. Tatăl meu şi ceilalţi doi fraţi ai lui au fost trimişi din lagărele din Siberia direct pe front, bunica Roza a murit de foame şi de frig, tot în Siberia, iar mama mea, cu mine şi fratele meu, am rămas împreună, din anul 1942 până în 1958, deci timp de 16 de ani. Tatăl meu, după demobilizare, a avut domiciliu obligatoriu, tot în Siberia, şi nu i s-a permis repatrierea în România decât în anul 1965, după dispariţia mamei. Mama, cu mine şi fratele meu, ne-am repatriat la Iaşi încă din anul 1947.

Acei cinci ani trăiţi fără prezenţa şi susţinerea materială a tatei au fost anii cei mai grei din viaţă mamei mele. Unde mai puneţi faptul că mama nu avea nici o pregătire specială afară de cea de casnică. Aşa s-a făcut că a fost obligată să facă tot ce se putea ca să ne întreţinem, pentru a supravieţui. În Siberia, vara adunam nuiele de răchită pe care le decojeam şi împleteam coşuri cu mânere, pentru care cu greu căpătam ceva pâine şi rareori câte o bucată de carne de cerb. Mâinile mamei, odată, în tinereţea ei, frumoase şi bine îngrijite, erau acum pline de răni de cuţit şi zbârcite de taninul din cojile de răchită. Faţă ei, de femeie la 35 de ani, arăta ca a unei femei de 70 ani, nici eu nu mai arătam a copil, eram îmbătrânit deja, la cei 9-10 ani ai mei, în anul 1943. Pentru că, aşa cum am mai scris în unele din episoade trecute, devenisem, în fapt, întreţinătorul micii noastre familii.

În 1943 ni s-a permis să ne mutăm în Uzbekistan, într-o zonă izolată, la Urghenici, un orăşel plasat la 400 de km de Samarkand, fără alte drumuri de acces decât pe cale fluvială, pe râul Amu-Daria. În pustiul Kara-Kum (în uzbecă însemna ”nisipuri negre”) singura sursă de apă potabilă era un canal alimentat cu apă din râul Amu-Daria, care aducea apa de la 16 km, din dreptul portului fluvial Cealâş. Acest canal întreţinea şi pe locuitorii orăşelului, şi culturile întinse de bumbac, ocupaţia principală a uzbecilor, pe lângă creşterea oilor de Karacul şi a viermilor de mătase.

Ce este specific populaţiei uzbece, de credinţa islamică, este faptul că bărbaţii nu muncesc, sau muncesc foarte puţin, iar femeile lor fac toate muncile grele şi istovitoare; un uzbec are minimum două soţii, gazda noastră avea patru soţii. Acum înţeleg de ce au adoptat poligamia…

Aşa că, la vremea cuvenită, mama s-a angajat la culegerea bumbacului, o activitate aparent uşoară, dacă nu ţinem seama de doi factori de mediu specifici, şi anume că bumbacul emană, la maturitate, gaze toxice care inflamează ochii, ceea ce conduce, după un timp, la infecţii şi puroiere. Faţa mamei mele devenise ca o mască roşie, cu ochii aproape complet închişi. Şi al doilea factor de îmbătrânire prematură este căldura sufocantă, de peste 40-45 grade Celsius la umbră. Nu mai trebuie spus că faţa mamei mele, albă că laptele înainte de alungarea noastră din România, era acum tot timpul plină de crăpături şi coji de piele arsă. Femeile băştinaşe erau totuşi mai bine protejate, pentru că religia islamică le obliga să poarte parandjaua pe faţă.

Întrucât fratele meu mai mare era plăpând şi greu adaptabil la aceste condiţii de viaţă, mie mi-a revenit sarcina de principal întreţinător al micii noastre familii. Pe lângă faptul că eram mereu prezent alături de mama mea la toate muncile pe care ea le făcea, eu aduceam în familie un venit suplimentar destul de consistent, prin vânzarea apei de băut în bazarul din Urghenici. Eram înzestrat cu două găleţi în care căram apa din canalul de irigare, cale de 1 km distanţă faţă de bazar, şi aveam o cană de aluminiu, legată cu sfoară de găleată (măsură de siguranţă necesară într-o zona unde mica hoţie era în floare) si cu care serveam vânzătorii din piaţă cu câte o porţie de apa în schimbul căreea primeam ceva de mâncare – un fruct, o bucată de lipie sau de turtă de djugara (un fel de porumb alb, cu ciorchini de boabe în loc de ştiuleţii porumbului nostru).

În acele “activităţi” comerciale mi-am antrenat muşchii din căratul apei şi a tolbei cu mâncare, care m-au ajutat mai târziu în sportul de performanţă pe care l-am practicat după vârstă de 17 ani. Mama mea era fericită şi mă lăuda peste poate pentru calitatea de “aducător de pâine”, cum spunea ea (a broitghiber, în idiş).

Mama nu a uitat şi împletitul coşurilor din nuiele, pentru care ne deplasam pe jos 16 km, dus-întors, până la malul râului cel mare unde creşteau tufele de răchită.

Dar cea mai dificilă muncă prestată de mama, şi un timp mai scurt de mine, era la crescătoriile de viermi de mătase, foarte solicitate în timpul războiului din cauza crizei de mătase de paraşuta. Viermii de mătase sunt crescuţi pe un strat de frunze de dud, aşternut pe nişte plase mari din sârmă. La maturitate, viermii de mătase sunt transferaţi pe plase fără frunze, unde încep să-si formeze coconul din mătase. Ei bine, în momentul desprinderii viermelui de mătase, el, nemulţumit că este întrerupt din rosul frunzelor, te împroaşcă cu latex de mătase, în zvârcolirea lui. Şi acest latex se întăreşte instantaneu pe hainele tale, si nu mai iese de pe ele niciodată!

De aceea se preferă să faci această operaţie în pielea goală şi doar cu părul acoperit cu o basma. Şi asta delungul unei întregi zile tropicale. Copii şi femeile erau singurii admişi la acest gen de muncă, bărbaţii oricum erau scutiţi, fiind ocupaţi cu jocurile de-a “leanga” (un joc de îndemânare cu picioarele, cu o bucăţica de blană de oaie, cu un plumb ataşat de ea) şi cu arşice. Jocul cel mai îndrăgit al bărbaţilor erau totuşi luptele de berbeci în piaţa publică a oraşului, unde proprietarul berbecului învingător câştiga berbecul învins şi halatul vătuit al bărbatului perdant. Şi se înţelege de la şine că eu am profitat de aceste lupte, vânzând apa de băut contra carne de berbec.

Din aceste lupte de berbeci a rezultat şi o altă sursă de venit pe care am descoperit-o imediat, de la prima tăiere în public a berbecului învins. O parte din seul excedentar de berbec o achiziţionam pe loc contra câtorva căni de apa şi apoi, cu soda caustică furată (“procurata”) de la fabrica de untdelemn din sâmburi de bumbac, fabricam un săpun, cam negru la culoare, pe care-l vindeam în piaţă, de data asta nu ca un comerciant ambulant, ci pe un post fix, pe un ziar întins direct pe pământ (parcă era mai mult nisip, nu pământ…).

În modul acesta de trai au trecut 3 ani şi, în sfârşit, în toamna lui 1945 ne-am reîntors la Chişinău, unde eu, deja maturizat la vârstă de 12 ani, am preluat integral funcţia de întreţinător al familiei, scutind-o pe mama de munca grea care a îmbolnăvit-o.

Din perioada dintre anii 1945-1947 am descris câteva faze de viaţă în articolul: “Amintiri prin uşa întredeschisă a copilăriei” la ACUM.TV.

Ce nu am spus în acel articol este că, pe lângă furtişagurile de alimente în perioada foametei cumplite din anii 1945-47, o altă activitate “comercială” a mea era şi vânzarea de ziare pentru ambalarea produselor (care se vindeau la preţuri exorbitante) în piaţa din Chişinău.

Eu “angajam” câţiva băieţi mai mici ca mine să cumpere de la chioşcurile de ziare din întreg oraşul ziare proaspăt editate, evident cu “Pravda” pe primul loc, şi apoi le revindeam, la preţuri mult mai mari, ca hârtie de învelit (şi ca hârtie igienică). Chiar e de mirare că NKVD-ul nu s-a prins că eu comiteam o infracţiune contra orânduirii sovietice…

Şi după repatrierea în România am rămas întreţinătorul principal, dar de data aceasta cu activităţi mai “intelectuale”: traduceam din rusă în română, din orice domeniu, şi câştigam binişor, cu plata fie în bani, fie pe alimente, care erau raţionalizate în anii 1947-53. Unele întreprinderi pentru care făceam traduceri nu dispuneau de fonduri pentru colaboratori, dar aveau cantine…

Cred, in final, că mi-am câştigat dreptul perfect justificat ca acum, la cei 80 de ani ai mei, să-i spun fiicei mele “mamă” pentru nivelul de dragoste dintre noi, şi s-o consider pe mama mea ca pe o “fiica iubită” pentru că, in calitatea ei de mamă, nu a trăit decât până la vârsta de acum a fiicei mele.

In felul acesta, sunt cel mai bogat dintre cei mai bogaţi oameni: am două mame!

Acest articol a fost publicat duminică, 24 februarie 2013 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.