Aurelia Buzila IonescuIn Romania, atunci cand era vorba de alegerea unei ocupatii, auzeam frecvent notiunea de “profesie” sau “cariera profesionala”. Aici, in Statele Unite, terminologia s-a schimbat, in conformitate cu aspiratiile societii contemporane in cadrul careia functionam. Pentru ca cei mai multi indivizi care doresc sa se realizeze din punct de vedere financiar tind sa-si deschida propria afacere, cel mai intalnit termen in acest sens este “business”. Business-urile pe care le detin conationalii nostrii in America, cuprind o plaja foarte larga. În SUA a înflorit insa în urmă cu aproximativ 17 ani o afacere care s-a dovedit o adevărată mină de aur pentru mulţi imigranţi români: azilele de bătrâni. În orasul Phoenix si suburbii, sunt cateva mii de astfel de aşezăminte, trei sferturi dintre proprietarii acestora fiind români. Multi dintre acestia si-au cumparat o proprietate rezidentiala transformandu-o in facilitate de “Assisted Living”. Altii prefera sa cumpere direct un de mini-azil de batrani, care are deja un venit in momentul achizitiei.
Cum au ajuns conationalii nostri sa intre intr-o astfel de afacere?
Motivatia principala am putea spune ca este una de ordin financiar, tipul acesta de business generand un profit substantial constant. Drumul parcurs pana a ajunge sa intri intr-o astfel de afacere difera insa de la un caz la altul. “Imi aduc aminte ca m-am dus la un interviu pentru un loc de munca, chiar a doua zi dupa ce am sosit aici in Arizona. Cand mi-a fost citit resumee-ul, mi-au spus ca nu au nici-o slujba pentru mine. Le-am spus ca am neaparata nevoie de slujba, asa ca m-au angajat ca simplu muncitor. Nu mi-a fost rusine, ci dimpotriva am fost mandra ca am reusit sa obtin o slujba. In scurt timp, aproximativ sase saptamani, am avansat la postul de analist iar dupa alte cateva luni directorul scolii m-a intrebat ce studii am si mi-a propus un post de profesoara. Am acceptat oferta si pana in prezent lucrez la aceeasi scoala”, ne povesteste Aurelia Buzila Ionescu, o tanara de 34 de ani, foarte tenace, care in momentul de fata detine si un azil de batrani in Phoenix. Aurelia s-a nascut in luna august, 1973, in localitatea Campina din judetul Prahova. A lucrat ca profesoara de limba si literatura romana la liceul Forestier din Brasov iar in anul 1998 a emigrat in SUA prin loteria vizelor. Dupa cativa ani de munca in Arizona, ca profesoara, Aurelia s-a hotarat sa-si cumpere un azil de batrani, pentru a-si completa veniturile. A reusit astfel sa faca cateva investitii imobiliare in orasele Phoenix, Glendale si Surprise. “Cred cu desavarsire ca America este tara tuturor viselor, dar de asemenea trebuie sa depui si o munca asidua, sa te dedici in tot ceea ce faci pentru ca nimic nu se obtine pe gratis. Orice lucru solicita niste resurse”, considera Aurelia Ionescu, care in momentul de fata imbina, nu fara greutati, cariera profesionala cu propriul business. Pentru ca “efortul isi are roadele doar dupa ce o persoana refuza sa se opreasca”, mai adauga Aurelia. Sau, asa cum spunea scriitorul austriac, Franz Kafka “Atata timp cat nu incetezi sa urci, treptele nu se vor termina; sub pasii tai care urca, ele se vor inmulti la infinit”.
Octavian D. Curpas
MONEY, MONEY si iar MONEY. „Ochiul dracului” s-a înfipt bine în conceptia oamenilor, si în special a celor din tarile de Est.
Este de admirat ca unii români pot realiza venituri spectaculoase pe pamânt strain, dar îmi pun deseori întrebarea: de ce acesti români nu se gândesc la oamenii în vârsta si bolnavi din tara de origine? De ce sa accepti sa „fi sluga la dârloaga” într-o tara straina, care oricum sunt f.bine organizate în domeniul îngrijirii persoanelor vârstnice, guvernele alocând sume importante în acest scop, când TARA TA PLÂNGE? Sa renunti la o diploma, când statul a învestit niste bani, totusi, mi se pare ceva anormal sa te descalifici, numai ca sa ai mai mult decât altii din tara ta. EGOISMUL PRIMEAZA ÎN ACEST SECOL.
Cunosc cazuri chiar în Brasov, persoane în vârsta, care odata au reprezentat mult în România, au participat la al doilea razboi mondial, dar iata ca într-o zi, de curând, un cunoscut, a facut un ACV, spitalul din Brasov nu l-a mentinut decât 2 saptamâni si de atunci nu este posibil sa se gaseasca o persoana care sa-i poarte de grije la domiciliu, nemaiavând familie.
Ma întreb daca în lumea asta, care nu mai este lume, singur BANUL este important? Miliardarul României TIRIAC, care are investitii imobiliare la Monaco, Paris, România, Banca si diverse investitii, de ce acesti tineri care au plecat din Brasov nu-l interpeleaza si nu-i solicita niste investitii în care sa se poarte de grija persoanelor în vârsta, devenite sarace, neputincioase, fara familie? Desigur multi vor spune, suntem liberi si muncim unde vrem! De acord, dar ei nu se gândesc ca batrânetea ajunge si la ei? Cunosc o alta categorie de persoane, care pleaca în US, chipurile ca turisti, unde lucreaza ilegal în aceste camine pentru batrâni, vin în tara cu câteva mii de dolari, pentru care nu platesc, bineînteles, impozit, iar bancile profita de pe urma lor prin schimb – recte Tiriac si altii.
Oare a disparut complet omenia din caracterul românilor? Lasa acasa parinti si bunici care le-au dat viata, lasa tara pe mâna celor care au distrus-o, numai ca sa câstige mai mult, si sa sfideze pe cei care au ramas acasa?
NEOMENIA si disparitia VALORILOR UMANE SI A CONDITIEI UMANE, AU DISPARUT, ÎN SPECIAL ÎN ROMÂNIA, UNDE NUMAI BANUL DESCHIDE TOATE USILE.
Doamna draga intr-o tara ca Romania a fi batran si bolnav înseamna condamnare la moarte.
De vina nu sant cei ce manati de dorinta de a realiza ceva mai bun pentru coppii lor ci guvernele tarilor in speta Romania ce cred ca cei batrani sant o povara si trebuiesc lasa-ti sa moara.An SUA nu oricine asi permite sa se afle antr-o casa de angrijire si aceea sa fie sub manageriat romanesc, Romanii ofera cu mult peste standardele cerute in ce priveste angrijirea celor ce au nevoie.
Americanii sant educati sa-si stranga bani pentru batranete fie ca au o casa sau o afacere pe care o vand iar acei bani sant suficienti pentru aceasta perioada mai neplacuta din viata fiecaruia. An afara veteranilor de razboi nu sant venituri de la stat care ar putea sa-i plaseze intr-o casa de genul acesta.
Inainte de a porni aceasta afacere lucram ca MECHANICAL DESIGNER si castigam 80,000 pe an plus beneficii, cu acesti bani nu puteam sa-mi achit casa si nici sa platesc pentru vreo facultate pentru copii. Cei mai multi vorbesc in necunostinta de cauza, in 2005 compania la care am lucrat 9 ani s-a mutat in China din motive bine cunoscute de toti, riscam sa-mi pierd casa si tot ce am obtinut cu greu pana atunci pentru familia mea.
Atunci am luat aceasta decizie de a-mi deschide o afacere care sa nu poata fi exportata in China si nu regret deloc in 5 ani mi-am achitat casa si nu depind financiar decat de mine.
„E USOR A FACE VERSURI CAND NIMIC NU AI A SPUNE INSIRAND CUVINTE GOALE CE DIN COADA AU SA SUNE” SPUNEA SCUMPUL NOSTRU EMINESCU.
>Americanii sant educati sa-si stranga bani pentru batranete fie ca au o casa sau o afacere pe care o vand iar acei bani sant suficienti pentru aceasta perioada mai neplacuta din viata fiecaruia.
Aceasta a făcut posibil ca oameni din România să poată să accepte ei munca de îngrijire a bătrânilor americani, o muncă cu satisfacţii, dar nici uşoară şi nici întotdeauna plăcută.
Tot respectul pentru cei care şi-au asumat acest rol, de a se ajuta pe ei înşişi ajutând persoanele în vârsta care au reuşit să-şi asigure bătrâneţi mai liniştite.
Mulţi americani, din motive foarte diferite, nu au făcut eforturile necesare, drept care situaţia la bătrâneţe a acestora nu este de invidiat.
În România proporţia celor din urmă este şi mai mare, într-o ţară mult mai săracă decât SUA, care a trecut prin ce ştim cu toţii, şi deci cu mult mai puţine posibilităţi pentru oameni de a se preocupa de viitorul lor, într-un prezent şi aşa foarte dificil. Aceasta răspunde la întrebarea mai veche a lui Venera: „… de ce acesti români nu se gândesc la oamenii în vârsta si bolnavi din tara de origine?”.
>„E USOR A FACE VERSURI CAND NIMIC NU AI A SPUNE etc
Nu văd legătura cu restul celor afirmate în şirul de discuţie, deoarece fiecare a avut câte ceva de spus.