ACUM.TV

Poet dar mai ales pictor, artist al vorbelor puse în culoare aflat cum însuşi zice la ” nel mezzo del camin di nostra vita” iată imbolduri ce mă duc la dezvăluirea unui artist contemporan interesant şi intrigant, din păcate prea puţin cunoscut.Intâlnirea noastră a fost absolut aleatorică, tot ce a urmat sunt consecinţele unor fascinante destăinuiri autobiografice ale pictorului Ion Danu. Pentru un mai profund contact cu artistul recomand călduros o vizită pe situl sau http://id.sito.org/yan

Adrian:
De unde vine numele Danu? E vreo conotaţie cu surealismul de care pomeneai la citirea
articolului despre Victor Brauner?

Danu:
Numele meu real este Dan Iordache, Ion Danu fiind numele de artist. Căutând pe Google am aflat ca „Danu” e numele unei zeiţaţi celtice, eu l-am ales pentru ca în loc să fie Da-Da este Da-Nu…
Adrian:
Este o bună alegere. Sper să frunzăreşti Manifestul Nu-Nu pe care l-am publicat acum vreo 2 ani. Ai picturi şi desene care comunică cu ideile de liberă expresie lansate pe Nu-Nu.
Danu:
Brauner e un artist surealist care mă atrage. S-a pictat fară un ochi exact 7 ani înainte de tragica
intâmplare. Chestie suficientă să-ţi dea fiori metafizici.
Adrian:
Stai! să o luăm sistematic. Ceva date biografice te rog.
Danu:
Eu sunt sibian de origine, m-am născut şi am trăit acolo 40 de ani, între 14 şi 19 ani
am făcut Liceul de Arte Plastice din oraş cu profesori excelenţi, morţi sau imigraţi demult
Ion Chişu, Mircea Popa (el mai trăieşte), Veronica Costea. A fost perioada, până acum, cea mai fericită din viaţa mea (dar atunci n-o stiam). Apoi a venit armata, 18 luni oarecum nepierdute pentru artă, fiindcă am desenat şi chiar pictat şi acolo, apoi facultatea (n-am reuşit la Cinematografie a trebuit să mă mulţumesc cu Istorie-Engleza, tot la Sibiu). M-am căsatorit la începutul facultaţii şi apoi au venit copiii, slujba de profesor în Covasna, apoi lângă Sibiu (într-un sat din care e originară soţia mea, Norica, ca şi bunicii mei, Sacadate, langa Avrig). Am mai pictat ici şi colo
dar în general doar ca diletant…La Revoluţie am făcut pe fotoreporterul (cu 3 copii din care Ioana
avea un an, nu era o treabă prea inteligentă).
La Sibiu a fost o saptămâna în plus de „lupte” cu 92 de morţi şi peste 300
de răniţi…mai am încă pozele, multe inedite) şi apoi am intrat în presă, la noile ziare care au apărut ca ciupercile: Radical, apoi Continent, apoi vechea Transilvania. Am făcut ceva afaceri (am vândut copiatoare Agfa-Canon, aduse de un partener olandez) şi cu banii câştigaţi am întemeiat
propriul mea revistă saptămânală locală, „Gazeta de Sibiu” (1994-1997).
Când am văzut că nu merge şi nu merge (vechile ziare ex-comuniste smântăneau toată publicitatea iar eu eram un ziar mic, cu tiraj fatalmente redus) m-am întors la Transilvania, „revista de cultură”, ca redactor principal 1997-98.
Adrian:
Interesant, mi-ar plăcea să discutăm separat despre activitatea ta ziaristică şi literară, sper că vom avea curând ocazia. Te mai apropiai de pictură în anii aceia tulburi?
Danu:
Fiindcă economia României (şi a mea personală) mergeau toate dinspre „mal” înspre „pire” am decis să imigrez în Canada. Mi-am vândut tot (aveam o mică afacere de publicitate şi tipografie) şi am venit aici. Cum nu găseam de lucru (la 42-44 de ani nu e deloc uşor) m-am reapucat de prima mea dragoste, pictura şi astfel, dupa aproape 25 de ani, am făcut un Certificat în arte vizuale la Universitatea din Sherbrooke, unde locuiesc de când am imigrat aici, în 1998. Acum 4 ani mi-am
găsit o slujbă în domeniu (profesor de „expresie artistică” – acrilice şi acuarele) la o instituţie privată, un centru de refacere pentru călugariţele catolice din toată lumea (am eleve din Japonia, Noua Zeelanda, Noua Guinee, din Africa şi America de sud). Anul ăsta am inceput, în sfârşit,
să mai vând câte ceva picturi şi sper că „trendul” să continue…Ca artist „temps plein” lucrez din 2002…
Adrian:
Păstrezi legături cu România, cu ziaristica?
Danu:
Nu mă mai interesez demult de politica din ţară, care mă enerva ori de cate ori dădeam cu nasul în ea. Pe vremuri, după revoluţie, am facut politică (ca social-democrat de-al lui Sergiu Cunescu), am fost chiar cosilier municipal intre 1992-1996 dar politica m-a scârbit şi cred că m-am lecuit
pentru toată viaţa. Futila arta, poezia, pictura, filmul, muzica mi se par acum singurele cu care merită să-ţi pierzi timpul. Sunt, pentru mine, soluţii de supravieţuire, efectiv. Prin 2001-2002 pictura m-a salvat -literalmente- de la moarte, fiindcă dacă n-aş fi avut-o n-aş fi rezistat, probabil, depresiunii nervoase, alt nume pentru criza de la „mijlocul” vieţii.
Adrian:
Familie? Copii? Cum se împleteşte arta ta cu existenţialismul zilelor?
Ce te ajută să fugi de real?
Danu:
Avem 3 copii – fiul meu mai mare, Dan Lucian, care şi-a ales cariera quasi imposibilă de filmmaker (a facut într-adevar 4-5 filme – în vreo două am jucat şi eu- unul se numeste chiar « L’Artiste fou » ha,ha !)..mai am un fiu de 23, Teodor, şi o fiică Ioana 17+ de care am pomenit deja, începe acum Colegiul.
Intr-adevăr, viaţa de artist e grea în Canada ca şi peste tot în lume. Pictura este un refugiu şi o consolare permanentă. Poate de aceia îmi place Chirico, atmosfera lui misterioasă (deşi, dintre surrealişti, il prefer pe Delveaux), tendinţele mele surrealiste sunt „naturale”. Dacă ai un pic mai mult răgaz o să selectez câteva imagini realmente absurde din ceea ce fac eu ca „bizarro-
baroque” ba chiar destul de crude. Ele reflectă stări interpicturale explicite.
Adrian:
Imi plac aceste tablouri. In 2000 am avut şansa să vizitez la Paris centrul Pompidou, exact la vernisaj, dupa o reamenajare care a durat ani. Era multa artă nouă, proaspată şi inovativă, m-a surprins că nu am avut de loc sentimentul „deja vu”. Cum vezi starea artei Europeene în ultimele decenii?
Danu:
Nu cred în progresul in artă, nu cu adevărat. Vreau să spun că toată istoria artei, cronologică, cu evoluţia ei de la arta peşterilor la arta abstractă etc. mi se pare o construcţie artificială, arbitrară, forţată. Desigur, exista o mult mai interesantă istorie a artiştilor, a personalităţilor creatoare. Cei mari,
realmente mari, nu se sinchiseau de « isme ». Picasso a trecut printr-o grămadă de faze creatoare, pe care paraziţii care sunt istoricii de artă (ca să nu mai vorbim de criticii de artă, care-s paraziţii paraziţilor, le-au « analizat » şi le-au pus în coadă. Dar Picasso (care are şi o latură extrem de egoistă şi negativă, vezi cartea Ariannei Stassinopoulosm Huffington, « Picasso, createur et destructeur » ) le dădea cu flit…efectiv, în afară de câţiva colegi (rivali), precum Matisse sau Bracque, nu respecta nimic şi pe nimeni.
El e cel care a spus: « Daca aş scuipa pe podea, ei mi-ar lua scuipatul şi l’ar pune în ramă ». Unde vreau să ajung? In opinia mea, există pictură , sau mai general, artă) bună sau proastă, cu asta basta.
Toate « ismele », toate clasificările, toate « teoriile » şi « demersurile artistice »
(în multe cazuri mai bune ca arta pe care o teoretizeaza) sunt construcţii artificiale, practic parazitare, pe arta adevarată. E drept că au fost artişti, precum Paul Klee sau Kandinsky care au fost excelenţi artişti şi teoreticieni..ei sunt excepţia care confirmă regula.
Arta adevarată, în care un bizon desenat cu cărbune şi pămant roşu, pe peretele unei peşteri, echivaleaza ( uneori depăşeşte) ultima «găselniţă », ultima modă artistică. Unde Vermeer şi Van Gogh sunt pe acelaşi plan etern al artei bune, unde Manet şi Rembrandt dialoghează
de la un tablou la altul şi unde un pictor naiv din Croatia, precum Ivan Generaliç, nu e cu nimic mai prejos ca Mondrian sau Jackson Pollock. S-ar putea scrie o carte despre asta, presupun..
Adrian:
Remarc la tine o acută nevoie de puritate. Cum interferezi cu pictura moderna? Pentru cine pictezi?
Danu:
Idiosincraziile mele sunt eclectice- îmi plac, mai mult sau mai puţin, artişti foarte diferiţi, încadraţi în « mişcări » artistice diferite sau opuse.Van Gogh dar şi Bracque, Matisse dar şi, uneori, Picasso, Delvaux dar şi Paul Klee, Pascin dar şi Pollock. Nu fac deosebire între arta figurativă şi abstractă,
realistă şi suprarealistă. Fac deosebire, cum ziceam, doar între artişti buni şi sinceri şi artişti nesinceri şi artificiali. Deşi pot admira fragmente de bravură în pictura lui Dali, de ex. îl consider mai curând un foarte talentat, poate genial, auto-manager şi auto-publicitar. Calităţile lui picturale sunt,
practic, întâmplătoare. Daca a făcut ceva bun în pictură a făcut-o IN CIUDA lui insuşi şi a metodei lui paranoice. Asta îmi displace în pictura modernă (ca şi în viaţă în general): dogmatismul, tirania « teoriei » şi a « ideiilor », dominarea modelor asupra personalităţilor creatoare.A fost o perioadă în aşa zisă istorie a artei (şi mai persistă pe ici pe colo..) cand artişti excelenţi (în Quebec, Pellan, de ex.) au fost persecutaţi, practic, de artişti « teoreticieni » precum Borduas) pentru că erau « prea figurativi ». Nu iau apărarea artei figurative (sau a artei « abstracte »). Pur şi simplu, nu cred că artiştii ar trebui obligaţi de « piaţa » artei, de negustori, de « teoreticieni » etc. să se autocenzureze şi să se supună modelor. Artiştii n-ar trebui să se supună decât propriilor lor impulsuri creatoare. Personal, cum o ziceam undeva, pot fi figurativ de dimineaţa, suprarealist la prânz şi abstract seara.
Nu văd de ce ar trebui sa fiu DOAR figurativ, sau DOAR suprarealist sau DOAR abstract. Datoria unui artist e faţă de el însuşi şi de potenţialul său creator, pe care trebuie sa încerce sa-l « năşească », sa-l scoată la lumină precum scotea Socrate adevarul.
Lumea de astăzi (ca şi cea de ieri şi de alaltăieri) este, în esenţă, ABSURDA şi haotică. Artiştii există pe lume ca să creeze universuri paralele, ceva mai puţin absurde şi haotice decat nebunia generalizată a lumii.
Universuri, oaze de liniste şi frumuseţe (care n-are canoane şi care poate exista oriunde, la MOMA dar şi ca graffiti sub un pod de cale ferată, unde-şi fac nevoile vagabonzii) în care să ne refugiem, în care să evadăm, în care să ne tragem sufletul ..
Adrian:
Absurdul şi haoticul sunt ancorele Manifestului Nu-Nu. Mă bucur ca împărţim această percepţie comuna deşi eu o extrapolam la literatura digitală care se detaşează total de cea tiparită în sensul clasic. Bănuiesc ca experimentezi în pictură cam ce încerca Tzara acum 90 de ani în scris: libertatea totală, eliminarea simbolurilor, rocada imaginilor. Care ar fi evoluţia pe care o doreşti în munca ta?
Danu:
Aş vrea să ajung (se întâmplă uneori, dar foarte rar) în starea de graţie în care aş picta precum cântă păsările …natural, fară sforţare şi curgător precum un pîrâu limpede.E ceva foarte apropiat de ZEN, o stare de creativitate care ar lăsa să iasa din mine, în « jeturi » (a la prima, cum zic italienii), ceea ce e ascuns şi preţios, chiar şi pentru mine. Sigur că a pregăti starea asta de graţie (inspiraţie, cum vrei să-i zici) cere multă muncă, multe eşecuri, multă sudoare şi suferinţă. Dar, precum zicea Villon:
« din deznădejde dau nădejdii hrană ». Oricum, ceea ce fac, fie că e vorba de « reproducerea vizibilului » (cu temperament pictural, sper) fie de (încercarea de) « redare a viziunii mele secrete » (citat din Paul Klee: Teorie de l’art moderne) încerc să o fac cu bună credinţă şi sinceritate.
Foarte rar, reuşesc..
Adrian:
Cum arată atelierul tău? La Roma am căutat să vizitez atelierul lui de Chirico aflat lângă Piaţa Spania. Din păcate era închis pentru reparaţii.Mi se spune că este un sanctuar. Am citit despre cercetările lui asidue legate de prepararea culorilor şi tehnicile folosite de pictori în
Renaştere. Apoi lumina..Cezanne folosea un întreg perete de sticlă orientat spre Nord, pereţi acoperiţi cu tente gris ca să modereze soarele puternic din Provence. Ai o anume metodă preferată?
Danu:
Imi amintesc că pe vremea liceului (aveam 16-17 ani) m-am dus la mare, într-o tabară. Am vizitat Muzeul din Constanţa şi acolo am văzut un « Grigorescu » (cred că era unul dintre multele « Ciobănaş cu oiţe ») de destul de bună factură dar care avea porţiunile albe,crachelate.
Ori, eu tocmai invăţasem, la şcoală, că albul de zinc, amestecat cu vermillon sau alte culori « perfide » (ca albastrul de Prusia) produce înegriri şi crachelări. Stiind ca albul de zinc a fost introdus doar spre sfârşitul vieţii lui Grigorescu, concluzia (pentru mine, naivul) era evidentă: tabloul
respectiv era un « fals ».
Cu aroganţa inconştientă a adolescenţei, am bătut la uşa directorului Muzeului (care era o directoare) şi i-am expus « teoria » mea. Directoarea mi-a mulţumit pentru amabilitatea de a-i impărtăşii bănuielile mele (prezentate a fi quasi-certitudini) şi m-a poftit politicos afară. Dar astea sunt
naivitaţi juvenile. Cu timpul a venit discernământul şi înţelegerea. O sa-ţi dau ceva poze cu « atelierul » meu. E doar un birou obişnuit, în micul meu apartament demisol cu lumină relativ buna doar după-masa, folosesc multe panouri de pluta pe care prind cu pioneze fotografiile care mă inspiră, care-mi dau un impuls creator dar mai ales lucrările la care lucrez, în diferite
faze de finisare. Privesc aproape la fel de mult cât pictez.
Mă uit la o lucrare începută până când ştiu ce să fac (o etapă, doar). Când nu mai ştiu ce să fac la o pictură înseamnă că e terminată. Uneori e nevoie de luni de zile (cu pauze lungi) ca să termin o mică pictură de 20 x 30 cm.
Aplic 60-70 sau 150 de straturi succesive. Lucrez cu culori acrilice (marea mea descoperire aici, în Québec, fiindca in Ro nu existau când am facut eu Liceul de Arte Plastice la Sibiu ), uneori cu tuşuri acrilice (de fapt, in etapa actuală folosesc mai mult tuşuri acrilice decât culori) pe care le completez
cu acuarele. Lucrez aproape exclusiv pe hârtie de acuarelă, mai rar pe pânză sau carton. Imi vine greu să înţeleg cauza pentru care unii artişti continuă să foloseasca uleiul când au culorile acrilice, dar nu vreau sa fiu dogmatic.
Efectiv, experimentez destul de des – cu geluri şi paste, cu combinaţii relativ bizare de tehnici şi materiale. In general, când sunt într-un impas, schimb technica sau suportul, sau trec de la figurativ la abstract şi invers. Oricum, imagineaza-ţi-l pe Van Gogh cu acrilice! Cred că le-ar fi adorat, el care se plângea tot timpul de calitatea culorilor de ulei şi mai ales de lentoarea cu care se uscau..
Adrian:
Ce stil preferi? Aderi la vreun curent? Ai în vedere valorificarea materială, ulterioară a pânzelor tale ?
Danu:
N-am un « stil » sau o « tehnică » pe care o folosesc tot timpul sau sistematic.
Sunt tehnici care mi se potrivesc mai bine, care se adaptează mai uşor la spontaneitatea şi fluiditatea desenului pe care mi-o doresc (iar combinaţia de tuş acrilic cu acuarelă mi se potriveste acum cel mai bine, uneori cu retuşuri de culori sau paste acrilice). Sunt deschis, cred, experimentelor tehnice. N-am o metoda bătută în cuie ca sa « creez ». Folosesc însă destul
de des metoda « accidentelor » ca să pornesc o pictură şi trebuie să aduc un omagiu lui Max Ernst şi Paul Klee, artişti «jucăusi », ca să zic aşa, care au experimentat mereu, în fiecare zi, şi care au descoperit pentru colegii lor artişti multe « drumuri » interesante.
Dar imitaţia servilă nu e stilul meu.
De altfel, în privinţa « stilului » deseori este semnul şi blestemul succesului.
Negustorii de artă vor mereu acelaşi « stil » cu care un artist a avut succes şi detestă experimentările.
Doar cei mai mari (cei care impuneau ei condiţiile LOR negustorilor, precum Picasso) îşi permiteau să facă ce le tăia capul, după chef şi inspiraţie. Cei mai mari sau cei saraci şi quasi-necunoscuţi, ca mine, nu trebuie să se sinchisească, de a avea, mereu, « acelaşi stil». De aceea, uneori succesul comercial poate însemna sfârşitul unui artist creator, obligat, ca să vândă, să se repete in diverse variante. Stilul devine manieră şi manierism..adio spontaneitate, adio experimentări şi căutări! Chiar şi « spontaneitatea », când devine « stil » poate ajunge contrariul adevăratei spontaneităţi.

Adrian:

Trăim intr-o mega-epocă a artelor. Mă refer la abundenţa de evenimente, apariţii de noi muzee, galerii şi expoziţii găzduind o plethoră de artişti plastici sau vizuali disputându-şi apariţia, uneori, cu o acerbă agresivitate. Cum expui tu? Cum te vinzi şi pe unde?
Danu:
Am câteva apariţii, dar nimic foarte important sau esenţial, pentru mine.
In general, am participat la expoziţiile colective ale grupului de artişti din care fac parte şi care se numeste « Creatio ». E situat la Magog şi cuprinde artişti foarte diferiţi ( unii foarte
buni şi interesanţi ) din regiunea Estrie (Cantons de l’Est). Caută pe internet Creatio, vei vedea. Prima mea expoziţie « personală » va fi în noiembrie-decembrie anul asta, la Centre « Azur » (centrul de expoziţii al Creatio, la Magog, cca. 30 km de Sherbrooke. Incă o dată, în opinia mea, sunt
artişti foarte buni care sunt quasi-necunoscuţi, care au expus puţin sau deloc, şi sunt (o mulţime) de artişti mediocrii sau proşti care au expus şi expun o gramadă, care au liste kilometrice de expoziţii, etc.
Nu mi se pare esenţial pentru valoare INTRINSECA a unui artist, lista de expoziţii. Van Gogh, de ex. a expus de câte ori? (de 7-8 ori, din care poate o dată sau de două ori la expoziţii importante precum cea a Celor XX de la Bruxelles, în ultimii 2 ani de viaţă). Sunt sigur, ca dupa criteriul asta, Cabanel sau Meissonier îl « surclasau » net pe Vincent.
Poate că uneori par arogant in opinii sau lipsit de modestie (pomenind de Picasso şi de Van Gogh ca şi cum ar fi « colegi » de-ai mei). Adevărul e că nu ştiu daca voi fi vreodata cunoscut, necum celebru şi am deseori îndoieli cu privire la ce fac (desi ştiu că am anumite talente « înnăscute »
care nu-s chiar aşa de frecvente). Mă consider un desenator talentat – ştiu că am talentul asta pe care-l preţuiesc mult la Pascin sau Modigliani, dar şi la Van Gogh sau Hokussai.
Habar n-am care va fi destinul meu artistic şi dacă va rămâne ceva după mine.
Adrian:

..asta va decide posteritatea. Aş vrea să stiu cum te apreciezi cantitativ. Cu toţii cunoaştem axioma marxistă „cantitatea devine calitate”. Un exemplu bun este Miro. Are o serie de tablouri care expun o linie ondulată sugerând conturul unui munte în zare. Pânza în sine nu ar fi ajuns la vreun muzeu onorabil din cauza minimalismului ei sever. Dar Miro era un tip practic, a produs incă 8-9 tablouri similare schimbând subtil culoarea liniei şi ici-colo înclinarea pantelor. Variaţiuni pe o tema dată. Brusc cantitatea a capatat o altă dimensiune. Tu cum stai, cantitativ vorbind?
Danu:
Din aprilie 2002 am adoptat sistemul de clasificare şi de catalogare a lui Paul Klee. E un sistem surprinzător de simplu ,de eficace, pentru care îi sunt veşnic recunoscator…E unul dintre puţinii artişti care au lăsat o evidenţă exactă şi o descriere «precisă » a propriei opere şi a procesului
creator. El incepea în fiecare an, la 01 ianuarie, un catalog nou în care-şi nota toate lucrările demne de a fi menţionate, toată producţia pe care o păstra.
Lucrările erau numerotate şi descrise (dimensiuni,technică, suport, data terminarii, tot ce era relevant în geneza lucrării respective; inclusiv, ulterior, eventualul cumpărător etc.) şi categorisite in 3 mari categorii: A = lucrări de imaginaţie (fară model real); B= lucrările inspirate de un model real şi S=
sonderklasse, clasa excepţională, lucrările deosebite, capetele de serie, lucrările pe care, in general, le rezerva pentru colecţia lui personală sau le vindea foarte-foarte scump, sperând ca nimeni nu va da atâţia bani pe ele.
La sfârşitul anului ştia EXACT câte lucrări a produs şi ce anume. De câţiva ani fac la fel. Am strâns deja 5-6 mari Caiete Negre cu coperţi tari în care am notat toate informaţiile privitoare la producţia mea.
Deosebirea faţă de Klee este că eu am încercat sa fotografiez sau să scanez (mai nou folosesc un aparat digital care are rol de fotografie şi numerizare simultană tot ce am produs (s-a mai intâmplat să dau un portret sau o lucrare înainte de a avea şansa de a o fotografia, mai ales în
anii de început, dar acum fotografiez 99%).
Statistic, aveam reproduse 1493 imagini de opere la sfârşitul lui 2005 iar la ora acestui interviu am 1793 de lucrări numerizate şi păstrate în ceea ce numesc Portfolio Arhive. Desigur, majoritatea lucrărilor mele sunt – inevitabil – de mici dimensiuni (neavând condiţiile sa fac pânze mari – ceea ce mă tentează foarte tare; am totuşi şi câteva lucrări relativ mari de 120 cm x 65 cm, de ex.).
Dar, având în vedere posibilităţile moderne de reproducere – daca aş avea bani aş reproduce pe format mare lucrări care nu-s mai mari de 20 x 30 cm în realitate; ar fi un experiment extrem de interesant-relativitatea noţiunii de lucrare originală, copie mărita, etc.
Adrian:
E timpul să ne luăm ramas bun. Iţi multumesc pentru aceste preţioase destăinuiri şi îţi doresc o rapidă, meteorică, recunoaştere. Sper să am privilegiul unor viitoare discuţii despre scris, poezie şi filozofie. Mult Noroc Ion Danu!
Danu:
Si eu sper. Fiindca am pomenit pe Chirico, anexez un autoportret realizat cu inspiraţie precisă din Chirico! (e vorba de „The Child’s brain -1914- unul din autoportretele lui Chirico – cu amândoi ochii inchişi ,Breton a facut o „interpretare” cu ochii deschisi (1950), eu am facut „un compromis” –
un ochi închis, altul deschis, şi mi-am pus trăsăturile mele, un pic…Istoria scrisă pe masa e cea a numelui meu de artist, Danu, care, în principiu nu e decât un diminutiv ţărănesc de la Dan.
Adrian:
Si Brancusi era ţăran, şi părea tuturor un zeu..

Acest articol a fost publicat luni, 30 aprilie 2007 la rubrica Relativităţi Culturale.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.