Cu câteva săptămâni în urmă m-a sunat la telefon o tânără. Era timişoreancă dar îşi făcea masteratul la Bucureşti la SNSPA (Ştiinţe Politice). Mi-a spus că vrea să-şi scrie lucrarea cu un subiect despre Holocaust şi , ştiind unde lucrez, ar fi dorit nişte îndrumări. Am stabilit că ne vom întâlni într-o zi ca să ne şi cunoaştem personal, nu numai la telefon. Ne-am şi văzut şi am avut prilejul să stau de vorbă câteva ore cu ea. Pentru mine a fost o surpriză dintre cele mai plăcute. O tânără nu numai serioasă şi deşteaptă, dar şi frumuşică… (Desigur, în principiu, una nu exclude pe cealaltă, dar mai există şi prejudecăţi…) Am aflat că, de fapt, pregăteşte două masterate. Absolventă de engleză-franceză, îşi face unul de traducător ( mi s-a părut interesant că există aşa ceva), fiind în anul II, dar doreşte şi unul în ştiinţe politice, cele două oferindu-i şanse mai mari să obţină (să aplice cum se spune curent folosindu-se un barbarism) un post într-o instituţie europeană. „Dar de ce vrei să scrii despre Holocaust?”, am întrebat-o curioasă. Mi-a răspuns, cu emoţie în glas: “Mă interesează foarte mult, mi se pare îngrozitor ce s-a întâmplat cu evreii, vreau să ştiu cât mai multe, vreau explicaţii. La şcoală nu ni s-a spus nimic, se trece totul sub tăcere..” Dar de unde acest interes?” „Ştiţi, am citit o carte care m-a cutremurat şi după aceea am început să caut şi alte cărţi, mi-am procurat DVD-uri cu filme, caut să găsesc oameni care să-mi explice. După ce am citit acea carte, am simţit în sufletul meu ceva, de parcă aş fi intrat într-o comuniune cu cei care au suferit, nu-mi dau seama cum şi de ce, în fond nimeni din familia mea nu a fost implicat, dar asta e.” „Şi ce carte ai citit care ţi-a declanşat această reacţie?” „Nu ştiu dacă o cunoaşteţi , se intitulează Se numea Sarah.
Citisem cartea care anul trecut era în vogă, multă lume a citit-o, mi-a lăudat-o, mi-a recomandat-o, s-a epuizat foarte repede în librării şi în octombrie a fost reeditată. Părerea mea despre acest roman a fost ambiguă. Scrisă de Tatiana de Rosnay, cartea are o parte foarte bine documentată, cutremurătoare, despre deportările din Franţa, cu unele aspecte despre care aici am citit pentru prima dată; de pildă cum o parte din femeile şi copiii care se aflau la Vel d΄ Hiver de unde apoi toţi evreii au fost deportaţi la Auschwitz, au ajuns într-un lagăr din provincie , ca apoi mamele să fie luate de lângă copii, iar aceştia – de la bebeluşi până la copii de 12-14 ani, -lăsaţi de izbelişte să moară de frig, foame sau boli. Un capitol cumplit al tragediei evreilor francezi, prea puţin cunoscut. De asemenea, cartea descrie în mod realist traumele suferite de Sarah, eroina romanului, care se simte răspunzătoare de moartea fratelui ei de patru ani, lăsat închis într-un dulap în apartamentul din Paris, de unde familia a fost evacuată şi dusă în lagăr. Restul cărţii este învelit într-un fel de sos Sandra Brown, cu intrigi, amor, despărţiri şi reîntâlniri miraculoase, mă rog, reţeta clasică…
Dar mărturisirile tinerei mele cunoştinţe m-au făcut să-mi reanalizez opiniile şi să încerc să răspund la întrebarea: de ce fel de documente despre Holocaust avem nevoie şi după ce criterii putem aprecia utilitatea lor şi nu este vorba numai de cărţi, ci şi de filme şi seriale, pentru marele şi micul ecran. Şi mi-am amintit de un alt episod, când o cunoştinţă de-a mea, româncă, mi-a povestit cât de mult a impresionat-o un serial german despre Holocaust, făcut dacă nu mă înşel prin anii 70-80, prezentat la noi cam prin 1994-1995, destul de slăbuţ şi criticat de presa de specialitate din Germania. Dar serialul a făcut-o pe această doamnă să realizeze ce s-a întâmplat cu evreii despre care până atunci avea idei sau informaţii aproximative.
Aceste două episoade – poate şi alţii au întâlnit asemenea reacţii- mă fac să ajung la concluzia că, desigur, sunt necesare – ca să nu zic obligatorii – studiile obiective, documentate, despre tragedia Holocaustului, sunt bine venite simpozioanele, mesele rotunde care abordează rădăcinile, cauzele, condiţiile istorice în care s-a desfăşurat genocidul evreiesc, dar în aceeaşi măsură sunt necesare şi alte genuri, alte modalităţi de prezentare, accesibile unui mare număr de oameni care – de ce să nu recunoaştem . niciodată n-o să se apuce să citească studii istorice sau să participe la dezbateri, dar vor lua în mână un roman cum este cel despre care v-am vorbit, se vor uita la un serial care , alături de situaţii dramatice, va avea întreţesut şi momente de dragoste, în care poate că unii eroi vor supravieţui şi se vor întâlni după război, whatever.. (O altă problemă foarte importantă este cea a dezbaterilor televizate pe tematica Holocaustului, dar acesta merită un articol separat). Şi aici nu pot să nu-l amintesc şi pe ziaristul Teşu Solomovici care şi-a lansat săptămâna trecută mult comentata şi mediatizata carte “Mareşalul Ion Antonescu, o biografie”, de fapt mai mult un demers jurnalistic, împănat cu evenimente, episoade şi titluri mai senzaţionale. După lansarea la care a vorbit şi academicianul Răzvan Theodorescu ( „îl respect pe Antonescu deoarece a fost un patriot dar în acelaşi timp, un poitician execrabil şi un criminal de război”), volumul a fost dezbătut în cadrul unei întâlniri cu reprezentanţi ai organizaţiilor evreieşti din România (Voi scrie despre acest eveniment şi despre volum, după ce voi fi citit cartea.). Teşu Solomovici şi-a apărat cartea în faţa tuturor celor care au declarat că aceasta va avea un impact negativ pentru evreii români. A spus însă un lucru care se leagă de ceea ce am scris în acest articol. „Istoricii români şi evrei au realizat multe studii despre Antonescu, dar oamenii vor să citească şi astfel de cărţi ca a mea” a spus el referindu-se tocmai la aspectele mai romanţioase , mai de aventură, cu întâlniri secrete, emisari tainici etc. (În paranteză vorbind, criticile la adresa cărţii nu s-au referit de fel la această abordare, ci la conţinut, la multe teze discutabile sau controversate). Da, cred că este nevoie şi de lucrări mai accesibile, mai populare, chiar dacă abordează subiecte atât de grave precum Holocaustul. Condiţia primară este însă respectarea adevărului istoric. Aşa cum a fost cazul cu romanul „Se numea Sarah”.
Sunt un bătrân şi am peste 80 de ani şi am trăit pe Calea Rahovei, în zona locuită de mulţi evrei. Cunosc evenimentele din 1940-1944 foarte bine. Am foarte mulţi prienei evrei, poate chiar mai mulţi decât creştini, am o soţie evreică, etc, etc……
În 1940 nu erau decât două soluţii: Antonescu sau Horia Sima. Antonescu a acceptat să preia conducerea ţării stiind că îşi riscă viaţa. Dacă vinea la putere Horia Sima nu aş mai fi avut o soţie minunată şi atâ de mulţi buni prieteni.
Nu pot să inţeleg dece l-aţi criticat pe Teşu. Antonescu a fost CRIMINAL DE RĂZBOI şi şi-a primit pedeapsa. Dar Horia Sima care a omorât şi români şi evrei a fost considerat luptător contra comunismului şi partidul lui este considerat legal în România. Dece atâta ură contra lui Antonescu ???? care a avut o politică unică în Europa hitlerisă de menajare a evreilor???? Dece H.S nu a primit şi el pedeapsa cuvenită????
Domnule Alexandru Cesar, se pare ca dumneavoastra nu cunoasteti istorie. Horia Sima a fost vicepresedinte al Consiliului de Ministri din 6 septembrie 1940 si pana la rebeliunea legionara din 21 – 23 ianuarie 1941. Dupa aceea, Antonescu i-a permis in mod tacit sa se refugieze in Germania nazista, unde a fost internat in lagare de concentrare. In Romania a fost condamnat la moarte in contumacie de regimul Antonescu, condamnare niciodata comutata sau gratiata pana la moartea sa in exil, in Spania, in 1993. N-a existat niciun fel de reabilitare asa ca nu vad despre ce pedeapssa cuvenita ar mai fi putut fi vorba. Horia Sima era liderul unei miscari extremiste dar nu a comis nici pe departe (fie si pentru faptul ca nu a apucat) crimele impotriva omenirii comise de Ion Antonescu.
Va reamintesc ca potrivit raportului Comisiei Wiesel, recunoscut oficial de Romania, regimul Antonescu se face responsabil de moartea a 280000 – 380000 de evrei (pe locul 2 in aceasta privinta dupa Germania nazista) si 11000 de romi.
Va reamintesc de asemenea ca in 2007 Inalta Curte de Casatie si Justitie a respins un recurs impotriva capului de acuzare de crime impotriva omenirii impotriva lui Ion Antonescu, de la procesul din 1946.
De asemenea, va recomand sa lecturati legea 107/2006 ca sa vedeti care sunt reglementarile actuale cu privire la activitatile de natura fascista.
Recomand filmul francez „Cheia Sarei”, inspirat de cartea mai sus citata. Despre tragedia evreilor din Franta s-au facut multe filme si s-au editat sute de carti. Filmul „Un secret” este zguduitor. Nu imi fac iluzia ca in Romania se va crea un film despre Holocaustul Romanesc, un penibil documentar despre Pogromul din Bucuresti( fara a utiliza teermenul de Pogrom, ci numai ‘rebeliunea legionara’) a fost realizat de TVR- Dragos Ciocirlan- si e plin de greseli, din cauza documentarii insuficiente si a lipsei de profesionalism a regizorului. Despre Tesu – nimic nu ma mira, din partea lui, ar scrie, plagia si compila orice, doar sa placa unui public nationalist roman, si nu o data si-a exprimat admiratia pentru Antonescu, ‘marele patriot’, criminalul antisemit recunoscut in toate tratatele de specialitate, aliatul lui Hitler, care isi gaseste si azi admiratori in Romania.
Bine rezumată „situațiunea” !
Draga doamna Galambos,
Am vazut filmul „Cheia Sarei”. Voi incerca sa citesc si cartea, desi filmul m-a zguduit mai ales pentru mesajul sau mai degraba uman si mai putin legat de cel al tragediilor comunitatilor evreiesti din Franta si din intreaga lume europeana in timpul Holocaust-ului.
Credeti ca ar fi posibila realizarea, in Israel a unui film despre Pogromul din Bucuresti din 21-23 Ianuarie 1941? Romania este inca plina de antisemitism si de nationalism romanesc ortodox-crestin, asa ca nu cred ca voi apuca sa-l vad facut si distribuit in Romania care este inca departe, dincolo de negura …
Cat priveste tragediile umane, fie ele venite din Holocaust sau inainte, incepand cu „Sodoma si Gomora”, continuand cu „Quo Vadis”, iar mai tarziu cu lucrarile lui Josephus Flavius; sau cele ale lui Lion Feuchtwanger si mai tarziu „Tevye’s Daughters” a lui Shalom Aleichem, sau „Night” a lui Elie Wiesel. Aceste tragedii bine cunoscute fac parte deja din lucrarile publicate despre umanitate in general si cele legate de ororile Holocaust-ului din timpul si de dupa razboiul mondial din anii 1933-1945 in special.
Sant evreu si fac parte din a doua generatie de supravietuitori ai Auschwitz-ului; am invatat de la parinti si prietenii lor, care au spravietuit Holocaust-ul depre tragedia familiei mele si a celor care impreuna cu ei au trecut prin abatoarele naziste. Dar sant inca asa de multe astfel de „abatoare umane” acum, cand citim in presa despre aceste tragedii. M-ar interesa sa citim cate ceva si despre tragedia umana care se desfasoara sub ochii nostri. Si sa incercam sa intelegem de ce omul este inca asa de lup pentru om.
Poate ca isi va lua cineva curajul sa faca un film si despre progromul din Bucuresti, regizorul Radu Gabrea a facut un film despre cel din Iasi, Calatoria lui Gruber. In fond, la rebeliunea legionara au murit si militari romani, nu este numai un subiect evreiesc.Da, ar trebui sa avem carti sau filme si despre tragediile din alte parti ale lumii. Asta vara, la Festivalul de film evreiesc de la Bucuresti s-a prezentat un documentar in care, alaturi de suferintele evreilor de la Auschwitz, a fost prezentata si tragedia din Ruanda, despre care se stie prea putin.