„Ce păcat că nu te poţi pensiona la anii tinereţii pentru vreo 10 – 15 ani, ca să poţi dormi pe săturate, să te plimbi în voie, să-ţi faci toate plăcerile şi apoi să lucrezi din răsputeri până mori! ” – constata cu ochii cârpiţi de somn profesorul nostru de fizică, la prima oră de luni, într-o zi mohorâtă şi ploioasă de toamnă. Cum nici nouă nu ne ardea să rezolvăm probleme de optică geometrică, am aprobat plini de entuziasm ideea lui, socotind că pensionarea „în avans” ar fi trebuit să înceapă cât mai devreme şi să ţină suficient de mult, ca să ne bucurăm din plin de anii tinereţii. Apoi, odată încadraţi în muncă, am fi lucrat plini de râvnă până la moarte, plătindu-ne pensia cu vârf şi îndesat.
Pensionarea li se întâmpla altora
Oricum, pensionarea era ceva prea îndepărtat ca să ne preocupe. Li se întâmpla altora, unor persoane tomnatice şi joviale, care beneficiau de înlesniri la preţul biletelor de odihnă şi tratament, la abonamentele pentru transportul în comun, teatru, operă şi filarmonică, se plimbau zâmbitori cu nepoţeii dolofani prin parc, jucau şah sub copacii umbroşi, se duceau în drumeţii sau participau la vernisaje şi prezentări de carte, dispunând de tot timpul liber de pe lume.
Mai târziu, pensionarea părinţilor era dorită şi aşteptată, ca să ne poată ajuta să ne creştem copiii şi – înarmaţi cu sacoşe şi cu răbdare – să se aşeze la coadă în zori de zi (că tot nu mai aveau somn) ca să apuce la alimentele „care se dădeau”, pentru că la ora când ieşeam noi de la serviciu magazinele erau goale. În orice caz era de la sine înţeles că dacă ai lucrat mai multe decenii, fără întrerupere, te puteai aştepta la o pensie apropiată de salariu. Imediat după căderea regimului comunist pensionarea – în cazul oamenilor sănătoşi – se arăta ca un răstimp de toamnă arămie şi perpetuă, ca în reclamele cu produsele pentru vârsta a treia…De-a dreptul de invidiat…
Dar asta n-a durat mult. Pe an ce trecea ineficienţa economiei de tranziţie avea un efect devastator asupra pensiilor care păreau să se volatilizeze, în timp ce ponderea celor care beneficiau de ea era în continuă creştere, în detrimentul populaţiei active…Concomitent, discursul politic îi cataloga pe pensionari drept nişte paraziţi care împovărează bugetul şi hălăduiesc (câte doi) pe spinarea celor care produc şi abunda în exemplele pensiilor „nesimţite” (habar nu am cum pot fi nesimţite sau cuviincioase, nişte pensii!) cuvenite – potrivit legii – magistraţilor şi ofiţerilor superiori. Pensionarii nedumeriţi se „dezvinovăţeau” arătând că în timpul deceniilor cât au lucrat, contribuiseră substanţial la fondul de asigurări sociale.
Apoi a fost modificat modul de calcul al pensiilor şi s-au recorelat pensiile în plată. Pentru scurt timp vârstnicii au trăit cu iluzia că aveau s-o ducă mai bine. Se definise „punctul de pensie” căruia i se atribuie o valoare şi urma să se indexeze periodic, potrivit legii pensiilor adoptată de curând. În prezent un punct de pensie valorează 733 de lei (170 de euro). Cuantumul pensiei se obţine înmulţind punctajul mediu anual cu valoarea punctului de pensie. Logic, nu-i aşa? „Dacă ai un punctaj mare, n-ai treabă cu pensia! „– am concluzionat după citirea în diagonală a legii.
Rânjetul dosarului de pensionare
Adierea rece a pensionării m-a atins în miezul verii, când domnişoara de la personal mi-a spus cu delicateţe că nu voi încasa integral prima de vacanţă. „Cum aşa ?” am întrebat contrariată. „Păi din 23 octombrie ieşiţi la pensie …”. Era incredibil…dar adevărat. M-am repezit la computer să citesc legea pensionării, al cărei text mă asigura că la împlinirea vârstei legale (trecută pe un tabel din anexă) aveam dreptul să solicit pensionarea pentru limită de vârstă şi – după logica mea – la o adică, puteam să nu uzez de acest drept. În schimb Codul Muncii m-a executat rapid, pentru că la împlinirea aceleiaşi fatidice vârste legale, mi se desfăcea automat contractul de muncă! Mi se părea cumplit de nedrept faţă de mine – mă născusem prea devreme ca să intru sub incidenţa noii limite de vârstă de 63 de ani (la care se ajunge treptat, până în 2030) – şi păgubos pentru statul care avea să-mi plătească pensie, deşi am competenţă, putere şi chef de muncă şi aş mai putea contribui câţiva ani la bugetul de asigurări sociale. Eram total nepregătită să renunţ (aproape de pe o zi pe alta) la munca pe care o îndrăgeam (ce bine mi-ar fi prins un training pentru viitorii pensionari) şi nici nu apucasem să-mi pregătesc nişte activităţi „paliative”. „Vremea mea” se scursese pe nesimţite şi implacabil. Cu vreo lună înainte de data sus amintită, am fost invitată la Compartimentul Personal să completez şi să semnez cererea de pensionare. M-am conformat – deşi nu aş fi solicitat aşa ceva din proprie iniţiativă – dar aflasem că dacă n-aş fi făcut-o, n-aş mai fi beneficiat de serviciile profesioniste ale colegelor care mi-au întocmit dosarul cu toate documentele necesare şi mi l-au înmânat să-l duc personal la Casa de Pensii.
L-am luat în mână cu sentimente amestecate…Cartea de muncă, anexată la dosar, închidea între copertele cartonate de culoare maro (relicvă din vechiul regim) tot parcursul meu de angajat, menţiuni privitoare la posturile ocupate şi salariul obţinut în diferitele perioade de muncă. Dat fiind că în intervalul de câteva luni în care încercasem să mă obişnuiesc cu condiţia de pensionabil, navigasem pe talazurile internetice încercând să-mi anticipez „cuantumul” viitoarei pensii – înarmată cu informaţiile extrase din cartea de muncă şi ştiind că un punct de pensie se cuvine unui venit mediu anual egal cu salariul mediu pe economie – m-am apucat de calculat. Graţie internetului atotcuprinzător am găsit valorile salariului mediu pe toţi anii lucraţi, începând de la stagiatură şi până în prezent, şi am constatat uimită că oricât m-am străduit, oricât m-am perfecţionat şi oricâte rezultate valoroase am obţinut, arareori am ajuns să câştig dublul acestei sume…În consecinţă punctajul mediu, respectiv „cuantumul” estimat al pensiei, nu mi se arătau prea promiţătoare…
A venit şi ziua cea mare când, precum o debutantă, m-am prezentat la Casa Judeţenă de Pensii. După ce am stat câteva ore într-o sală de aşteptare ticsită de bătrâni (!) cu priviri derutate, care ţineau în mână dosare sau plicuri înţesate cu documente justificatoare, am intrat într-un birou sumbru unde un funcţionar plictisit mi-a luat dosarul la purecat (noroc că-l întocmiseră temeinic colegele mele de la Compartimentul Personal) şi a conchis cu o voce albă: „Peste vreo trei luni o să vă aducă poştaşul prima pensie”.
Happy End (deocamdată)
Am ieşit din clădirea de beton cu tavane apăsătoare şi coridoare lungi, pe care rătăceau pensionarii în căutarea unor ghişee cu cozi interminabile, şi am traversat parcul sub cernerea lină a frunzelor arămii de castani, în lumina de octombrie ca mierea. N-am putut zăbovi în acest decor desprins parcă din reclamele produselor pentru vârsta a treia, deşi ador să simt foşnetul toamnei sub paşi. Trebuia să ajung la timp la montajul emisiunii de luni.
N-a fost un joc… Trecusem de-adevăratelea pragul acesta ingrat şi am simţit boarea rece a condiţiei de pensionar mediu, dar – conform Codului Muncii – am dreptul să lucrez în continuare pe postul pe care l-am ocupat, cu un contract de muncă pe perioadă determinată. Atâta timp cât instituţia are nevoie de mine. Iată o provocare de autodepăşire, nu-i aşa ? Dar şi una de graţie pentru a mă obişnui cu noua mea stare, a-i descoperi frumuseţea şi greutăţile şi a căuta un modus vivendi.
In mod CERT este nevoie de tine la ACUM, Andrea.
Adevarul e ca si pe mine m-ai luat prin surprindere cu acest articol!
O noua pagina, se deschide in povestea vietii tale.
O poveste tot mai frumoasa, cu fiecare an !
Paula din / in Haifa
Draga Andrea, a fi pensionar e o stare de spirit. eu niciodata nu am avut-o si nu o am! Masteranda Eva de anul I (73 de ani)
N-am trecut prin asta, dar nu cred că e o dramă, fiindcă poți să lucrezi mai cu poftă și doar în proiecte care-ți plac cu-adevărat…
Vînt din pupa!
Draga Andrea
Ieri ne-am intalnit dar nu am observat ca discut cu o candidata la pensionare. Eva Galambos are dreptate, a fi pensionar e o stare de spirit..
Te cunosc bine si stiu ca 24 ore nu o sa fie suficiente pentru tot ce vei dori sa faci. Iti doresc ca numai lipsa de timp sa te supere.
MAZAL TOV
Andrei
Când eram elevi în clasele primare și eram (mereu) întrebați „ce vrem să ne facem când vom crește mari”, răspundeam în glumă „pensionari”.
Lăsând acum gluma la o parte, pensionarea mi se pare doar o linie trasată în viața noastră atât de controlată, de societatea în care trăim. Evident, vine cu avantajele și dezavantajele de rigoare, dar,sunt convinsă că spiritul tău energetic și creativ nu se va lăsa afectat, vei scrie în continuare, vei explora și descoperi noi pasiuni, care te vor mulțumi și încânta, iar peste ani și ani, recitind acest articol vei zâmbi, realizând cât de relativ este totul în viață.
Mult succes în continuare!
Draga Andrea
Asa cu spune Eva Galambos, nu exista pensionari. Exista numai cei care s-au hotarat sa mai faca si altceva in viata dupa atatia ani de munca, mai ales daca o simt irosita. Tu nu ai fost, nu esti si nu vei fi pensionara decat cu o zi inainte de a disparea in neant. Mental sau fizic. Te cunosc bine, iti cunosc familia, parintii exceptionali care te-au crescut inainte sa zbori din cuibul lor – din care de fapt nu ai zburat niciodata cu adevarat. Esti aceeasi persoana flamanda pentru adevar, dar gingasa si atenta sa nu loveasca in semenul sau fie el prieten, dusman sau un oaresicare. Iti doresc sa faci umbra pamantului si sa continui sa scri pana la varsta de 120 ani. Dupa aceea poti eventual sa te retragi si sa-ti cresti stranepotii.
MAZAL TOV
Gyuri
Andrea, mult succes in continuare. Ce importanta are statutul juridic si cateva petece de hartie dintr-un dosar daca tu esti activa, vioaie, vesela, lucrezi, te simti tanara? Intr-adevar, are dreptate doamna Galambos ca a fi pensionar este o stare de spirit. Exista oameni batrani, nonagenari plus, care continua sa fie activi si tineri in spirit pentru ca aceasta este starea lor de spirit – si tineri nascuti sa fie „pensionari” in spirt, copii batrani. Aminteste-ti de regretatul rabin profesor universitar Moshe Carmilly, care era activ la varsta centenara. Sa urmam exemplul lui! Imi aduc aminte – repet – cateva versuri citite in ziarul „Scanteia Tineretului”, cu multi ani in urma: „Totul este prin viata sa treci/ Ca metalul incandescent,/ Sa poti raspunde oricand: Sunt prezent!/ La optsprezece ani si la saizeci”/ (citat din memorie, scuze pentru eventualele greseli posibile).
Andrea, e foarte intersant sa citesc articolul tau mai ales ca si eu am trecut pargul varstei la care am posibilitatea sa-mi revendic pensia de la asigurarile sociale din SUA. Nu am facut-o pentru ca, asa cum ai remarcat in articol, munca ne da satisfactii si uneori si placere. Din pacate pensionarea nu este un joc. Pe noi nu ne obliga nimeni sa ne pensionam la o anumita varsat( cu mici exceptii pentru piloti de avioane si alte meserii unde varsta are un efect clar asupra muncii depuse)dar totusi „early retirement” este considerata o cinste pentru cei care au facut destui bani ca sa-si permita sa nu mai fie anagajati in campul muncii. Diferenta intre sistemul de pensii socialist din Europa in general si sistemul american este ca pensia de stat ( social security) nu este menita sa ne asigure pensionarea 100%. Este doar un venit minim care asigura cetatenii cu nevoile de baza. In decursul celor 30-50 de ani de munca productiva, fiecare trebuie sa-si asigure de unul singur viitorul. Fondurile de pensii particulare fac ca unii, dupa ce au adunat bani suficienti sa termine cu munca si sa se ocupe de activitati care le fac mai multa placere. „Active early retirement” este un ideal american. Am fost surprins ca inca si acum in Romania pensionarea pentru barbati este diferita de cea pentru femei. Ce s-a intamplat cu egalitatea? M-am uitat la niste statistici in Romania si am vazut ca deja numarul de pensionari este aproape la fel cu numarul celor care contribuie la fondurile sociale. Cu rata scazuta de natalitate si cu un numar mare de cetateti in pragul pensionarii, cum plateste statul pensiile? Orice sistem de pensii se bazeaza pe faptul ca cei care contribuie sunt in numar mult mai mare decat cei care beneficiaza. Este o piramida, care daca nu are baza se prabuseste.
Multumesc tuturor pentru randurile de incurajare si sustinere.
Draga Lucian,
M-ai facut sa zambesc cu citatul din Scanteia Tineretului (unde am debutat si eu cu poezii), nu mai am 18 ani si inca nu am 60, asa ca ma incadrez in intervalul propus de… poet (cine sa fi fost el?)
Draga Mike,
Ai intuit mesajul principal al acestui articol, scris cam patetic (m-am lasat dusa de condei…) care atrage atentia asupra conditiei pensionarului roman. Din pacate, venitul majoritatii covarsitoare a varstnicilor este pensia de asigurari sociale data de stat (care o poate scadea, amana sau chiar sista, la ananghie) al carei „cuantum” nu te lasa sa mori, dar nici nu-ti permite sa traiesti „decent”. Ai mai remarcat un lucru pe care am omis sa-l amintesc: inegalitatea dintre femei si barbati, in conditiile in care varsta limita pentru pensionarea femeilor e mai scazuta, dar stagiul de cotizare necesar acelasi. In consecinta pensia femeilor, la acelasi stagiu de cotizare, e mai mica decat a barbatilor.
Articolul este ilustrativ pentru cum o problema data, in acest caz pensionarea, are intelesuri diferite la diferite varste.
Pentru cei aflati in pragul pensionarii a venit toamna, anotimpul in care se „numara bobocii”…..
Din pacate, cei care sunt acum in pragul pensionarii s-au format intr-o vreme in care au fost hraniti cu idealuri care s-au dovedit utopice….
Apoi schimbarea a venit, pentru pensionabilii de azi, poate prea tarziu. Fapt este ca nu s-au adaptat la realitatea bazata pe conceptul „ajuta-te singur”, pentru ca drepturile „castigate prin munca de o viata”….valoreaza putin.
In concluzie, viata ne mai da o lectie: societatea care s-a folosit de noi, ne intoarce pensia pe care….”o merita visatorii”!
Peste doi ani si eu devin pensionar , si singurul lucru de care am de grija e sa folosesc pensia cu sanatate cit mai multi ani.
Mă atrage orice articol despre pensionare scris din altă perspectivă decît cea politică, care a devenit plictisitoare.
Din perioada petrecută în România îmi aduc aminte de prejudecăţile pe care le aveam ca tânăr despre pensionari. Ieşeau la pensie parcă pe la 52 de ani cu parcă gîfînd e oboseală. Mă bucuram pentru ei gândindu-mă că erau aşa de obosiţi şi îi şi vedeam cu o sacoşă în mână. De fapt, noi cei ,,tineri”, ce uram unii altora în drum spre muncă? Păi ,,Serviciu uşor!” de parcă asta era menirea muncii, să scapi cât mai repede de ea… O pensionară de 50 de ani devenea ţinta sudalmelor unui şofer de troleibuz ,,mai stai şi pe acasă, Mamaie!”. Mă întreb ce-ar fi zis de urarea asta Sofia Loren sau Tina Turner…
Acum sunt alintaţi de Televiziunea Română care le recomandă să meargă cu băscuţă pe cap şi sticluţă de apă când se anunţă cod portocaliu. Sau mai bine să stea în casă. Dacă aveai ceva hipertensiune era strict interzis să faci efort, să urci scări sau chiar să te apleci. Sau mai bine să zaci în pat. Din nou, Tina Turner…
Din punctul meu de vedere, notiunea de „pensionare” devine din ce in ce mai irelevanta. Eu am plecat de la BBC in 2008 si in acel an dobandisem o pensie de companie pe durata cotributorie (12 ani) plus un fond privat. Pot incepe sa primesc bani din aceste fonduri incepand cu varsta de 60 de ani. De atunci, lucrez self-employed si am deschis un nou fond privat de pensii. In sfarsit, mai am si pensia de stat (mizerabila in Marea Britanie) care poate primi incepand cu varsta de 65 de ani (67 din 2020). In UK a fost abrogata varsta de la care cineva poate fi pensionat in mod obligatoriu, asa ca expresia „m-am pensionat” a devenit caduca, cel putin pentru mine.
Bun titlu ! Într-adevar, pentru pensionarii din România pensionarea este începutul unui joc. Şi eu l-am început anul trecut. Trebuie să fii foarte vigilent şi în permanenţă „pe fază”. Eu de exemplu, a trebuit ca după primirea deciziei de pensionare să aştept 4 luni pentru a primi prima pensie. Aşa merge sectorul bugetar. În toate instituţiile bugetare, timpul a încremenit acum 20 de ani. Funcţionarii publici au aceleaşi vechi metehne. Vigilenţa constă în a-ţi cunoaşte toate drepturile şi a urmări dacă sunt aplicate toate legile, pentru a nu rămâne păcălit. De exemplu, a trebuit să dau în judecată Casa de Pensii pentru a obţine o sumă suplimentară pentru „munca în acord”, la care aveam dreptul pentru că am contribuit. Toţi aceia care au muncit „în acord” trebuie să facă la fel, dacă află. Procesul meu a fost programat la Tribunal după 10 luni. Ştiu deja că voi câştiga procesul, aşa cum l-au câştigat toţi cei dinaintea mea, aflaţi în aceeaşi situaţie. E doar un joc! În una din cele două lumi ale României: cea birocratică, în care, din când în când trebuie să intru.