ACUM.TV

După mai bine de cinci ani Gilad Shalit este liber, a ajuns acasă, spre bucuria familiei, prietenilor şi celor care în tot acest timp s-au zbătut să-l scape din mâinile Hamas. De fapt toţi israelienii se bucură că s-a întors teafăr deoarece  cu toţii s-au identificat cu el , îl considerau fiul, fratele, logodnicul lor. Au fost şi unii care, deşi s-au bucurat că s-a întors, au considerat că preţul plătit este prea mare, chiar dacă acesta arată cât de valoros este un israelian – egal cu 1027 de palestinieni. Numai că cei 1027 au sânge pe mâini, iar familiile îndurerate care şi-au pierdut pe câte cineva omorât de unul dintre cei 1027, nu-i pot ierta şi nu cred că e drept ca ei să fie liberi.

Dar acum, după ce euforia a trecut, Israelul trebuie să conştientizeze problemele grave cu care se va confrunta în viitor şi pentru care trebuie să gândească o strategie. Sunt foarte multe probleme. Mai întâi este chiar Gilad Shalit. Cei cinci ani cât a fost închis într-un subsol sau buncăr, ţinut, aproape tot timpul izolat (şi încă nu ştim amănunte), au lăsat urme psihice profunde asupra tânărului, aproape adolescent când a fost capturat. La prima vedere se pare că a avut tăria să reziste dar, repet, nu ştim ce consecinţe a avut această detenţie. Frica de mulţime, nevoia de a fi singur, lipsa de comunicare, poate chiar sindromul Stockholm (după lungi ani de detenţie, cel răpit începe să aibă empatie faţă de răpitori), toate sunt posibile. Să sperăm că, cu ajutorul familiei, al psihologilor, luând legătura cu alţii care au trecut prin aceeaşi situaţie şi care pot să-i împărtăşească din experienţa lor, va trece cu bine peste momentele grele ale readaptării, şi-i dorim acest lucru.

shalit cu familia

Cealaltă problemă care nu se poate ocoli este, ce se va întâmpla în viitor, cum va aborda Israelul chestiunea răpirilor de militari (sau civili) şi, existând precedentul,  dacă va plăti acelaşi preţ ridicat, până la eliberarea tuturor teroriştilor, asasinilor , ucigaşilor de copii din închisorile israeliene. Liderii Hamas nu au făcut nici un secret că vor continua să recurgă la răpiri.În Gaza dar şi în Cisiordania, la manifestaţiile entuziaste de sărbătorire a victoriei obţinute de ei,  s-au strigat astfel de îndemnuri. Pentru Israel este greu, foarte greu să găsească o altă cale. Ca reprezentant al poporului său, guvernul israelian este răspunzător pentru orice evreu şi face totul ca să-l salveze. Dar, întrebăm din nou: cu ce preţ?

În condiţiile actuale, cred (şi nu numai eu, mai sunt mulţi alţii) că această strategie  va trebui abandonată şi acţionat altfel, pe mai multe planuri. Guvernul israelian ar trebui să declare cu multă fermitate că a fost pentru ultima dată când a fost dispus să încheie un astfel de târg. Oricât de dureros este,  trebuie dat de înţeles că o nouă răpire nu va mai aduce nici un beneficiu teroriştilor. Pe de altă parte, armata israeliană ar trebui să-i pregătească pe militari şi din punct de vedere psihologic pentru această alternativă. Bănuiesc că aşa cum se fac la comadourile speciale astfel de pregătiri, s-ar putea face şi cu militarii. Ei vor şti  că nu vor fi abandonaţi, întotdeauna se vor face demersuri pentru eliberarea lor, dar fără să se cedeze în faţa unor pretenţii exagerate ale inamicului, în faţa unui şantaj deşănţat.. Iar aici ar trebui să intervină un al treilea element: solidaritatea internaţională. În  ultimul său discurs la Adunarea Generală a ONU, premierul Netanyahu a arătat, justificat, că nu a auzit în cadrul organizaţiei internaţionale, nici o luare de poziţie în favoarea eliberării lui Gilad Shalit  sau de condamnare a faptului în sine. Nici Franţa, al cărei cetăţean era militarul răpit, nu s-a omorât cu condamnările. Aici ar trebui impuse cu mai mare fermitate nişte reguli de conduită  sau dacă există ceva (deoarece cu siguranţă există), acestea să se facă respectate, în ultimă instanţă prin nişte măsuri coercitive împotriva autorilor unor astfel de gesturi.

Numai că, paradoxul situaţiei este faptul că cei care l-au răpit pe Gilad Shalit şi pe alţii, fac parte dintr-o lume în afara legilor fireşti, din organizaţii teroriste care nu trebuie să dea socoteală nimănui, ba se mândresc cu ceea ce fac şi ştiu foarte bine că, din cauza statutului lor, sunt inviolabili. Şi aici revenim la o chestiune foarte sensibilă, cu bătaie foarte lungă. .Existenţa unui stat palestinian care să includă şi Gaza ar putea să fie o opţiune. Să fie limpede, nici prin cap nu-mi trece legitimizarea Hamas.. Ce fel de modus vivendi  va găsi Autoritatea Palestiniană cu acesta, ne vom da seama curând, la organizarea alegerilor. Dar este limpede că statul palestinian pe care-l visează Abbas nu se va putea forma fără Gaza, deci fără Hamas. Iar în clipa declarării statului (şi nu mă gândesc la declararea unilaterală, ci la cea stabilită prin negocieri), acesta va trebui să se supună şi să respecte reglementările internaţionale, altfel va deveni un stat paria. Aşa că, soluţia Israelului după Gilad Shalit este reluarea cât mai rapidă a negocierilor şi ajungerea la nişte compromisuri  rezonabile. Altfel, vom mai avea zeci de cazuri Shalit, cu finaluri  mult mai dureroase.

Acest articol a fost publicat duminică, 23 octombrie 2011 la rubrica Extern.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.