ACUM.TV

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
(Prima strofă a poeziei „Limba noastră” de Alexei Mateevici)

Nu stă în intenţia mea de a stabili sau de a impune cuiva norme de exprimare şi de scriere. Sarcina emiterii unor astfel de ucazuri şi-a asumat-o Academia Română, cu mai mult sau mai puţin succes. Înlocuirea lui î cu â în interiorul cuvintelor nu a fost adoptată unanim, numeroase publicaţii de marcă persistă în folosirea vechii ortografieri. Admiţând că a folosi în scriere o literă în loc de alta este în ultimă instanţă un amănunt căruia i s-a dat o importanţă exagerată şi care a stârnit patimi poate nejustificate, suntem nevoiţi să acordăm o atenţie mult mai mare influenţelor externe pe care le suportă limba română în ultimii ani, provocărilor cărora ea trebuie să le facă faţă.

A milita pentru puritatea absolută a limbii române ar fi evident un demers sortit eşecului. Este suficient să aruncăm o privire în marele Dicţionar explicativ al limbii române pentru a constata numărul impresionant de cuvinte originare din alte limbi. După cum spunea deja Grigore Ureche: „Aşijderea şi limba noastră din multe limbi ieste adunată şi ne ieste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prinprejur, măcar că de la Râm ne tragem şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate. Cum spune şi la predosloviia letopiseţului celui moldovenscu de toate pre rându: ce fiindu ţara mai de apoi ca la o slobozie, de prinprejur venindu şi discălicându, din limbile lor s-au amestecat a noastră: de la râmleni, cele ce zicem latina, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găină, ei zicu galena, muieria, mulier, fameia, femina, părinte, pater, al nostru, noster şi altile multe din limba latinească, că de ne-am socoti pre amănuntul, toate cuvintile le-am inţeleage” (din „Letopiseţul Ţării Moldovei”, fragment din „Pentru limba noastră moldovenească”, diacritizarea îmi aparţine – F.G.)

Nu alta este situaţia în cazul cuvintelor provenind din slavonă, franceză, germană, maghiară, turcă etc., care au fost adoptate în decursul secolelor, intrând definitiv în tezaurul nostru lexical. Fiind un organism viu, limba are capacitatea de a asimila, de a accepta, de a „digera” aceste elemente străine, dar şi puterea de a respinge şi de a elimina inutilul, caraghioslâcul, de a refuza snobismul şi savantlâcul cosmopolit, de a găsi resurse proprii pentru a crea echivalenţe autohtone. Trebuie să recunoaştem însă că aceste aptitudini i-au fost puse la grea încercare de avalanşa de termeni sosiţi din spaţiul anglo-saxon odată cu explozia tehnologică şi informaţională, avalanşă faţă de care numeroşi filologi, scriitori, jurnalişti, alţi utilizatori ai limbii scrise şi vorbite din mai toate ţările Europei au manifestat în general o atitudine de îngrijorare şi au lansat avertismente de multe ori de-a dreptul disperate. În anumite ţări s-au adoptat chiar legi de prezervare a limbii naţionale, considerată pe drept cuvânt o componentă esenţială a spiritualităţii şi culturii unui popor.

Nici noi, radioamatorii nu ne-am putut pune la adăpost de influenţele mai sus amintite. Dimpotrivă, fiind utilizatori fervenţi de tehnologie şi de produse ale tehnicii informaţiei, am adoptat cu entuziasm (uneori cu prea mare entuziasm) mai toate expresiile folosite în cărţile de specialitate, în articolele din reviste, pe paginile de web. Le-am preluat şi le folosim de cele mai multe ori în starea lor originală, neadaptată, nici măcar fonetizată sau tradusă, ca să nu mai vorbim de faptul că nu ne-am străduit defel să găsim sau eventual să inventăm echivalenţe derivate din bagajul lexical propriu. Francezii se pot lăuda că au arătat mai multă rezistenţă faţă de barbarisme [barbarism = cuvânt împrumutat dintr-o limbă străină fără a fi necesar (şi fără a se asimila în aceasta); cuvânt de jargon – Din fr. barbarisme, lat. barbarismus, conform DEX 1998]. Ei nu spun hard disk, ci îl traduc disque dur, ei nu scriu mouse şi nici măcar nu-l fonetizează maouse, ci îl traduc souris (şoarece), ei nu spun link, ci îl traduc ligne (linie), ei nu spun computer, ci ordinateur, germanii nu scriu site-ul, pentru că au echivalentul pur german die Seite (pagină, printre ale sensuri), ungurii nu scriu homepage, ci îl traduc honlap (pagina casei, în traducere liberă), şi exemplele ar putea continua.

Un efect colateral şi nefast al tehnoredactării textelor cu ajutorul diverselor programe de editare produse de Microsoft, cu care sunt dotate cele mai multe dintre calculatoare este acela că, programele Windows din generaţia 3.xx fiind prevăzute iniţial exclusiv pentru scrierea în limba engleză, folosirea frecventă a diacriticelor devenea o problemă spinoasă, dacă nu chiar de nerezolvat. Creatorii de programe din diverse ţări s-au grăbit să ofere progrămele adiţionale care, inserate în programele de bază, suplineau această carenţă (cum a fost la noi cazul popularului RomKB), iar mai noile programe Microsoft conţin „din fabrică” această facilitate pentru caractere speciale din zeci de limbi. Sistemul sacrifică în cazul limbii române cinci butoane mai rar folosite ale tastaturii, transformându-le în ă, â, î, ş, ţ. Cu toate acestea diacriticele lipsesc din nenumărate texte oficiale, inclusiv din comunicate ale guvernului sau ale unor instituţii importante ale statului, mai ales atunci când sunt reproduse pe ecranele TV sau pe paginile de web, se face cu nonşalanţă abstracţie de ele în corespondenţa prin poşta electronică, în variantele electronice ale unor ziare şi reviste româneşti. Rezultatul este o ciudată limbă scrisă, care aduce cu româna, dar şi cu un nou dialect al limbii italiene sau al limbii latine renăscute, iată, pe teritoriul Daciei Felix. Dacă francezii îngrijoraţi de alterarea constantă a limbii lui Voltaire au botezat hibridul saxonizat „frangleză”, iar produsul echivalent autohton este „romgleza”, absenţa diacriticelor din texte dă naştere unei corcituri pe care aş numi-o „romtaliană”. Asistând la proliferarea ei şi la anglizarea pe zi ce trece mai înverşunată şi pare-se ireversibilă a limbii noastre vorbite şi scrise, constatăm că nimănui nu pare să-i pese din cale-afară. Nu sunt mulţi cei care să se arate îngrijoraţi că rodul spiritualităţii generaţiilor anterioare şi al strădaniei marilor noştri scriitori şi poeţi, creatorii limbii în care gândim şi citim, pe care o vorbim şi o scriem, se deteriorează sub ochii noştri. (Articolul „Diacriticele româneşti” publicat pe acest blog tratează folosirea cu calculatorul a celor cinci semne ale alfabetului limbii române)

Unul dintre puţinii cărora le-a păsat a fost George Pruteanu (1947-2008). Conferenţiar universitar, doctor în filozofie, publicist, filolog, critic literar, eseist, traducător, creator de emisiuni TV („Doar o vorbă săţ-i mai spun”), creator şi îngrijitor de sait, George Pruteanu s-a aflat uneori singur împotriva tuturor, în lupta sa pentru apărarea limbii şi culturii române. Cu aprobarea domniei-sale îmi permit să reproduc aici unul dintre articolele sale intitulat „Sait, maus, clic etc.”, care figurează pe saitul său, în speranţa că lecturarea textului (şi vizitarea amintitul său sait) ne va impulsiona să vorbim şi, mai ales, să scriem mai bine.

Să-i dăm cuvântul lui George Pruteanu:
Cuvîntul a suscitat discuţii, ironii, băşcălie şi merită o scurtă discuţie.

Mai întîi, trebuie să spun că nici măcar nu sunt un original, un „pionier”: căutînd, în seara de 26 oct. 2003, cuvîntul „sait” cu motorul de căutare Google, rezultatul au fost nu mai puţin de 610 apariţii (în 24 martie 2004, aceeaşi căutare a dat 1110 apariţii; în august 2005, peste 6100; în martie 2006, peste 12.300). Este, la ora actuală, grafierea cea mai rezonabilă. Mi se pare în ordinea firii. De ce? Pentru că a devenit un cuvînt uzual şi nu are sens să utilizăm un xenism (idiotism, barbarism) pentru o noţiune atît de obişnuită. Unii au pledat pentru „sit”; acesta există deja, cu sensul din arheologie, urbanism, geografie, peisagistică etc.; pentru Internet, nu a prins. Este însă inadmisibil ca o limbă vie şi civilizată să nu-şi croiască propriile cuvinte pentru chestiuni care sunt pe buzele tuturor.

Şi mai acut se află în această situaţie cuvîntul „compiuter”. Mi-am pus şi pun şi celor care-l ironizează gratuit următoarea întrebare: ce fel de cuvînt este cuvîntul”computer”? Dacă e un cuvînt englezesc, e o sfidare pentru limba română ca în 2003 să nu aibă încă un termen propriu pentru acest instrument arhi-uzual. Suntem, totuşi, un popor european, nu tribul Mumbo- Iumbo. Dacă e un cuvînt românesc, e de neînţeles de ce trebuie scris altfel decît îl pronunţă milioane de oameni, conform regulilor banale ale limbii române. Nu scriem „off-side”, ci ofsaid; nu scriem „goal”, ci gol; nu scriem „match”, ci meci; nu „pull-over”, ci pulover; nu „trench” (-coat), ci trenci; nu „jame”, ci gem etc. Nu spunem „London”, ci Londra; nu „Marseille”, ci Marsilia; nu „Mascva”, ci Moscova. Vreau, deci, să reamintesc că româna are capacitatea de a adapta vocabulele trebuincioase, de a şi le însuşi. Cîteva exemple, din zeci posibile, le aveţi şi în imaginile alăturate: businessman→bisnismen (Adevărul din 22 oct. 2003);bodyguard→badigard (Adev. din 8 iul. 2004); show→şou (Adev. din 23 oct. 2004); board→bord (Gîndul din 19 sept. 2005); homeless→homles, şi (Gîndul din 3 mar. 2006), sex-appeal→sexapil(NDULR, 2006, s.v.). Xenismele rămîn pentru zona marginală sau de elită. Atunci, care ar fi problema să adaptăm o dată acest cuvînt şi să încetăm a opera, ca nişte milogi, cu termeni de împrumut, în situaţii în care nu e cîtuşi de puţin necesar?! E absurd să considerăm că homleşi e în ordine, iar sait, nu.

Maus (chiar dacă mai apare scris, ici-colo, mouse, din ignoranţă, inerţie sau snobism) s-a stabilizat în forma firească:”Şoarecele de comp(i)uter se numeşte în engleză the mouse, mausul în română, die Maus în germană, la souris în franceză” (Ioana Pârvulescu, Gris souris, în România literară, nr. 29, 2 aug. 2005). Cuvîntul a pătruns deja şi în dicţionare.

Cît despre „a clica”, mi se pare că nici nu încape discuţie. Orice altă formă (a executa clic/click, a da clic/click, a face clic/click) mi se pare inferioară, pentru că în locul unui verb simplu şi firesc, se propun locuţiuni greoaie, neadecvate. Aşa cum spunem „a parca”, „a testa”, „a printa” etc., vom spune, e cert, şi „a clica”. Italienii au verbul din 1989: „În recentul De Mauro.Il dizionario della lingua italiana (Milano, Paravia, Mondadori, 2000), sînt înregistrate (…) clic (…) si verbul cliccare, cu o primă atestare în 1989” (Rodica Zafiu, „A knockăi”, „a bipăi”, „a clicăi”… România literară nr. 7, 21 februarie 2001).

1) După redactarea primei forme a acestui text, am descoperit, într-o lucrare recentă, scrisă de un cercetător tînăr (sub 30 de ani) – e vorba de cartea Optimizarea paginilor Web (Ed. Polirom, Iaşi, 2003) a d-lui Călin Ioan Acu – folosirea constantă a termenului «navigator» în loc de «browser». E o sugestie de luat în seamă.

S-ar mai putea adăuga la mostrele de aclimatizare enumerate alte exemple oferite de George Pruteanu: nu scriem «beefsteack» ci «biftec», în loc de originalul «boycott» scriem «boicot», în loc de «finish» – «finiş», în loc de «interview» – «interviu», în loc de «meeting» – «miting», în loc de «round» – rundă, în loc de «sandwich» – «sandviş», în loc de «square» – «scuar», în loc de «yacht» – «iaht», şi exemplele ar putea continua la nesfârşit, căci am putea găsi multe alte cuvinte preluate din franceză, germană, italiană, maghiară etc. Se pune inevitabil întrebarea: de ce exemplele de mai sus ar fi acceptabile, mai mult, încetăţenite, prezente în dicţionare de mulţi ani, iar altele, cum ar fi «site» = «sait», «mouse» = «maus» etc. sunt apărate cu înverşunare de cei care revarsă reproşuri şi chiar jigniri la adresa celor care le folosesc sub forma fonetizată, în numele «păstrării purităţii limbii engleze», fără să le pese câtuşi de puţin de păstrarea demnităţii limbii române? Continuând acest demers, să vedem care ar fi cuvintele de origine străină pe care le întâlnim mai mult sau mai puţin frecvent în domeniul nostru şi pe care, cred eu, s-ar cuveni să le asimilăm, fie prin fonetizare, fie prin traducere corectă, fie prin identificarea unor echivalenţe cu şanse de aclimatizare în limba română. Lista rămâne deschisă şi sunteţi invitaţi s-o comentaţi, dar şi s-o completaţi atât cu noi cuvinte, cât şi cu sugestii de asimilare a acestora.
Pentru a reitera ideea din chiar prima frază  a acestui articol: lista nu este şi nu se doreşte a fi un îndreptar ortografic, ci o invitaţie la dezbatere, la schimb de idei, la completări, întotdeauna utile, mai ales atunci când este vorba de o limbă, organism viu, în permanentă schimbare.

Acest articol a fost publicat iniţial pe saitul www.radioamator.ro, iar in iulie 2010 pe blogul http://yo4px.blogspot.com YO4PX este indicativul de radioamator al autorului.

Acest articol a fost publicat duminică, 18 septembrie 2011 la rubrica SPUNE.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.