ACUM.TV

Ilana Hida (fie-i memoria binecuvântată) a fost soţia lui Tibi, bunul prieten al tatii. Prietenia lor s-a legat în anii 1920, la vârsta de trei ani – când locuiau în aceeaşi curte de pe stradă Pata din Cluj – continuând şi după război (amândoi fuseseră în detaşamentul de muncă şi în lagărele naziste) până la moartea tatii. Ilana (Ilu) Lazarovici, iubita lui Tibi din adolescenţă, i-a devenit soţie după ce amândoi supravieţuiseră infernului nazist, în care îşi pierduseră familiile.

Am petrecut numeroase vacanţe la familia Hida care se mutase la Bucureşti; cei doi băieţi ai lor George şi Petre fiindu-mi ca fraţii. Ilu era o femeie veselă şi plină de viaţă, o camaradă extraordinară pentru băieţii ei, iarTibi un om disciplinat şi generos. Aveau o casă ospitalieră, deschisă pentru prieteni. În anii 1970 au plecat în Israel. I-am revăzut abia după 1989, când au venit la Cluj pentru câteva zie. În 1997 am fost în vizită la ei, la Hedera. Ilu m-a dus în excursie la Cesareea, iar Tibi m-a însoţit la Haifa, la fel de grijuliu să nu păţesc ceva, ca pe vremea copilăriei. În ultima zi Ilu mi-a gătit supă de broccoli şi mi-a dăruit o haină de piele elegantă pentru că, într-un fel, mă considera şi fiica ei.

De curând, George – cel mai vârstnic dintre fraţii Hida – stabilit de mulţi ani în SUA, mi-a trimis câteva crâmpeie din memoriile despre lagăr ale mamei sale, însoţite de o prefaţă-confesiune, pe care vi le propun spre lectură, în mai multe episoade.

O zi de iarna la Ein Hod, de George Hida

Soarele scapătă pieziş spre asfinţit. Crestele Muntelui Carmel par aprinse. În zare sclipesc undele verzi-albăstrui ale Mediteranei, sub un nor străveziu şi palid, aurit de razele de soare alunecând câtre apa mării, gata sa le înghită. Suntem pe muntele Carmel. în Israel, nu departe de Ein Hod. Vizitasem galeriile de artă ale pictorilor şi sculptorilor contemporani din acest sat al artiştilor plastici.

O zi caldă, ca de primăvară, în mijlocul lunii ianuarie 1986, după cele peste două săptămâni de ploi aspre aduse de musonul de iarnă.

În drum spre locul de parcare, mama şi cu mine am rămas în urmă în timp ce soţia  împreună cu cei doi băieţi ai mei, aleargă înainte câtre maşină.

În cursul zilei vizitaserăm, printre altele, o galerie deschisă, de curând, de fiul unui supravieţuitor de la Auschwitz. Printre exponate era o serie de desene în peniţă reprezentând imagini din Auschwitz, aşa cum şi le reamintise tatăl artistului: barăci cu deţinuţi, peronul lagărului unde erau „descărcate” transporturile de deportaţi, un desen înfăţişând un gard dublu de sârmă ghimpată cu silueta ştearsa a unui Sonderkommando SS Eichmann, patrulând în coridorul dintre garduri, deţinuţii stând în picioare pentru apel… Pregătit pentru selecţie… Silueta unui Kapo în zeghe lovind cu bâta un deţinut şi câteva alte desene pe care nu mi le mai amintesc cu precizie. Mama rămăsese împietrită în faţa unui desen schiţând interiorul unei barăci – „Baraca Nr. 22 din Auschwitz” (titlul desenului). Siluete vagi, probabil femei-prizoniere, îmbrăcate intr-un fel de cârpă -cămaşă-sac în dungi, purtând baticuri din acelaşi material legate şi cu saboţi de lemn în picioare, lungite sau aşezate pe priciuri murdare de lemn. Au obrajii supţi şi privirea aţintită către o alta siluetă  pipernicită, căzută  la pământ, cu braţul înşfăcat de o femeie înalta şi puternica, fără batic pe cap, trăgând-o înspre o deschidere, aflata puţin mai departe, către marginea dreapta a desenului înrămat.

Ileana Lazarovici la vârsta de 18 ani, înainte de deportare

Am întrebat-o şi atunci şi în multe alte rânduri pe mama despre desen, despre baraca Nr. 22, despre amintirile zilelor ei în lagărul de exterminare de la Auschwitz, despre familia ei rămasă în cenuşa cuptoarelor de incinerare, despre felul în care a reuşit sa suprevieţuiască.

Mama mi-a spus că desenul care a şocat-o semăna foarte mult cu cea în care stătuse împreună cu mama ei, Săra Lazarovici, o femeie plăpândă de nici 42 ani, împreuna cu alte rude şi prietene, precum şi cu multe alte fete necunoscute, împărtăşind aceeaşi soartă… Atâta doar că baraca 22 avea priciuri de lemn iar baraca mamei, Nr 32, nu avea priciuri.

Tot atunci mama mi-a povestit că a doua zi după sosire, a insistat s-o întrebe pe Kapo – şefa de baracă, o deţinută bine hrănită, zdravănă şi răutăcioasă – unde fuseseră duse sora ei, Hermina Iacobovici, şi fiica acesteia Judith, în vârstă de 11 luni.

Mama mi-a povestit atunci, la Ein Hod, că la fel ca în desenul care o şocase la galeria pe care tocmai o vizitaserăm, Kapo a împins-o la podea, apoi înşfăcat-o de braţ şi a târât-o afară din baracă. Acolo a arătat către fumul care ieşea din coşul cuptoarelor de incinerare şi a lătrat: „Vezi fumul acela ? Acolo este sora ta şi micuţa Judith. Tot acolo este şi tatăl tău şi prietenii tăi şi tot acolo o veţi sfârşi şi tu cu maică-ta şi cu toţi ceilalţi din baracă.”

În perioada următoare, de câte ori mergeam în vizită la părinţii mei, o întrebam pe mama despre cele trăite în Holocaust. Am consemnat cele povestite de ea şi am reuşit să fac şi câteva înregistrări video în care îmi depăna amintirile ei.

După ce s-a stins din viaţă, amintirile sale au devenit ale mele şi doresc să le împărtăşesc fiilor şi nepoţilor mei, precum şi celor care se vor apleca să le citească.

(continuare în numărul viitor)

Acest articol a fost publicat duminică, 7 august 2011 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.