Preambul: În primăvara aceasta l-am întâlnit pe Mihai Eisikovits la Gherla. Eu filmam locurile legate de profesorul Kristóf Szongott, cronicarul vestitului Armenopolis[1], iar Nenea Mihai venise de la Baia Mare, să discute cu primarul despre posibila amplasare, pe domeniul public, a unui monument în memoria evreilor gherleni pieriţi în Holocaust. Prima întâlnire cu edilul şef părea să fi fost de bun augur. Nenea Mihai era optimist şi impresionat să se plimbe din nou pe străzile oraşului natal. L-am însoţit pe fosta „stradă evreiască”,
Mihai Eisikovits:Învăţător şi elevi în curtea heiderului din Gherla
ne-am oprit în faţa sinagogii (aflată, din păcate, într-o stare avansată de degradare), mi-a arătat unde fusese odinioară fabrica de pască şi moara de măcinat făina de pască, am văzut clădirea care găzduia heiderul (şcoala primară evreiască), am poposit în faţa casei în care locuise împreună cu bunicii săi şi a celei de unde i-au fost deportaţi părinţii în primăvara anului 1944. Mihai Eisikovits depăna poveşti despre concitadinii săi, iar eu, uimită de prospeţimea amintirilor sale, l-am rugat să le pună pe hârtie. Nu mi-a promis nimic, dar cu câteva zile în urmă am primit, în cutia mea poştală virtuală, o povestire despre Samoilă Teleki, un nume întâlnit de stimaţii noştri cititori şi într-un articol anterior http://www.acum.tv/articol/28136/. Mie nu-mi rămâne decât să ilustrez povestirea cu câteva desene de-ale lui Nenea Mihai şi să vă doresc lectură plăcută!
Samoilă Teleki evocat de Mihai Eisikovits
În 1920 Samoilă Teleki se hotărî să plece din comuna Jucu, aflată între Gherla şi Cluj. Îşi vându pământul, casa, vitele şi uneltele agricole, adică toată averea şi îşi cumpără o casă, spaţioasă în Gherla, pe strada Regele Ferdinand la numărul 5, unde se şi mută cu familia lui numeroasă: partu fete şi trei băieţi. Curtea sa frumos amenajată cu ronduri de flori îi impresiona pe toţi cei care-i treceau pragul. Casa mai avea o curte, aşa-zis gospodărească, cu intrarea din strada paralelă, Ştefan cel Mare. Aici se aflau acareturile, un grajd mare, o fântână cu pompă şi un sorb lângă ulucul de adăpat animale. Trecerea dintr-o curte în cealaltă se făcea printr-o clădire cu uşi mari care se deschideau la nevoie.
Fiind de acum gherlean, Teleki, om cu spirit întreprinzător, a observat că în oraş era lipsă de pâine şi, doar în câteva săptămâni, puse pe picioare o brutărie mare. Pâinea produsă de el, bine coaptă, crescută şi gustoasă, se vindea în toate prăvăliile din centrul oraşului, dar şi în băcăniile din periferiile ”Kandia” sau în partea opusă, sub deal, în ”Cocoşvar” (Kakasvár).
Ca nici grajdul din curtea gospodărească să nu rămână gol, l-a populat cu vite pentru îngrăşat din rasele căutate de negustori. Apoi cumpără un teren agricol, în vecinătatea comunei Băiţa, ca să practice agricultura pe care o îndrăgise din tinereţe. Îngrăşă pământul cu gunoi din grajdul său şi obţinu o recoltă bogată de porumb.
În acelaşi timp Samoilă Teleki închirie grajdul fabricii de spirt din oraş şi cumpără borhotul ce rezulta de la fabricarea spirtului. Umplu grajdul cu vitele sale de rasă reuşind să le îngraşe atât de bine, încât boii lui re rasă ajungeau şi la o mie de kilograme. Astfel ajunse să exporte vite la Viena şi Praga. Curând înfiinţă şi o crescătorie de porci, nu departe de oraş. Porcii îi preda, pe bază de contract firmei Schenkel din Viena.
Cu timpul Teleki deveni cunoscut în oraş ca un om înstărit, cu moşie şi cu foarte mulţi angajaţi. Prin felul său de a se purta cu oamenii câştigă şi respectul coreligionarilor săi şi deveni preşedintele comunităţii evreieşti din Gherla, care în anii interbelici număra circa 700 de evrei. Îşi antrenă şi copii în afacerile sale, băiatul mijlociu, Eugen, călcând pe urmele tatălui, datorită hărniciei şi priceperii sale. În 1932 Samoilă cumpără izvoarele de ape minerale din Stoiceni – Maramureş şi terenurile aferente şi se apucă de îmbutelierea ei, astfel încât curând apa minerală, recomandată de renumitul profesor Haţieganu din Cluj pentru suferinţele digestive, se vindea în mai toate oraşele din Ardeal.
Samoilă Teleki era un om de statură mijlocie, cu faţa negricioasă. La prima impresie părea taciturn, dar când intrai în vorbă cu el se dovedea prietenos. Niciodată nu şi-a negat obârşia modestă şi ţinea mult la angajaţii lui, ştiindu-i pe toţi după nume. Cunoştea câţi copii avea fiecare şi darurile pentru sărbători erau alese în funcţie de situaţia lor familială.Era vestit şi pentru acţiunile de binefacere. Cu ocazia Anului Nou şi a altor sărbători împărţea pachete de alimente nevoiaşilor.
Mihai Eisikovits: Celebrare la sinagoga din Gherla
Activitatea lui Teleki Samoilă se derula nestingherită până în 1940, la cedarea Ardealului, când au fost aplicate legile anti-evreieşti din Ungaria horthistă. Mai întâi i s-a luat dreptul de a exporta animale, apoi i s-a interzis orice activitate comercială. A întâmpinat greutăţi şi în procesul lui de lichidare a afacerii. La scurt timp de la schimbarea regimului, cei trei fii ai lui Teleki au fost înrolaţi în detaşament de muncă şi duşi pe frontul din Ucraina.
Mihai Eisikovits: Detaşamentul de muncă în marş în Ucraina
Unul dintre ei s-a prăpădit la Dorosici, în spitalul incendiat.
În luna aprilie 1944 în curtea fabricii de cărămizi din Gherla s-a înfiinţat ghetoul pentru evreii din oraş şi comunele învecinate. Aici a fost adus şi Samoilă Teleki cu soţia şi fiicele sale. Evreii, deposedaţi de bunuri şi ajunşi în ghetou doar cu câte o boccea, interogaţi şi torturaţi pentru a mărturisi despre presupusele ascunzători ale aurului şi bijuteriilor. Şi lui Teleki i-au cerut să spună unde şi-a ascuns aurul. A răspuns că a predat tot ce avusese comisiei care mergea în locuinţele evreilor pentru strângerea valorilor: aur, argint şi banii. N-a fost crezut şi a fost supus unor torturi groaznice. În final i-au ars tălpile şi degetele de la picioare cu nişte cuie înroşite în foc. Toate au fost în zadar pentru că Teleki nu avea ce mărturisi. Când evreii din Ghetou au fost înghesuiţi în vagoane de marfă şi deportaţi în lagăr, Samoilă Teleki era mai mult mort decât viu. A murit imediat după sosirea la Auschwitz.
[1] Numele armenesc al oraşului Gherla, întemeiat de armeni în veacul al XVII-lea.
Multumesc foarte mult pentru articol.
Cu drag, Mircea
Andrea,
Multumesc pentru articol. Mi-a facut mare bucurie sa citesc despre Teleki Samu. Bunicul meu era cumnat cu Teleki si lucra la noua brutarie din oras. Felicitari d-lui Eisikovits pentru darul de asi aminti cu atatea amanunte despre orasul nostru natal. Evreii din Gherla au adus o contributie importanta la dezvoltarea economica a orasului si e bine ca sa fie documentate aceste contributii.
Draga Andrea,
Nu cred ca am sa aflu vreo data ce se ascunde dupa acest sindrom al „caprei vecinului”. Popoare, altfel cu „scaun la cap”, au preferat sa-i persecute, sa-i alunge sau chiar sa-i lichdeze pe cei de la care ar fi putut sa invete si sa profite ca sa si contruiasca o viata mai buna.
Oare de aceea America, si Israel prospera iar romanii, maghiarii si polonezii tot mai „trag mata de coada”?
Nu stiu de unde-i gasesti pe eroii istorioarelor tale, nu stiu cum iti gasesti sursele, dar ma simt mandru si onorat ca am privilegiul sa te citesc si sa-ti citesc articolele pline de delicatete si de bun simt.
Andrea,
Iti multumesc pentru articolele tale si mai ales amintirile Dlui. Eisikovits. Relatia voastra este superba si noi cititorii beneficiem de ea.
Te rog frumos sa-i transmiti Dlui.Eisikovits din partea mea, sanatate si neaparat sa continue sa-si scrie amintirile.
Draga George si Wanda, va multumesc pentru ecouri.
George, as face, totusi, o percizare. Nu „popoarele…cu scaun la cap” i-au persecutat si alungat, i-au spoliatt si lichidat” pe cei de a caror munca puteau sa profite in a se dezvolta, ci regimurile instalate in tarile, imperiile lor. Adesea, insa, majoritatea acelor popoare a fost tacut complice si a profitat de prigoana, spolierea, deportarea si exterminarea unor minoritati. Din pacate si astazi, majoritatea e complice la abuzurile asupra minoritatii rome.
Strabunicul meu Teleki Samoil, om bun la suflet si generos, si-a gasit sfarsitul in mainile strainilor intre ganduri amare si disperare, pe cand parte din copiii lui se luptau pentru viata in lagare de exterminare, sau deportati fiind pe front si tratati ca niste animale. Noi am iertat ce era de iertat si acum privim inainte fara sa uitam ce a fost…
Gandesc ca e esential sa cinstim memoria acestor oameni buni si sa invatam din greselile trecutului ca sa ne ferim de ele pe viitor.
Ma bucur sa vad ca astfel de initiative laudabile exista si ca sunt oameni care cinstesc trecutul si invata din el… Multumiri calde domnului Eisikovits.
Draga Andrea,
Ma alatur d-nei Wanda Lucaciu in aprecierea la adresa prieteniei dintre tine si tatal meu. Adaug multumiri pentru efortul tau ca roadele sa fie in folosul cator mai multi cititori. De asemenea, iti multumesc ca-l incurajezi pe tata sa scrie si-l stimulezi publicandu-i amintirile.
Cu cele mai bune urari,
Rodica
rog pe aceasta cale pe oricine imi cunoaste familia si are informatii pe care doreste sa le impartaseasca, sa ia legatura cu mine pe urmatoarea adresa de mail familiateleki@yahoo.com
Draga Andrea,
Aici nu prea sant de acord cu tine. Pogromurile din Ucraina, Ungaria, Polonia si Romania dinainte the razboiul al II-lea si Holocaust, au fost intr-adevar initiate de regimurile la putere prin uneltele lor de represiune, dar au escalat numai cu ajutorul „netarmurit” al populatiei care ii invidia pe evrei si ravnea la avuturile lor.
De altfel, mai tarziu, dupa razboi am avut privilegiul sa vedem cu ochii nostrii in actiune mob-ul atacand, ucigand si distrugand pe cei de la care ar fi avut numai de invatat. Nu-mi face placere sa repet dar asta este o clara manifestare a sindromului „caprei vecinului”. Stim cu totii ca multi din taranii improprietariti imediat dupa razboi si-au vandut pamanturile pe nimic iar apoi i-au numit „mijlocasi si chiaburi” pe cei care le-au cumparat, si s-au inscris in partidul comunist, la umbra caruia au reactivat pogromurile.
Samoila Teleki a fost strabunicul meu. Si acum am in minte povestirie pe care bunicul meu, Eugen Teleki, mi le spunea in fiecare seara….despre anii petrecuti in Ucraina, fiind deportat alaturi de fratii sai. Si mai ales cum intorcandu-se acasa, la Gherla, nu a mai gasit pe nimeni…. toti fusesera deportati la Auschwitz,unde au si murit. Multumesc domnului Eisikovits si Andreei.
Din nou am rasfoit cartea cu amintiri a d-lui Eisicovits, evocand o perioada netraita, din fericire, de generatia noastra …mai asteptam…
Cu drag si urari de sanatate,
Doina Muresan
Doamne binecuvinteaza-i pe Evrei!