ACUM.TV

Preambul : Pe Lady Alison Kremer (născută Balfour) am întâlnit-o în vara anului 2010 la Shefaym, în Israel, cu ocazia celei de a 70-a aniversări a Liceului Evreiesc din Cluj.

Lady Alison Kremer (n. Balfour)

Soţul ei, Thomas Kremer, autorul a mai multor cărţi de psihologie şi ştiinţe politice şi întemeietorul unei prospere firme care produce jocuri, a fost elev la Liceul Evreiesc din Cluj până în vara anului 1944, când evreii au fost deportaţi în lagărele naziste. După război Tom Kremer, care a avut norocul să supravieţuiască la Bergen Belsena,  a plecat în Palestina unde a luptat în războiul de independenţă, fiind printre primii soldaţi care au intrat  în Beer Sheva. Curând după înfiinţarea statului evreu, Tom Kremer, mânat de dornţa de a învăţa într-o universitate prestigioasă, a plecat la studii în Anglia, unde avea să-şi întâlnească viitoarea soţie.

AJB era un unchi fermecător

Andrea Ghiţă: Ne-a fost dat să ne întâlnim aici, în Israel, o ţară cu care, după cum spuneaţi, aveţi „relaţii de familie.”

Lady Alison Kremer: Sunt nepoata Lordului Arthur James Balfour, al cărui nume îl poartă faimoasa Declaraţie Balfour, semnată în 1917. El era prieten cu Ezer Weizmann. Weizmann mergea adesea la reşedinţa de la Whittingehame, unde trăia bunicul meu  Gerald William Balfour.  AJB era fratele cel mai mare al bunicului şi

Lord Arthur James Balfour

stătea la reşedinţa din Whittingehame mai ales vara, pentru că în restul timpului locuia la Londra, fiind membru al Camerei Comunelor şi apoi prim ministru. Şi bunicul meu a fost membru al Camerei Comunelor, dar nu a devenit prim-ministru. El ţinea foarte mult la bunica mea, Betty. Bunicul avea cinci fraţi şi trei surori. Cu toţii s-au căsătorit şi au avut copii, cu excepţia lui AJB. El era un om foarte prietenos, foarte comunicativ, un unchi fermecător adorat de nepoţi. La prânz şi la cină prefera să se aşeze la masa copiilor, cărora le povestea o mulţime de lucruri amuzante.

AJB era foarte ataşat de Ţara Sfântă, de Ierusalim, asemenea multor oameni pentru care Biblia, Vechiul şi Noul Testament, constituie cărţi de căpătâi. Noi, scoţienii, acordăm foarte mare importanţă Vechiului Testament şi de aceea purtăm în suflet Ţara Sfântă, pe care o considerăm un simbol al năzuinţei pentru o lume mai bună.

Arthur James Balfour era foarte preocupat de găsirea unei patrii pentru evrei. Varianta Ugandei, care se vehicula în aceea perioadă, i se părea cu totul ridicolă, considerând că singurul loc potrivit era Palestina. AJB a şi fost în Palestina. Cred că a participat  la inaugurarea universităţii de la Muntele Scopus, din Ierusalim…În orice caz există acolo o fotografie a lui, alături de alte persoane importante. Toată familia mea: tata, mama , unchii şi mătuşile erau în favoarea creării statului Israel. AJB a murit în 1930 şi n-a apucat să vadă înfiinţarea Israelului, dar ţin minte bucuria mamei şi a tatălui meu când Naţiunile Unite au adoptat rezoluţia de creare a acestui stat, cu o majoritate de câteva voturi. Toţi exultau de bucurie. Au toastat şiau băut în cinstea acestui eveniment.

Whittingehame Farm School

Reşedinţa de la Whittingehame

Treptat reşedinţa de la Whittingehame a devenit prea mare. Eu am fost primul membru al familiei  care nu s-a mai născut acolo, ci într-o casă mult mai mică. O vreme clădirea cea mare a fost pustie . În 1938, când  situaţia evreilor din Europa devenea din ce în ce mai dificilă, nu mai puteau să-şi câştige existenţa, să meargă la şcoală  şi erau obligaţi să-şi părăsească locuinţele, reşedinţa de la Whittingehame a fost redeschisă pentru a găzdui copii evrei din Germania, aduşi cu transporturi speciale . Fiecare familie trimitea câte un copil. Părinţii nu bănuiau tragedia care avea să se întâmple şi îşi trimiteau doar unul dintre copii…Uneori chiar singurul copil. Aşa au ajuns la  Whittingehame  vreo şaptezeci de copii cu vârstele cuprinse între şapte şi treisprezece ani, care au învăţat acolo să cultive pământul,  la aşa numita Whittingehame Farm School. Din câte ţin minte au mai venit câţiva în 1939 şi chiar în 1940. După aceea niciunul. Au stat acolo pe toată durata războiului, au învăţat şi au lucrat la fermă. Erau vremuri grele, de război.  Îmi amintesc că de ziua de naştere a fiecăruia le duceam prăjituri. Mi-ar fi plăcut tare mult să mă joc cu ei, dar eram o fetiţă mică.  Până în 1948 toţi au plecat în Israel. Şi, din nefericire, au fost singurii supravieţuitori ai familiilor lor. Mai târziu mama şi fratele meu s-au ocupat de strângerea de fonduri pentru Israel. Dacă stau să mă gândesc, întâlnirea cu Tom a fost în firea lucrurilor, a istoriei familiei mele…

Din prima clipă mi-am dat seama că Tom este bărbatul vieţii mele

A.G.: Cum l-aţi cunoscut pe soţul Dumneavoastră?

Lady Alison Kremer: Eram colegi la universitatea din Edinburgh. Din momentul în care l-am întâlnit prima oară pe Tom, am fost singură că el este bărbatul vieţii mele. Deşi apropiat de vârsta noastră, trecuse prin atâtea în viaţă încât era cu mult mai matur decât noi. Proveneam din locuri atât de deosebite, crescusem în medii diferite şi eram de religii diferite, dar toate acestea au îmbogăţit viaţa noastră, sporind interesul unuia pentru celălalt. Ca orice tânără îndrăgostită doream să ştiu cât mai mult despre el şi pe măsură ce aflam mai multe, mă apropiam tot mai mult de el. Pasul următor a fost cât se poate de firesc: ne-am căsătorit.

Efectul tămăduitor al Israelului

A.G.: Ce impresii aveţi de la  întâlnirile Liceului Evreiesc din Cluj, pe care le sprijiniţi şi din punct de vedere material?

Lady Alison Kremer: Liceul Evreiesc este foarte important în viaţa lui Tom. Şi nu numai pentru el, ci pentru toţi colegii lui care au trăit mai multe vieţi. S-au născut într-un anumit loc unde au trăit până la vârsta adolescenţei, au vorbit o anumită limbă şi au urmat o şcoală. Asta a fost prima viaţă. A urmat o viaţă cumplită în care au fost deportaţi la Auschwitz, Bergen-Belsen sau Treblinka… Nişte locuri înfiorătoare, imposibil de imaginat de cei care nu au trecut pe acolo… Şi s-au salvat printr-un miracol (pentru că în fiecare caz în parte e vorba de un miracol). Trebuia să fi murit, dar au rămas în viaţă… Apoi au început o nouă viaţă, într-o altă ţară, vorbind o altă limbă, lăsând în urma lor tot trecutul.

Prima întâlnire la care l-am însoţit pe Tom a avut loc acum douăzeci de ani,  tot aici, în Israel, şia  fost extrem de interesantă. M-au impresionat şi m-au tulburat toate poveştile de viaţă pe care le-am auzit. Fiecare participant avea o poveste de viaţă cu totul ieşită din comun. Cred că le-a făcut foarte bine să vină, să se întâlnească şi să povestească. În special celor din Ungaria şi România, care după deportarea în lagărele de concentrare au avut de îndurat regimul comunist, în care totul era cenuşiu, sumbru şi lipsit de perspectivă… Orice ai fi făcut nu reuşeai să te smulgi dintr-o lume în care toţi erau obligaţi să fie la fel. Nici nu-mi pot imagina cum poate să fie toată lumea la fel! E atât de absurd! Aceştia sunt mult mai marcaţi decât cei care au trăit în Israel, măcar pentru un răstimp.

A.G.: De ce credeţi asta?

Lady Alison Kremer: Am observat la aceste întâlniri că toţi cei care, după ce au supravieţuit unor experienţe teribile, au venit în Israel măcar pentru o perioadă, au găsit forţa de a se echilibra şi de a începe o viaţă nouă aici sau în alte ţări. Nu cred că Tom, unul dintre oamenii cei mai sănătoşi pe care i-am cunoscut, şi-a dat seama că venind aici şi lucrând pământul, trecea printr-un proces de tămăduire, care s-a desăvârşit atunci când a luat arma în mână şi a luptat pentru independenţa Israelului. Cred că acest lucru este valabil pentru mulţi dintre colegii lui, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de asta.

Lady Alison Kremer alături de soţul ei, Tom, la banchetul de la Shefaym

Aceste întâlniri sunt binefăcătoare pentru că e foarte important ca, din când în când, să priveşti în urmă, fără  a afecta prea mult timp acestei îndeletniciri. Trebuie s-o facem pentru că toţi avem un trecut pe care trebuie să-l acceptăm, să nu ne blamăm şi să nu ne ruşinăm de el.

A.G: Mulţumesc. Sper să ne revedem la următoarea întâlnire.

Lady Alison Kremer: Eu nu cred că mai are rost să vin la vreo întâlnire viitoare… Dacă Tom vrea, e foarte bine, dar eu nu am să mai particip, cred că e de ajuns. Ştii, când ajungi la 80 de ani parcă nu-ţi mai doreşti neapărat să alergi la întâlniri ! Poate că ele vor fi continuate de generaţia a doua. Şi noi cu Tom avem copii. Deocamdată nu sunt interesaţi de aceste reuniuni, dar cu timpul s-ar putea să-i intereseze.

„My family relationship with Israel” – interview with Lady Alison Kremer (born Balfour)

Preamble: I met Lady Alison Kremer (née Balfour) in the summer of 2010 at Shefaym in Israel, on the occasion of the 70^th anniversary of the Jewish High School of Cluj. Her husband, Thomas Kremer, author of several books of political science and psychology, and the founder of a prosperous company that produces games, learned at the Jewish High School in Cluj, until 1944, when Jews of Hungary were deported to concentration camps. After the war, Tom Kremer, who was lucky to survive at Bergen Belsen, went to Palestine where fought in the War of Independence, being among the first soldiers who entered Beer Sheva. Soon after the establishment of  the Jewish State, Tom Kremer, wishing to learn in a prestigious university, went to study in England, where would meet his future wife.

AJB was a very charming person

Andrea Ghiţă: We were meant to meet here in Israel, a country, as you said, you have a „family relationship” with.

Lady Alison Kremer: I am the grandniece of Arthur James Balfour, who is very famous in Israel for the Balfour Declaration, signed in 1917. He knew Weizmann well, they got to be very good friends, and Weizmann used to come quite frequently to our home. AJB was my great-uncle, in fact more like a grandfather.  He never married, but he was the eldest sun. He lived at Whittingehame, especially in the summer, because most of the time he were in London, being a member of the House of Common, and later prime minister. His brother, my grandfather Gerald William Balfour, was also in the House of Commons, also a politician, but never became prime minister, and he was very found of my grandmother, Betty. Grandfather had five brothers and three sisters. All got married and had children, except AJB. He was much more a grandfather than a great uncle, because he was very friendly, very easy to talk to, very charismatic, very charming person.  Arthur James Balfour had a great interest, a great feeling for the Holly Land and for Jerusalem, as most of the people have, because of what is written in the Old Testament and the New, of course. But for the Scotts the Old Testament is almost more important then the New. I think there is nobody in that generation who doesn’t have a very positive feeling towards the Holy Land, as an idea, as a spiritual reality, as something that you take in your soul, it is part of your prayers and a part of your longing for a better life.

He was certainly in favor of finding a home for the Jews, in a way that they never had before, and certainly he considered the idea, that it should be Uganda, quite unbelievable. He found that absolutely ridiculous. If it was going to be anywhere, it had to be here, in Palestine. The whole family, my mother and my father, my brother, and my uncles and my aunts, they were all very pro the creation of Israel. AJB died in 1930 and he never saw the creation of the state of Israel, but I remember my mother and my father’s joy, when the United Nations declared it should exist. They were absolutely overjoyed, and we all had to drink and dance.

Whittingehame Farm School 

Then, of course, the big house got too big, and they successively leaved it.  I am the first member of the family who was not born in   Whittingehame, but in another house much smaller. The big house was empty for a while, and then, in 1938 when everybody could see what is going to happen in Europe and the Jews were finding increasingly difficult to make any kind of living, or live in their houses or going to the school, we opened the big house and it was occupied mostly by German Jews. The parents sent their children over, just one child for each family. They did not know exactly what was going to happen, but it was enough to know that it was a big danger, and they send their beloved child one of three or four, or even their only child, away to Scotland, to the East cost. We took them at the age of ten, I think it was ten to fifteen. About seventy children lived in the Whittingehame House and they learned to farm. They came in 1938 and 1939. I think we got one or two late in 1939 or early in 1940. Then no more. They lived there for the whole war, and they learned to farm and to forestry, and after the war they began to go to Israel. Every single one went to Israel. They were almost gone by 1948. Unfortunately they were the only survivors of their family. So this was a bad time. I remember as a child we used to know their birthday and we used to come and to give my cake to all the ones who had their birthday in that week. I would like to play with them, but I was a tiny girl at that time.

So, in a way it wasn’t so strange that I should meet Tom, find him.

 I knew when I first met Tom that this was going to be the only man in my life

 AG: How did you meet your husband?

Lady Alison Kremer: I knew when I first met Tom that this was going to be the only man in my life. I didn’t know very much about him when I made that decision. The fact we came from completely different cultures, completely different backgrounds, that we have different religions has done nothing but add to our life together. It provided a source of learning and information for both of us, that has enriched our lives. When you fall in love with somebody you want to know all about him. Than gradually, I began to know the story of his life, and bit by bit we came closer and closer together, and the next step was easy…we got married.

Israel‘s healing effect

AG: What impressions do you have about the reunions of the Jewish High School of Cluj?

Lady Alison Kremer:  These reunions are very important in Tom’s life. I think when you lived a life as he and his colleagues have lived, having three or four lives in one… You were born in one place and you lived there till you were fourteen or thirteen and you spoke one language, you lived in one place and you went to school there. That is one life. Then you had another life, a terrible life, when you were taken away to Auschwitz, or Bergen Belsen, or Treblinka or any other unbelievable  places, which anybody who wasn’t there cannot possibly imagine…By some miracle, you are saved, and it was a miracle in every case. You should be dead, but you are not…That surely is another life. Then you have to start yet again: another language, another country, another beginning and put all what you had gone through behind you, once more start again.

The first reunion was enormously important and I was absolutely delighted to come along as his wife, to listen and to learn, to hear. I realized the most incredible stories. Everybody had an extraordinary story to tell. I think it did a lot of good, particularly for people from Hungary and Romania who hadn’t left the country, who had gone back after the camp to a communist regime where everything is grey and boring, where whatever you try to do, you wouldn’t  succeed, because everybody has got to be the same. Well, the idea to make everybody the same is so mad! I can’t understand it! They are more damaged, I found, than people who have lived in Israel, or hade a time in Israel and then moved away for some reason.

AG: Why do you think that?

Lady Alison Kremer: I have noticed that everybody who has been through those experiences, who came to Israel and put their hands in the earth, after such an experience, is a whole and ready to go forward and to embrace another kind of life. In Toms case, and he is one of the healthiest people I have ever met, he didn’t know he was curing himself when he began to harvest the land, to put his hands in the earth. I don’t think he knew the next stage of curing himself was to pick up a gun …But in fact both those experiences were profoundly important for his psychological total health. I think it is true for many people, even if they are not aware of this.

I think it is very important for people to look back sometime, not to spend too much time looking back, but a little bit of looking back is very helpful. We all have a history and we got to accept our history… And not blame ourselves or have any shame on this matter. Yes…

 A.G.: Thank you. I hope to meet again at the next reunion.

Lady Alison Kremer: I don’t think I personally could get anything more out of yet another meeting. I think I will not come again. If Tom wants to come, fine. I will not come, this is enough… In the last twenty years we have lost a lot of incredibly valuable people, we are so old, that I wonder if it will be another one, and if we will make it. You know, there comes a point when you are in your eighties and you don’t want to struggle to reunions in a boiling heat.  Yes, it could continue with the next generation. Of course we have a next generation, I mean Tom and I have a next generation, but I cannot see them to come to this, anyway not now…

Acest articol a fost publicat duminică, 6 februarie 2011 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.