Sursa foto: http://www.billemory.com/labels/babies.html
Evident că ştiu de la bun început că ar trebui să lămuresc onorabilul cititor asupra unei probleme fundamentale: cum de poate exista o modernitate a noastră?! Nu cumva există Modernitate şi atât?! Cu tot respectul, cred că nu. Şi asta în primul rând pentru că modernitatea e definită mereu în funcţie de orgoliile diferitelor generaţii de fiinţe umane trăitoare pe această planetă. Apoi, modernitatea se supune şi ea conceptului pe care Tacit îl denumea saeculum. Imaginaţi-vă cum trebuie să îşi fi definit modernitatea prima generaţie de după apariţia tiparului, prima generaţie de după generalizarea internetului şi aşa mai departe. Fiecare veac îşi are, aşadar, propria lui modernitate tot aşa precum aproape fiecare generaţie îşi are propriile ei experienţe (generaţia Primului Război Mondial, generaţia celui de-Al Doilea război Mondial etc.) care îi configurează atitudinile şi reacţiile.
Modernitatea noastră e marcată de un fenomen pe cât de complex pe atât de plin de superficialitate. Trăim de multe ori hrănindu-ne cu informaţii la mâna a doua. Ştiu că pare absurd să afirmi asta într-o plină epocă a exploziei informaţionale, însă realitatea e că din ce în ce mai mulţi dintre noi îşi formează opiniile nu pe baza evenimentelor însele, ci în urma relatărilor despre evenimente. Deunăzi, o moderatoare a Antenei 3 vorbea despre evenimentele din Egipt şi cita mândră nevoie mare reţeaua de socializare twitter, acolo unde un revoluţionar posta de zor informaţii despre ceea ce se întâmpla în stradă. Televiziunea avea vreo câţiva corespondenţi la faţa locului, dar twitter-ul a continuat să fie citat cu o frecvenţă alarmantă. Pe nimeni nu pare a frapa ideea că reţelele de socializare sunt deschise oricui şi că, neavând o identitate verificabilă, oricine poate spune orice. Fenomenul, însă, e mult mai profund decât ceea ce s-ar putea înţelege din acest banal exemplu. Gândiţi-vă bunăoară la elevii sau studenţii care îţi răspund că nu au citit „Romeo şi Julieta”, dar au văzut filmul. Mai apoi, nu trebuie ignoraţi aceia, destui la număr, care au auzit pe cineva citând pe altcineva aşa că preiau ideile şi chiar citatul fără a se obosi să meargă direct la sursă.
Modernităţii noastre îi lipseşte, aşadar, rigoarea, cuvânt care pare el însuşi desuet. Nimeni nu mai reacţionează astăzi când vede reportaje în care, după intervievarea câtorva nefericiţi într-o piaţă de legume, crainica decretează marţial: „românii cred că preţurile sunt prea scumpe”. Or fi, asta e uneori o evidenţă, dar de ce-o fi trebuind să ridicăm doi-trei cetăţeni nevinovaţi (şi nu de puţine ori habarnişti) pe care i-a surprins într-o zi o cameră de filmat pe stradă la rangul de vox populi? Cu ceva timp în urmă, pe când predam încă în România, câţiva colegi de catedră mi se adresau indignaţi, spunându-mi că limba română e mutilată. Auzi, domnule, cum să se scrie „într-o” şi „într-un” într-un singur cuvânt? Tocmai apăruse noul DOOM (Dicţionarul Ortografic Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române). Le-am spus că nu e adevărat, „într-un” şi „într-o” se scriu ca şi până acum. Nu cred că m-au crezut, deşi aveam pe masă, lângă mine, proba, dicţionarul cu pricina editat de Academia Română. Sursa primară era, deci, total ignorată, credibilitate având cine ştie ce individ care lansase zvonul mutilării limbii române, auzit şi el cine ştie în ce context. E acelaşi procedeu al generalizării. Strungarul intervievat de televiziuni reprezintă vocea poporului la fel cum ortografierea lui „niciun” şi „nicio” într-un singur cuvânt ca adjective pronominale negative e musai să se generalizeze, ca un soi de virus, şi la alte cuvinte precum „într-un” şi „într-o”. Şi, în fine, un alt exemplu, acum câţiva ani am auzit feţe bisericeşti protestând vehement la adresa piesei de teatru „Evangheliştii” a Alinei Mungiu-Pippidi. După ce am citit textul, i-am întrebat ce anume îi revoltase. N-au ştiut să îmi spună decât că acolo e vorba de o blasfemie, neputându-mi da alte detalii dintr-un motiv simplu… nu lecturaseră piesa. La apariţia Memoriilor lui Bartolomeu Anania, am avut, de asemenea, nenumăraţi cunoscuţi care reacţionaseră visceral. M-au uimit, pentru că volumul apărut la Polirom e destul de consistent şi nu ştiam când anume avuseseră timp să-l parcurgă (mie mi-a luat vreo luna!!!). Răspunsul a fost debusolant: nu-l parcurseseră integral… doar câteva fragmente „sugestive”!
Într-un anume sens, „gura târgului”, reţeaua informală de bârfitori ai satului, Poiana lui Iocan, toate s-au extins la nivel naţional în România. Dacă cel care are microfonul rosteşte sentinţa, ea se propagă cu repeziciune şi nu mai poate fi infirmată nici de bun-simţ şi nici de probe solide. Sursa primă de informare a fost înlocuită în modernitatea noastră, de comoditatea adăpării de la ultima sursă. Evident, cu cât alegi să te informezi din surse mai îndepărtate de cea primară, cu atât nenumăratele filtre ale celorlalte surse îţi transmit o realitate vădit deformată. La început, totul pare tolerabil şi de înţeles. De ce să citim Homer când ne putem uita la ceva filme şi putem citi un rezumat pe Wikipedia? Apoi, de ce să cumpărăm carne de pui când am aflat ieri de la televizor că prin ţară umblă gripa aviară? Tot astfel, de ce-am încerca să înţelegem ce se întâmplă în Egipt daca un om de-al locului, mare revoluţionar anonim, ne informează prompt pe Twitter? Vom ajunge în felul acesta ca 90% dintre lucrurile asupra cărora avem certitudini irefutabile să nu fie altceva decât frânturi de ştiri, poveşti ajunse la urechea noastră dinspre cine ştie câte alte urechi.
Se poate reproşa că ceea ce descriu eu aici nu e un păcat al modernităţii noastre, ci un mecanism de dezinformare care a funcţionat în mai toate epocile, după posibilităţile tehnice ale veacului respectiv. Nu cred să fie aşa. În vreme ce dezinformarea are un scop precis şi presupune în spatele ei un mecanism, un angrenaj uman şi tehnic, fenomenul despre care vă vorbesc eu nu e controlat de cineva anume şi se dezvoltă de unul singur, având la bază doar simpla ignoranţă a celor care participă la perpetuarea lui. Nu avem timp, dar nici nu vrem să renunţăm la pretenţia noastră de a părea mereu bine informaţi şi la curent cu problemele actuale. De aceea, nu avem altceva de făcut decât să prindem din zbor frânturi de informaţii, să le repetăm papagaliceşte şi eventual să mai adăugăm ceva conform propriei noastre puteri de înţelegere. Cam asta e reţeta…
Cata drepatate are Ovidiu Ivancu! Metoda prezentata de el e teribil de…contagioasa! Cu cativa ani in urma, mergeam mult mai des la Biblioteca Universitara din Cluj, in prezent sunt tot mai ademenita de Internet. E incomparabil mai simplu sa tastezi un cuvant (daca e gresit Google te si corecteaza anticipandu-ti intrebarea) si apoi sa extragi informatia. Eroarea e invers proportionala cu …gradul de cultura al utilizatorului.
OK, aşa este, dar în Europa evului mediu se răspândise zvonul că Pământul se învârteşte în jurul Soarelui, deşi majoritatea nu credea asta. În schimb mai toţi erau convinşi că dracul poate fi scos din om prin exorcizare. Cât de profunde, cât de superficiale erau generaţiile de atunci? În epoca socialistă multilateral dezvoltată se răspândise informaţia că societăţile progresează ireversibil spre comunism (tot fără internet). În America, de data aceasta vorbim despre epoca internetului, foarte mulţi americani cred că România este în Siberia. Superficilitatea nu e o boală a secolului, e o boală a omenirii de care nu cred că se va lecui vreodată.
Domnule Mircioane, concret: revista ACUM este făcută pe baze EXCLUSIV voluntare. Aici facem jurnalism din plăcere și nu suntem obligați să facem nimănui pe plac. Ne-am stabilit niște valori editoriale pe care dorim să le respectăm – noi zicem că sunt unice în peisajul publicistic de limbă română – și le aplicăm cu consecvență. Ca urmare, suntem extrem de impopulari în rândul „gloatei” virtuale.
Domnule Matei Mircioane,
Superficialitatea, e adevarat, nu e o boala a secolului. Ceea ce, insa, e specific azi e scara la care se practica ea. Si asta in conditiile in care, spre deosebire de omul Evului Mediu sau de cel traitor intr-o dictatura, noi avem astazi posibilitati de a accesa sursele prime. Apoi, iarasi ceva e specific timpului nostru. Nu cred ca foarte multi oameni ai Evului Mediu ar fi sustinut ca Pamantul se invarte in jurul Soarelui daca li s-ar fi putut face o demonstratie pe care sa o si inteleaga cum ca lucrurile stau altfel. Azi, insa, cu documentele pe masa, cu logica elementara, de bun-simt, de partea ta ti se spune ca nu ai dreptate. Totul trebuie subordonat cliseelor si imaginilor stereotipe. S-a generalizat, deci, obiceiul vorbitului dupa ureche. Apropo, conform unui sondaj recent, se pare ca 42% dintre romani cred ca Soarele se invarte in jurul Pamantului.
Alt apropo,exorcizarile se practica si astazi,si practici asemanatoare,unde se apeleaza la popi,calugari,ghicitoare se intampla tot timpul.Nu vreau sa vorbesc dupa ureche,dar cred ca mai mult de 50% din populatie crede in asaceva.Si reclamele se fac pe toate caile,mai putin moderne sau internet.