Suntem confuntați aproape zilnic cu manifestări ale urii de rasă și ale suratelor sale, ura interetnică, xenofobia sau antisemitismul. Le vedem pe internet, în contactul direct cu oamenii și, mai voalat, în mass-media. Mult mai rar avem ocazia să ne confruntăm cu ura de clasă, poate și pentru faptul că experiența directă a regimului comunist a discreditat acest tip de ură care era presupus a fi motivarea luptei împotriva capitalismului.
Iată că am avut prilejul să mă întâlnesc față în față cu acest tip de ură. Călătoream cu trenul de la Iași la București și, exasperat de viteza redusă cu care călătoream (se fac aproape șapte ore pe ceva mai mult de 400 km) am intrat în discuție cu o femeie din același compartiment. Ambii am remarcat că acum 20 de ani aceeași distanță era parcursă într-un timp mai scut cu o oră.
Am opinat că acum că România este membră a Uniunii Europene ar putea obține fonduri pentru consolidarea terasamentului, pentru că e evident că trenurile nu pot călători mai repede din cauza uzurii acestui terasament. Am mai spus că multe dintre aceste neajunsuri sunt cauzate și de lipsa de investiții din ultimii ani ai vechiului regim comunist.
Atât mi-a trebuit! Persoana din fața mea și-a arătat profunda dezaprobare, spunând mai întâi că au fost și lucruri bune în comunism și că dacă n-ar fi fost comunismul, ea n-ar fi reușit în viață și mai ales n-ar fi putut să aibă casa ei (adică un apartament la bloc).
Am aflat că are vârsta de 62 de ani și că e fiică de muncitori din Iași. Avea numai cuvinte de laudă pentru comuniști și vorbe de ocară și dispreț pentru „capitaliști”. Mi-a povestit de pildă, că la școală când în anii ’50 un profesor o scotea la tablă o chema pe numele de familie, pe când pe fiicele de (foști) capitaliști le chema pe numele mic, alintat: Ilenuș, Irinuca, etc.
O altă realizare a comunismului a fost, în opinia ei, pietruirea și asfaltarea străzilor din Iași, care, în cartierele muncitorești erau pline de noroi sau praf.
Am încercat să-i spun că nu regimul comunist era cel care a adus aceste schimbări, ci progresul general al societății. I-am adus argumentul pe care-l aduc tuturor apologeților sau nostalgicilor perioadei comuniste, spunându-i că Grecia, o țară cu un nivel similar de dezvoltare cu al României în 1938, era de patru – cinci ori mai dezvoltată decât România în 1989, fără să fi cunoscut regimul comunist. I-a fost greu să înțeleagă, ea declarând că arareori a părăsit Iașiul, darmite să fi călătorit vreodată în străinătate.
I-am pomenit de blocurile oribile cu care este desfigurat Iașiul, construite de iubitul ei regim comunist, și care acum arată jalnic. I-am amintit de vremurile în care tremura de frig în casă, în care mânca “tacâmuri” de pui și bea nechezol, de miile de femei care au murit sau de medici ginecologi trimiși în pușcărie în urma avorturilor ilegale și toate nenorocirile care au transformat viața a milioane de oameni într-un calvar. I-am amintit și de lipsa de libertate, care însă nu a afectat-o deloc, deși acum nu se sfia să-l critice în gura mare pe președintele Traian Băsescu într-u compartiment de tren.
I-am reamintit de milioanele de oameni aruncați în pușcărie, de nenumărații oameni asasinați de regimul comunist, numai și numai în numele urii de clasă. Singurul lucru pe care această femeie simplă a putut să-l replice a fost: “Dar pe mine de ce nu m-au arestat? Eu am fost supusă și nu mi-au făcut nimic”.
Clișee național-comuniste
Văzând că nu are niciun fel de argumente să-mi replice, femeia s-a lansat apoi în temele favorite ale celor care îi împărtășesc ideile: a ajuns să vorbească de Regele Mihai care a plecat în 1947 cu un tren în care și-a încărcat averea (i-am spus că e o minciună, n-am adăugat însă și că o știam de la Majestatea Sa personal), de ce se întorc cei care au plecat în străinătate să-și revendice proprietățile după atâta vreme (am întrebat-o dacă statul de azi i-ar confisca apartamentul i-ar conveni?) și despre conspirația de la Malta din 1989 când s-a decis viitorul omenirii (am întrebat-o dacă Mihail Gorbaciov a decis atunci cu George Bush ca URSS să fie desființată peste doi ani).
Femeia vorbea foarte convinsă și aducea în sprijin nume ilustre ca Ion Cristoiu sau Pavel Coruț. I-am atras atenția că Pavel Coruț e un fost ofițer de Securitate. “Securitatea ne-a apărat”, a fost replica luată parcă din fosta revistă a MAI “Pentru patrie”. I-am replicat că Securitatea a comis un genocid până în 1965 iar după aceea l-a apărat pe Ceaușescu, iar Pavel Coruț ar face bine să se consulte la un psihiatru, dat fiind că teoria conspirației pe care o promovează cu insistență ar putea fi un simptom al paranoiei de care suferă.
I-am spus femeii din compartiment că este o victimă a îndoctrinării comuniste și că nu are niciun termen de comparație decât imaginea mincinoasă a societății românești pre-comuniste, aflată de la părinți sau din educația comunistă primită. I-am sugerat să uite tot ce a învățat, deoarece în majoritate sunt doar minciuni, și să încerce să învețe ceva nou.
“La vârsta mea nu mai pot”, mi-a replicat cu sinceritate, fără însă a da semne că ar fi dispusă să facă cel mai mic efort.
Veți spune că e un caz izolat, în care oamenii regretă sincer în public regimul comunist. Și totuși, sunt mulți oameni de extracție modestă care au avansat pe scara socială (pe merit sau nu, asta e altă discuție) datorită noilor raporturi create de regimul comunist. Cei mai mulți dintre acești oameni ar fi avansat probabil și fără existența regimului comunist, dar e aproape imposibil să-i convingi de asta.
Evoluția societății românești de după 1990, cu un pas înainte și doi pași înapoi, se datorează în bună măsură acestor oameni, schilodiți mental de educația comunistă primită. Combinatele siderurgice, rafinăriile, Canalul Dunăre – Marea Neagră și alte construcții faraonice inutile rămân niște fosile ale vechii epoci, dar trauma din mintea oamenilor de peste o anumită vârstă nu mai poate dispărea. De aceea, în revista ACUM revenim asupra problemei mentalității, fundamentală în acest proces de transformare a societății românești și de aceea încercăm să demolăm minciunile și miturile care au luat naștere în perioada comunistă, dar și anterior acesteia.
Sunteți curioși să știți cum s-a terminat conversația mea cu femeia din tren? La un moment mi-am dat seama de completa inutilitate a continuării ei. Am fost salvat de faptul că trenul a intrat în gara Tecuci (unde s-a schimbat locomotiva pe timpul unei șederi care mi-a părut fără sfârșit) și unde s-a suit în compartiment un cuplu de pensionari care purtau o pisică într-o cușcă. Am profitat și m-am mutat în alt compartiment cu laptop-ul și am început să scriu acest articol.
Stimată Cleopatra Medvetchi,
La ora asta e mai puțin importantă atribuirea unei vinovății, decât ce se mai poate face. Și aici nu pot să nu constat că la mulți oameni, și nu numai în vârstă, se manifestă o incapacitate funciară de a învăța ceva util și nou de la alții care au experiența unei societăți normale.
O fi o boală românească aceasta de „a ști totul”? Când o vedeam și o auzeam pe această femeie ce enormități debitează cu nonșalanță, mă simțeam pur și simplu neputincios.
Atunci mi-am dat seama că toate opiniile ei sunt de fapt un castel de cărți de joc și dacă renunță la o una singură tot restul se va prăvăli.
Ce să facă femeia asta? Să accepte ce i-am spus eu că a trăit o viață de sclav și că mai tot ce a învățat e o minciună?
Nu am scris în articol, dar i-am spus în față că lucrurile nu se vor schimba radical în România până nu va dispărea această generație mutilată de comunism. A fost probabil lipsit de tact, dar nu era o remarcă cu caracter personal.
Stimate domnule Petru Clej,
Dacă am fost mai ”vehementă” pe ici-colea nu mă refeream la o ipotetică atitudine ireverențioasă a dvs. (care, în treacăt fie zis, nici nu puteți fi acuzat de acea stare de amorțeală amorfă în care eu și alții ca mine m-am și ne-am complăcut). Mă gândeam doar la ”monștrii” din capul meu, care s-au prăsit nu atât ca urmare a somnului rațiunii, ci ca efect al unei lipse de atitudine.
Vă cred când spuneți ceea ce spuneți și îmi dau seama că felul de a gândi am doamnei, multiplicat cam cu 70% raportat la numărul populației, a făcut, între altele, ca mulți dintre aceia ce mai puteau contribui cu ceva la schimbarea mentalității de pe plaiurile mioritice și la refacerea din temelii a unei societăți nu neapărat bogate, dar sănătoase, să-și ia lumea în cap și să-și găsească locul pe alte coordonate geografice și civice, dacă pot spune așa.
Dacă ar fi vorba de doar o generație, încă n-ar fi foarte rău – ar mai fi o speranță. Mi-e teamă că cei care au șaizeci și ceva de ani și gândesc așa au, probabil, copii de treizeci și ceva de ani care au învățat de la părinții lor că e bine ”să te descurci” și, eventual, să te mai și răzbuni pe cei care și-au creat neplăceri la școală, fiind mai silitori. Nu știu câți dintre ei și-au învățat copiii să fie drepți, riguroși, să-ți respecte cuvântul, ș.a.m.d. Aș zice că, mai degrabă, le-au dat învățături de tipul ”vezi și tu, mamă, ce faci la serviciu, nu te pune rău cu șefu’, mai dă-I și tu câte ceva, să te aibă în vedere, spune-i că X a vorbit urât despre el, etc.”. După cum arată economia și după cum se poartă oamenii aș putea presupune, statistic vorbind, că acest model educativ e precumpănitor. Și se va perpetua la generația următoare.
Acum, ce gândesc oamenii e problema lor, însă efectul e că totul se va duce de râpă de-a binelea.
Nu, nu cred că trebuie să-i învinovățim pe cei de lângă noi că și-au abandonat coloana vertebrală pe vreo ”serpentină” a ascensiunii lor sociale. Cred, însă, că fiecare trebuie să se învinovățească personal pentru ceea ce (n-)a făcut . mai bine zis, nu să se învinovățească ci să-și asume greșelile spre a le corecta.
A, sigur că nu am naivitatea să cred că doamna din compartiment se va gândi vreo clipă să se schimbe în vreun fel – chiar și dacă, precum cred, e o persoană respectabilă, cu care se poate discuta mult pe diverse teme și care, la o adică, poate oferi oricui multe lecții de viață demne de urmat (mai puțin în domeniul politic). Și nu că n-ar face-o pentru că e rău intenționată, ci pentru că în anii comunismului a tras anumite învățăminte iar după aceea, ceea ce s-a făcut în primii ani de după 90 a dus la distrugerea încrederii dintre români pentru multe sute de ani de aici înainte.
Însă mi-e ciudă că noi – cei rămași încă în România sau cei încă legați de ea – continuăm să abordăm problemele cu o bună doză de fatalism și de lipsă de atitudine. Ca să nu mai vorbesc de ”colaboratori”.
În primul rând, societatea civilă care dădea să se închege după 90 și care ar fi putut duce la niște prefaceri de mentalitate s-a diluat desul de repede. Cei care ar fi trebuit, nu i-au urmat. Cei care erau, n-au continuat. Fiecare și-a văzut de ale lui. Resemnându-se să aștepte vreun ”tătuc” izbăvitor.
Acum văd la unii dintre politicieni (și nu dau nume) lucruri care mă duc cu mintea la anii 65-89. Or, dacă sunt posibile, deși nici măcar n-a dispărut generația care le-a experimentat în mod direct, eu cred că nu politicienii sunt răspunzători, ci cei care tac. Poate nu atât doamna din tren, care, probabil nici nu are elemente să judece obiectiv situația dată, ci eu și alții ca mine care îi lăsăm pe aceștia și pe cei ca el să facă ce au chef. Noi suntem obișnuiți să ne retragem pe poziții defensive, se gândim, în sinea noastră, că ”în fond eu am crezut că e cinstit, dar fură și eu nu am ce să fac, asta este, mai bine să văd cum îmi țin eu serviciul ca să-mi țin familia, etc.”.
Ceea ce uităm e că, în marea majoritate a cazurilor, un simplu ”nu” spus la timp, pe care nu îl spunem atunci când trebuie, ar fi suficient să oprească ascensiunea unui posibil Hitler.
Și mai uităm că nu Comunitatea Europeană – de la care așteptăm niște ”tătuci” europeni – e cea care trebuie să ne facă ordine în ogradă, ci noi personal.
Însă nu (mai) știm să facem planuri de care să ne ținem, n-am știut, probabil, niciodată să ne asumăm responsabilități în folosul comunității, nu știm să colaborăm, nu știm și nu vrem să ne ajutăm, cu adevărat, unii pe ceilalți.
Dacă mai există un viitor pentru noi ca neam (lucru de care nu sunt, neapărat, foarte sigură), acesta e doar cu noi toți la un loc. Nu e doar pentru unii sau doar pentru alții. Că în anii de după 90 aproape ca ne-am reîntors la comuna primitivă e o tristă realitate. Însă dacă nu facem ceva – și, din păcate, nici eu nu știu ce – ca să reînvățăm să comunicăm unii cu ceilalți, atunci ”ultimul care pleacă stinge lumina”, după cum glăsuia un vechi banc.
Iar dacă va fi așa, eu, personal, mă simt vinovată.
Povestea pe care ați trăit-o nu e deloc singulară și îmi amintește de bancul ce spune că ”România e o țară foarte frumoasă; păcat că e locuită”. Ce poți să faci într-o țară în care sunt încă mulți aceia care preferă să se lamenteze și să suspine după vremi trecute în loc să-și asume libertatea ce le-a fost dăruită prin jertfa celor puțini?
Oricât de străin mi-ar fi, însă, modul de a gândi al doamnei din compartiment – și a celor aidoma ei – , nu pot să o (îi) condamn pentru asta. Într-o țară ce și-a secerat elitele și a păstrat în viață doar un ”popor vegetal”, mi-e teamă că nu poți cere nimănui să se ridice dincolo de concretul imediat și de preaplinul stomacului.
A, sigur, interlocutoarea dvs. uită că acum 20 de ani bombănea chiar și ea, cea ”supusă”, pentru că rafturile magazinelor erau goale și iernile crâncene. În mod aparent inexplicabil, acum pare că le duce dorul. Vedeți, însă, așa se întâmplă cu cei trecuți întru eternitate (precum Ceaușescu și lumea lui): atunci când își pierd materialitatea concretă se transformă, în mințile celor rămași, în adevărate idealuri christice care vin să umple un hău sufletesc ce nu mai știe de unde să-și tragă seva.
Nu, nu e vina acestor oameni că s-au trezit, după 20 de ani, ceva mai bine hrăniți cu alimente și cu divertismente – ce-i drept, ieftine – dar loviți de o instabilitate financiară și socială căreia nu știu să-i facă față. În fond, nimeni nu a vrut să-i pregătească pentru asta, nici cei de dinainte, nici cei de acum pentru că, nu-i așa?, ar deveni mult mai greu de controlat și ar pune probleme.
Nu, nu e vina lor. I-au croit așa feluritele sisteme care s-au succedat în ultimii 60 de ani. Au fost dezrădăcinați, deportați, îndoctrinați, mințiți, momiți, furați, manipulați. Iar demnitatea le-a fost ”eradicată”, ca și bolile grele, precum lepra sau turbarea. Sunt doar niște victime ale istoriei. Pe care trebuie să-i privim cu răbdare, cu înțelegere, cu compasiune. Chiar dacă prin felul lor de a gândi ne condamnă și pe noi – ceilalți – la traiul într-o lume bezmetică și absurdă.
Și totuși…
Dacă mă gândesc mai bine, îmi dau seama că e doar vina fiecăruia dintre acești oameni dacă au ajuns să-și asume, cu servilism, condiția de supuși. Nimeni nu le-ar fi putut confisca demnitatea dacă ei înșiși n-ar fi abandonat-o cu prima ocazie, ca pe o gheată ruptă. Un dușman te poate distruge, te poate ucide dar nu te poate înjosi. Decât dacă te lași înjosit. Dacă îți asumi condiția de rob. Libertatea pare că e o povară prea grea. Sau, poate, un cuvânt a cărui semnificație ne scapă.
Da, acești oameni sunt profund vinovați pentru că s-au abandonat unei mediocrități egoiste. Sunt vinovați pentru că s-au complăcut într-o îngălare a sufletului care a pus maidane și bălării pe obrazul României, o țară în care nimeni nu mai vrea să muncească. În care cine are chef, fură.
Da, sunt vinovați pentru că, în loc să-și pună capul și mâinile la lucru, să se facă utili cuiva, lor înșiși sau lumii ei se vaită și regretă amintirea nostalgică a jugului. Pentru că, din punctul lor de vedere, robia e o situație win-win: e adevărat că îți pierzi identitatea, dar primești, zilnic, o bucată pe pâine și poți spera să-ți păstrezi cotlonul călduț dacă rămâi suficient de ”supus”. Ba poți să mai și cârtești din când în când – dar nu prea mult… Așa, preț de o bârfă sau de un banc politic. Și dacă aplici algoritmul care trebuie, ”te descurci”.
Înțelegeți, așadar, de ce sunt vinovați, de ce ne țin, și pe noi, captivi într-o țară ce a căpătat valențe de balamuc?
Da, sunt vinovați… Sau, poate… nu?
Oare noi, ”ceilalți”, suntem, cu ceva mai ”buni”?
Nu cumva eu, cel care îmi judec semenul, am aceeași vină pentru că realitatea este cea de acum? Nu cumva, privit cu ochii doamnei din tren, eu sunt ”celălalt” – cel de care trebuie să te temi?
Poate că această societate consumistă, inertă și zgomotoasă n-ar fi ajuns aici fără complicitatea mea. A celui care a tăcut. A celui care a așteptat să i se spună ce să facă. A celui care se ascunde în spatele anonimatului. A celui care preferă să o ia la goană când vede un om jefuit pe stradă. A celui care nu știe și nu vrea să-l audă pe cel de lângă el.
Să nu mă înțelegeți greșit – nu trebuie să vorbim și să gândim la unison. Fiecare din noi are ceva de zis și lumea n-ar fi întreagă dacă vreunul din noi ar lipsi. Doar că nu spunem și nu facem ceea ce trebuie. Nici eu, nici ”celălalt”. În loc să mă uit ce pot face eu mai bine, îi scot ochii celuilalt pentru ce mi se pare mie că (n-)a făcut. Iar ”celalalt” nu rămâne mai prejos.
Da, încă ne mai bântuie mineriadele – cele care mocnesc în suflet – și încă mai scoatem ”ghioaga” atunci când vedem pe un ”altul”. O să-mi spuneți, poate, că mineriadele adevărate, cele rămase în istoria recentă, au fost puse la cale de niște politicieni. Și că răspunderea e a lor.
Poate că aveți dreptate. Dar eu cred că ei sunt ceea ce sunt pentru că ne seamănă nouă. Atunci când ei comit atrocități e pentru că acestea sunt clădite și susținute de ura noastră, de frica noastră de ”celălalt” sau de ”altceva”.
Ce-ar fi să încercăm o tactică nouă? Ce-ar fi ca fiecare – eu, tu, noi, oricine – să începem să gândim un viitor în care să fie loc și pentru ceilalți?
Întrebarea e: cum?
Nu cred ca vei fi fost prea dur, dar nici nu stiu daca a putut intelege ce i-ai spus tu. E o chestiune de forma mentis! Si nu e legat totul de virsta – parintii mei erau pensionari in 1989 si au murit de curind, n-am auzit de la ei vreo aluzie nostalgica privind comunismul. Daca ma gindesc, si eu am vreo 56 de ani!!!!
Liviu,
Sigur că depinde de la om la om, dar statistic vorbind, e mult mai probabil ca să găsești astfel de atitudini la persoane de peste 60 de ani, cu proveniență socială din clasa muncitoare.
Asta e foarte adevarat, dar eu am problemele mele cu statistica! Am fost cercetatator, am predat apoi metodologia cercetarii educatiei si, incet-incet, am glisat catre metodele calitative. Sigur, fara a le elimina complet pe cele cantitative, de natura statistica.
Nu prea mai stiu cum e cu cu clasa muncitoare acum – ma refer la cea ramasa in Romania – cert este ca simtul gospodaresc nu prea se simte bine pe la noi. Oriunde umblu prin Bucuresti (capitala europeana) pot vedea buruienile rasarite prin asfalt, gunoiul zvarlit de jur imprejurul cosurilor, tufele crescute alandala. Nu stiu daca e nevoie de munca foarte multa sau extrem de calificata.
Ce frumos ar fi, intr-o societate ideala la care nu mai indraznesc sa aspir, ca si la noi, fiecare sa-si lucreze, impecabil, paratica sa: unul sa pliveasca iarba, altul sa dea legi, unul sa se ocupe de agricultura, altul sa fie tinichigiu sau ospatar, dupa cum spunea, recent, un mare filosof in viata.
Oricum, fiecare sa faca munca pentru care e prgatit si a o faca asa cum trebuie. Nu doar sa se afle in treaba.
Daca ar fi asa, cred ca nimeni n-ar mai avea timp – sau ranchiuna – sa „aprofundeze” ura de clasa.
Dar, ca de obicei, visez.
Timpul!?va rezolva toate aceste probleme ale societatii romanesti.este frustrant sa ne intrebam de ce nu exista o voce ,o constiinta nationala samd
comunismul si urmasii acestuia au reusit sa distruga tot ceea ce inseamna demnitate,valoare,proprietate….
cred ca nimic nu este anormal in Romania tinand cont de cele spuse mai sus,este mai bine spus chiar sanatos pentru o viitoare normalitate…
imi pare rau ca trebuie sa fim martorii acestui proces sau mai bine spus victimele lui.
romanii au trecut peste multe obstacole de-a lungul istoriei,cred ca si de aceasta data o idee sau pur si simplu,,DESTEAPTA-TE ROMANE!!!va fi ceea ce ne lipseste.
Persoana cu care v-ati conversat, Domnule Clej, este un exponent al unei numeroase categorii, cea a nostalgicilor.
Nostalgici veritabili, traitori ai epocii cu pricina sau mostenitorii care „stiu” din auzite!
Acesti oameni, adeptii principiului „merge si asa! (adica sontac-sontac!) sunt „marturisitorii” unei epoci a minciunii, micimii de caracter si micilor/marilor lasitati.
Puteti fi convins ca acest om a ponegrit pe „golanii de la Universitate’… i-a aplaudat pe mineri si…il regreta pe Nea Nicu!
Chiar daca o spune soptit!
Ați ghicit, domnule Caliga.
Femeia m-a întrebat la un moment dat: „A fost corect că l-au împușcat pe Ceaușescu?”, la care i-am răspuns: „Păi cine a făcut asta, nu prietenul dumneavoastră, Ion Iliescu?”, după care a sărit în modul ei incoerent la cu totul altceva: „Dar dacă nu chema minerii, se întâmpla în România ca în Iugoslavia.” Cred că orice comentariu e de prisos.
Din păcate, eu ştiu că frica (furia, dispreţul faţă) de străin e o componentă a speciei. Aşa sîntem construiţi genetic, că altfel n-am fi supravieţuit ca specie. Nici măcar intelectul nu i se poate sustrage. Mai rău, intelectul justifică xenofobia, aşa cum justifică orice. Ceea ce înceacă legislaţia europeană e un soi de batistă pe ţambal. Xenofobia, dată afară pe uşă, va intra pe fereastră.
Dar, dincolo de apectul teoretic al chestiunii, e şi o problemă de securitate personală. Eu, unul, nu m-aş simţi în siguranţă dacă nişte foşti războinici din Afganistan (moldoveni) sau cîţiva romi din Ferentari, fără ocupaţie precizată, ori nişte kurzi din PKK s-ar stabili în vecinătatea mea. Nu e bine să cădem în borcanul corectitudinii politice. Infracţionalitatea exacerbată în mediile denunţate de cetăţenii care aderă la „valorile” xenofobe e o problemă nerezolvată a poliţiei sau a justiţiei locale. Toleranţa nu e o scuză pentru cerşetorie, trafic de carne vie sau jafuri.
Poate cineva să-mi explice de ce românii şi ungurii din România au o problemă seculară, dar, pe acelaşi teritoriu, românii şi germanii – nu? Are dreptate Sarkozy cînd interzice vălul islamic pe teritoriul Franţei, sau este un retrograd? Care sînt valorile naţionale franceze? Poţi să faci ce vrei pe ele? Hai să fim atenţi şi la nuanţe.
Florin,
aici atingeti un subiect care am putea sa-l dezvoltam… Xenofobia este unul dintre cele mai primitive sentimente. Intr-o tara civilizata, xenofobia trebuie combatuta !
In Romania „frica” de rom este legendara… care incepe in primii ani de viata :daca nu esti cuminte vine un tzigan si te ia !” Ce stupiditate !!!
In fond nu e atit frica cit dispret fata de fiinte umane care sint considerate ca inferioare noua romanilor ! Oare sentimentul de superioritate ne vine de cind erau robi ?
In ceea ce priveste voalul in Franta, este vorba de o lege prin care voalul este interzis in scoli – o lege care vrea sa respecte laicitatea. Inca nimeni nu a interzis burka pe teritoriul Frantei insa daca se va face este pentru a proteja demnitatea femeilor care sint obligate sa o poarte.
Avem de a face cu o societate fara repere ! O societate in care valorile morale si etice lasa de dorit. O societate de rescapati ai educatiei comuniste, toti marcati cu fierul si traumatizati care au trait mai multe decenii tacind de frica ! Unde fiecare era fericit ca are « ce minca » ! O societate care a zamislist indiferenta fata de suferintele celor din jurul lui… lipsa de generozitate si de solidaritate.
Comunismul este mort insa a lasat in urma lui un cîmp de ruine atit din punct de vedere psihic cit si moral si etic.
Un studiu efectuat la sfirsitul anului 2007 de Fundatia Europeana pentru Calitatea Vietii si a Conditiilor de Munca arata ca poporul roman este unul printre popoarele cu cea mai subreda sanatate mintala din Europa… Daca este adevarat ca sistemul psihiatric romanesc este prin excelenta hiperspitalizat, ca tratamentele pun accent pe « legumizare », si nu pe valorizare sau integrare, nu punem uita ca ne gasim si in fata unui fenomen de societate in care nimeni nu mai stie ce « este bine sau raul » – « ce pot sa fac sau ce nu pot sa fac » – « ca libertatea mea se opreste acolo unde libertatea celui de linga mine incepe »…
Lucrez din cind institutiile numite « case de copii » unde intilnesc in primul rind o imensa indiferenta fata de copii … sint poate hraniti (prost) si au unde sa-si plece capul insa exista o constanta violenta care transpira prin : priviri, vorbe, gesturi si acte. «Educatoarele» nu au nici un respect pentru aceste fiinte umane ! Disciplina se impune prin lovituri – strigate si injuraturi. Nimenea nu se ocupa nici de esecurile lor scolare, nici de integrarea lor sociala, nici de traumele suferite, nici de suferintele lor psichologice, fizice si morale.
Constiinta morala nu mai « gidila » pe nimeni – individul nu este respectat ca fiinta umana – tineretul este « hranit prost» atit psihic cit si moral si nu este incurajat de a respecta viata, persoana pe linga care trece , adevarul, efortul, munca, simtul civic, cinstea si valorile morale si spirituale !
Insa am o umbra de speranta… cind va citesc !
Am intalnit-o si eu pe Doamna ta, Petru, avand o conversatie cu ea intr-un tren inzapezit. Nu as fi scris acest comentariu de prisos daca toate repliciele ei nu ar fi fost leite.
Spre sfarsitul lungii conversatii atmosfera s-a deteriorat. Domna a trecut la atac pe ternul adversarului pentru ,,stie ea” ca nici pe acolo (pe unde sunt eu, in Scandinavia) lucrurile nu sunt chiar roze… si cu ,,interesele” pe care le au toti ,,impotriva Romaniei”. Si in final ce harm port eu, daca sunt numai spion sau si un ratat in acelasi timp. Nu avea sens sa o conving ca te poti simti bine si ca ,,ratat” iar pentru a fi spion nu se califica orisicine (presupunand ca ai avea strania dorinta sa practici asa ceva).
Cum comunica oare intre ei acesti oameni si de unde au deprins cele mai eficiente trucuri ale retoricii?
Florin,
Țin să te contrazic. Xenofobia este în general invers proporțională cu nivelul de prosperitate. Eu personal nu sunt construit genetic așa cum pretinzi tu și ca mine sunt destui. Iar xenofobia este una dintre racilele împotriva căreia revista ACUM luptă fără menajamente.
Pe urmă o mică corecție: președintele Sarkozy nu a propus interzicerea portului vălului islamic în public, ci al burcii, varianta cea mai strictă, în care toată față femeii este acoperită.
Articolul imi place si reflecta din pacate nu doar opinia unei minoritati stranii. Cam toatele rudele in varsta pe care mi le stiu impartasesc cel putin o parte a acestor conceptii.
Felicitari!
Ai surprins un fenomen adevarat.
Din pacate, acest mod de gandire trece de la batrini la tineri.
Pentru ca tranzitia noastra a fost facuta de oameni incompetenti si/sau corupti, care s-au ingrijit de averile lor, nu de bunastarea poporului. Si pentru ca PCR/Securitatea au avut un aparat imens. Milioane de oameni dependenti direct de ei – angajati sau turnatori, favorizati etc. – . Toti acesti oameni sunt versati in lucrul cu publicul si stiu cum sa-i intoarca in favoarea lor. Sa nu mai vorbim de mass-media lor, extrem de activa. Daca puneti la socoteala si situatiae economica nu tocmai roza… Plus abuzurile adm. si politicienilor…
Culmea e ca politicienii lor – alesi de ei direct – fac abuzuri, dar ei acuza „capitalsimul” si „democratia”.-?!!!- (Dar cand le spui asta, o intorc: „Toti fac la fel!”, sau „Trebuie sa se si imbogateasca, cineva…”. „Curat murdar,…”)
Ce sa mai vorbim de simpli cetateni, daca statul roman nu are – in rubricile hartiilor oficiale – trecuta calitatea de „patron”? Exista denumiri specifice pentru „actionar unic”, „adminsitrator firma”, „director firma” etc. Dar nu am vazut nicaieri specificatia „patron”. Si am depus ani de zile hartoagele necesare. Chiar si cand nu aveam activitate.-?!!!- Si la FISC si la Evidenta populatiei…
De altfel, numai de bine!