Evoluţia, tehnologică şi nu numai, aşează distanţe (nu fizice, desigur) din ce în ce mai mari între indivizi. Dacă în societăţile tradiţionale, simţul acut al apartenenţei se traducea prin a fi în permanenţă alături de ceilalţi, în lumea de azi, capacitatea de a-ţi gestiona momentele de solitudine este de multe ori direct proporţională cu succesul individual. Nu putem judeca toate aceste fapte cu termenii mult prea restrictivi ai moralei, nu putem, deci, aplica asupra lor etichete de genul „bine” sau „rău”. A evolua, în definitiv, nu înseamnă altceva decât a pune între tine şi ceilalţi filtre care uneori generează mizantropie, alteori nu fac altceva decât să acţioneze, asemenea microscopului, întru cunoaşterea mai bine a realităţii dimprejur. Putem numi aceste filtre cum dorim: le putem spune „cultură”, „educaţie”, „coduri morale”, „alegeri individuale”. Indiferent de nume, însă, rolul lor este unul singur: de a redefini solidarităţi umane dincolo de tradiţionalele şi convenţionalele legături familiale sau naţionale.
În India tradiţională, la fel ca şi în România rurală de acum ceva decenii şi (insular) de astăzi, „dorul” e încă ceva fundamental. Am cunoscut indieni maturi care, plecând cu burse în Europa, s-au întors după doar câteva săptămâni pentru că… le era dor de familie. Nu trăiseră până atunci mai mult de câteva zile departe de soţie, copii, părinţi, fraţi sau alte rude. Dintr-o dată, aruncaţi în mijlocul unei lumi care nu avea timp de micile lor drame individuale, o lume pentru care ei abia dacă existau, clacaseră, nu putuseră face faţă propriei lor singurătăţi, nu-şi putuseră activa filtrele despre care vorbeam. Când telefonul sună de zeci de ori pe zi iar la capătul celălalt se află o voce familiară care îţi dă confortul apartenenţei la un spaţiu cunoscut, iar asta se întâmplă vreme de zeci de ani şi s-a întâmplat înaintea ta atâtor alte generaţii, cum mai poţi învăţa să trăieşti în afara acestui model comportamental? În India despre care vorbesc şi, prin extrapolare, în toate societăţile tradiţionale de acest tip, totul se trăieşte în colectivitate, de unde şi sentimentul pe are îl am adesea atunci când discut cu prietenii mei de aici că, de fapt, vorbesc cu un singur individ multiplicat la nesfârşit, ca într-un film prost de anticipaţie. Desigur, varietatea există, însă nu la nivelul ei profund, ea stă doar în detalii.
Bătălia modernităţii noastre cred că se dă între oamenii cu rădăcini fixe, solide şi cei „mobili”, cu alte cuvinte între oamenii pentru care „dorul” are sens fizic şi cei pentru care această noţiune e mai degrabă o metafizică asumată interior. E, totuşi, bizar că într-un spaţiu atât de asociat spiritualităţii precum India atât de multe lucruri se fac în comun. Nu există aici un „cult” al singurătăţii şi nici o profundă mistică a unui soi de ascetism intelectual pe care îl suspectez a fi în spatele oricărei religii. La români, această legătură cu „glia” s-a spus că ar face parte dintr-un set de specificităţi naţionale proprii nouă. Ataşamentul faţă de sat, faţă de spaţiu, legătura cu generaţiile trecute, ideea că suntem parte a unui lanţ uman care vine de dincolo de noi şi se va întinde dincolo de noi, toate acestea au fost adesea privite ca o „soluţie românească”, ca o formă de supravieţuire. Acum ştiu cu certitudine că nu e deloc aşa. Ele sunt doar apanajul societăţilor tradiţionale şi dispar odată ce societăţile însele evoluează firesc prin filtrele despre care vorbeam mai înainte. Vechile solidarităţi instinctuale (precum cele naţionale, de pildă), se dizolvă în noi tipuri de solidaritate. India este încă departe de acest drum pe care, finalmente, îl va parcurge mai devreme sau mai târziu. România e captivă undeva la mijlocul acestui dureros proces. Avem încă destui patrioţi, „români verzi”, unii chiar de bună-credinţă (dacă suntem de acord să considerăm astfel ignoranţa), dar avem şi oameni care se sustrag acestei paradigme. Nimeni nu poate declara, arogant şi maniheic, că unii sunt „buni” iar ceilalţi „răi”. E vorba doar de cât de mult sunt racordaţi, şi unii şi alţii, la modernitate. Iar modernitatea, indiferent ce s-ar crede despre ea în India, în România sau aiurea, este un dat. E inevitabilă. A trăi în afara ei e tot la fel de productiv pe cât ai încerca, de exemplu, să nu foloseşti computerul ori internetul atunci când scrii. Vorbesc, evident, de cei care scriu frecvent şi nu despre cei care, înjghebând un text o dată pe lună, îşi pot permite luxul de a ignora atât wordul cât şi internetul. O poţi face, desigur, dar în cele din urmă eforturile sunt atât de mari încât renunţi. În romanul său „Mă numesc Roşu”, Orhan Pamuk descrie această luptă între ultimii miniaturişti ai Imperiului Otoman şi cei care folosesc pictura în perspectivă (europeană). E o luptă inegală pentru că ea se poartă între o lume care, inevitabil, moare şi una care, inevitabil, se îndreaptă spre apogeu. A refuza modernitatea nu înseamnă a o distruge, ci a te plasa în exteriorul ei fără a-i putea opri evoluţia sau capacitatea sa de a fascina.
„Dorul” aşa cum îl înţeleg indienii care nu îşi concep existenţa departe de prezenţa fizică a unei familii lărgite sau aşa cum îl înţelesese la noi Noica nu mai e azi decât o supărătoare incapacitate de a te adapta. A trăi contaminat de idei care, neaparţinându-ţi, nu te definesc, înseamnă a trăi într-un soi de prizonierat permanent. Maturitatea începe odată ce spui pentru prima dată „nu”. Lipsa acută de libertate se manifestă atunci când în cele mai multe cazuri spui „da”. O precizare se impune pentru toţi aceia care, citind acest text, vor înţelege că neg importanţa familiei sau pe aceea a apartenenţei la o etnie anume. Ele sunt importante. Fac parte din ceea ce suntem. Nu ne putem sustrage lor nici declarativ şi nici altcumva. Putem, însă, regla mecanismele fine ce gestionează dependenţa sau independenţa faţă de ele. A zbura fără a te desprinde de la sol e, evident,o aberaţie. Ceea ce-i lipseşte Indiei astăzi, ceea ce-i lipseşte şi României într-un anume sens, este resuscitarea valorilor individuale în dauna celor colective. Despărţirea de patetism, detaşarea de zona emoţiei ieftine şi apropierea de pragmatism şi luciditate.
Articol din ,,trusa de prim ajutor”! Imi pare bine ca in articol autorul reia tema deja tratata de el a Indiei, largindu-i sfera de intrebuintare. Trebuie mai intai ca niste pionieri – precum autorul articolului – sa aibe curajul sa se apropie de idei care au trecut neobservate. Sa le scoata din starea de fantasme spunandu-le pe numele adevarat.
In Rusia lui Petru cel Mare, daca nu ma insel, a calatori in afara tarii era considerat un act de tradare, chiar si cand calatorul era insusi tarul.
In Romania timpurilor noastre ai crede ca nu-i chiar asa – iesi din tara doar cu buletinul. Totusi, antrenandu-ti simtul mirosului mai poti percepe distinct parfumul unor altor vremuri: exista oameni vadit iritati ca altii ,,parasesc tara”, exista oameni care isi afiseaza ca pe un merit deosebit incapatanarea lor de a nu fi fost plecati peste granite mai mult de cateva zile. O mandrie care inca mai contamineaza.
Cei care se abtin de la a-si lua doza cuvenita de invidualism inchipuindu-si ca e doar optiunea lor personala, ii condamna, constient sau nu, pe altii care daca nu ar fi blocati de nisipurile miscatoare create de primii, ar fi dispusi si ar trai mai bine racordati.
O expunere in cuvinte simple, pe intelesul tuturor, a ceea ce si eu consider a fi principalul conflict din lumea contemporana: nu intre sisteme politice, nu intre rase, nici macar intre religii. Ci intre oameni care gandesc global si oameni care gandesc local. Gandirea locala nu este „rea” atat timp cat nu doreste sa-si asume, prin forta sau orice alte mijloace, un rol de „lider” – in ceva, in orice (inclusiv in „romanii stiu sa se distreze ca nimeni altii”, daca vreti). Atata timp cat gandirea locala vizeaza o participare competitiva, cu buna credinta, in jocul crearii de valori, inclusiv spirituale, conflictul despre care vorbim se atenueaza, se aplaneaza, devine forta pusa la lucru. Din pacate mentalul colectiv din destul de multe tari puternice, intre care si India este predominant local. In SUA unde traiesc, nu vad o atenuare a conceptului ca ar trebui sa fim justitiarii lumii, dimpotriva. Privind la China, nu vad o atenuare a conceptului ca ar trebui sa devina principalul motor al lumii. In toate aceste mari curente, dorul individului este confortul din matricea mentalului colectiv si comoditatea identitara de fapt. Asa ajungem unii sa traim in tari virtuale, cu locuitori alesi de noi 🙂
Ceea ce pare a fi noțiunea românească „DORr” – dorință vagă, ce nu poate fi originată ori psihanalizată nici cu cea mai progresivă tehnică terapeutică – pare să fie un cuvînt preluat din limbile Hindi/ Urdu și care păstrează în rădăcina sa lexicală semnificația de armonie pierdută („strună”) sau chemare implacabilă de integrare în circuitul kosmic („fir, cordon, sfoară, ață”).