Cel mai ieftin mijloc de transport din Delhi către Manali (localitate în statul Himachal Pradesh, situată la o altitudine de peste 2000 de metri) este autobuzul. Iar cel mai apropiat aeroport se află la mai mult de 50 de kilometri de această localitate. Mă hotărăsc, deci, să încerc… O călătorie cu autobuzul în India nu poate fi decât o aventură în plus. Mi se spune că în 12 ore ajungem în Manali. Îi cunosc destul de bine pe indieni şi modul lor de a percepe timpul şi de a aproxima distanţele. Vor fi cel puţin 15 ore.
Aventura începe încă dinainte de a părăsi capitala Indiei. Un aşa-zis vehicul – ceva între microbuz şi autobuz – ce n-ar obţine permisiunea de a circula nicăieri în Europa, mă transportă către o altă destinaţie. Abia de acolo urmează să plec mai departe spre Manali. Mergem jumătate de oră prin Delhi. Afară sunt în jur de 48 de grade iar autobuzul nu are aer condiţionat. Ajung într-o zonă care seamănă vag a autogară. Aici, un indian cu aer de vedetă bollywoodiană mă informează că autocarul va sosi în zece minute. Trece o oră, trec două, trec trei ore… Din timp în timp, sunt reasigurat că nu mai am de aşteptat decât zece minute. Sunt singurul căruia situaţia i se pare anormală. Sunt, de altfel, şi singurul non-indian care încă îşi mai aşteaptă autocarul. Iar pentru indieni a sta câteva ore în plus în aşteptarea mijloacelor de transport în comun e deja o rutină. După ceva mai bine de patru ore, soseşte autocarul. Indianul asupra căruia îmi revărsasem nervii în ultimele 240 de minute are un moment de triumf personal. Până la urmă, autocarul a venit, nu?! Poate nu în zece minute, dar oricum astea sunt detalii nesemnificative în India.
Începe în sfârşit călătoria spre Manali. Nu trece mult şi pasagerii din jurul meu încep să adoarmă unul câte unul. Către miezul nopţii, adorm şi eu. E cinci dimineaţa când mă trezesc. Autobuzul staţionează şi nu înţeleg de ce. O privire pe geam mă priveşte pe deplin: trebuie schimbată o roată. Pasagerii bărbaţi sunt cu toţii în jurul şoferului ajuns acum mecanic. E un soi de sfat al înţelepţilor care durează în jur de 45 de minute. De undeva apare o rangă, din altă parte o roată ce nu pare a fi nicidecum nouă şi lucrul începe. Într-o oră, totul e rezolvat. Urmează un alt sfat al înţelepţilor. Unul scurt de această dată. Deşi nu sunt mecanic, urmărind cu un viu şi enervat interes toate procedurile, am ceva dubii cu privire la durata de viaţă a noii roţi.
În jurul orei 14.00 ajungem în Manali după câteva ore bune în care străbatem zone muntoase, accidentate, mai mult pe contrasens, cu depăşiri în orb şi frânări bruşte. Peisajul e într-adevăr ameţitor. De jur împrejur, vezi Himalaya cu piscuri încă acoperite de zăpadă. În dreapta, un râu de munte iar în apropiere păduri pe care, însă, după 18 ore de mers cu autobuzul, nu le mai pot admira aşa cum se cuvine. 
Hotelul nu are generator propriu iar în Manali, ca de altfel în toate locurile pe care le-am vizitat până acum în India, există probleme grave cu electricitatea. Cumpăr o lumânare de la un magazin din apropiere şi mă felicit încă din prima seară. Evident, curentul electric se întrerupe frecvent. De fiecare dată când se întâmplă, o larmă de nedescris se iscă pe coridoare. Angajaţii hotelului şi oaspeţii lui se întrec în a oferi soluţii tehnice. E, de fapt, o lume care socializează în acest fel. Nu ghiceşti revoltă în vocile lor, ci doar o resemnare veselă. În definitiv, orice prilej pentru a mai schimba o vorbă e unul binevenit. A doua zi cobor pentru micul dejun. Terasa restaurantului se află la câţiva paşi de râu. Aud în spate zgomotul apei şi sunt înconjurat de piscurile Himalayei. Mâncarea, o nouă aventură. Ea se găteşte sub ochii mei, într-o bucătărie-bordei improvizată. Chapati, omletă şi o salată banală… cam asta e tot ce îndrăznesc să comand. Totul se pregăteşte în zgomotul şi sub asistenţa de neevitat a muştelor.
Decid să vizitez templul Hadimba Devi. El e dedicat zeiţei transformată în demon, Hadimba. Construit din lemn în 1553, construcţia este una dintre atracţiile zonei. În faţa templului, femei indiene poartă în braţe iepuri şi miei. Atingerea lor se presupune că ar trebui să aducă noroc. Ea se face, desigur, ca orice activitate aducătoare de noroc, contra cost.
Dinspre templu mă duc spre mănăstirea tibetană. Cum Manali nu e departe de graniţa cu Tibetul, mănăstirea oferă adăpost şi emigranţilor tibetani. La intrare, o fotografie imensă îl înfăţişează pe Dalai Lama transmiţând mulţumiri Indiei pentru a-l fi primit în exil, cu peste 50 de ani în urmă. Se pot face donaţii, însă turistul nu simte presiunea lor. Cutiile pentru donaţii sunt amplasate discret. Contra sumei de 5 rupii (ceva mai puţin de 10 eurocenţi), îţi poţi folosi camera de luat vederi. Decorul e unul exotic. 
Culori vii, ţipătoare, statuete imense reprezentându-l pe Buddha, totul pe un fundal destul de auster. Zgomotul turiştilor nu îi împiedică pe călugării tibetani să mediteze.
Întors la hotel, mă interesează biletul de autobuz pentru întoarcerea in Delhi. Conform înţelegerii cu agenţia de turism, cei de la hotel se obligau să îmi procure biletul de întoarcere. Iniţial, mă gândisem să rămân mai mult în Manali, aşa că îi cerusem omului care se ocupa de bilet să amâne cumpărarea lui. Astăzi, însă, mă hotărăsc. Nu voi sta mai mult de patru zile. La decizie a contribuit esenţial şi întâlnirea cu un locatar destul de neplăcut, cu care nu îmi imaginasem că voi împărţi camera de hotel. Este vorba despre un şobolan imens, care, acomodat obiceiurilor indiene, nu poate fi discret. Se urcă pe masă, pe pat şi toate încercările mele de a-l atrage în afara camerei prin plasarea strategică de alimente în faţa uşii eşuează lamentabil. Şobolanul are o formă fizică de invidiat. Ajunge la locul faptei, îşi ia în primire bucata de biscuit şi apoi, înainte de a apuca eu să închid uşa, se întoarce cu o viteză uluitoare la cartierul general (un soi de şifonier masiv imposibil de urnit din loc). Renunţ la vânătoare şi adorm undeva spre 3-4 dimineaţa, după ce văd în reprize vreo două filme cu Van Damme şi Stalone (ei se bucură încă de o popularitate ce rivalizează pe alocuri cu cea a aşa-zişilor actori ai dramoletelor ieftine de la Bollywood). Urmează o nouă dimineaţă în Manali.