ACUM.TV

Sonia Palty

Sonia nu va merge mîine la şcoală. Nici Gina sau Chely nu vor deschide mîine cinematograful („Bulevard Palace” de pe bulevardul Elisabeta, era cinematograful mătuşilor mele, cumpărat de tatăl meu pentru ele).
Paul Constanţiu Vîrtolaş, căpitan-magistrat în rezervă, soţul surorii tatălui meu, s-a năpustit în casă ca o furtună. Glasul lui cald era strangulat de spaimă:
– De ieri toţi studenţii legionari au fost mobilizaţi la sediile organizaţiilor lor. Se aşteaptă ca azi, sau poate mîine, să fie ceva nelinişti în Capitală. Bineînţeles că evreii vor fi primele victime…

21 ianuarie 1941. De dimineaţa tata a plecat la birou. Era director al societăţii de filme americane Warner Bros, era presat de obligaţiile funcţiei. Gina, sora lui, s-a dus şi ea la lucru „măcar să vadă dacă totul în ordine!” Pe la ora 10 au sosit la noi mătuşa însoţită de unchiul Paul. Locuiam în Piaţa Kogălniceanu, în plin centru al oraşului. Unchiul Paul purta hainele ofiţereşti, iar pe piept îşi prinsese două decoraţii impresionante. Cuvintele lui erau alarmante:
„…Arde Calea Văcăreşti…Huliganii au spart vitrinele… Au jefuit bietele prăvălii evreieşti din Dudeşti… Legionarii prind pe stradă evrei, îi bat, batjocoresc. Îi jefuiesc ca-n codru”.
– Dacă se va suna la uşă, voi deschide eu – a spus Paul vădit iritat. Din acest moment, în acest apartament locuiesc numai eu cu familia mea. Creştini cu toţii; deodată a tresărit.
-Unde e Alfred? Nu s-a întors de la birou? Să sperăm că nu s-au legat de el…Vine din Brezoianu. Acolo mişună golani care vînează evrei, Doamne Dumnezeule, sper că nu a păţit nimic!

Noul guvern de Uniune Naţionala era format din coaliţia Generalului Antonescu cu Legiunea lui Horia Sima, comandantul derbedeilor. Poliţia capitalei era în mîinile legionarilor, aceştia încercau să facă „ordine” în Capitală şi în ţară, conform mentalităţii legionare. Din auzite şi din presa care era aproape toată în slujba lor, înţelegeam că cei de la putere nu se prea „iubeau”, nu se înţelegeau.
– Cu toate că Generalul Antonescu a îmbrăcat cămaşa verde, nu cred că-i place „ordinea legionară”, ne spunea unchiul Paul.

Bunica era neliniştită, atît fiica cît şi fiul ei drag lipseau de acasă. La telefon am fost informaţi că au fost incendiate cîteva sinagogi din cartierul evreiesc al Bucureştiului. Enoriaşii au fost bătuţi, unii încărcaţi în camioane şi duşi la Prefectură, unde erau sediile legionarilor. Cineva a rostit un cuvînt care ne-a îngrozit „Pogrom”. Evreii sunt bătuţi, jefuiţi, sfîşiaţi în plină stradă. Se aud urlete „Moarte jidanilor!” Circulau bande de tineri îmbrăcaţi în uniforma legionară, cămeşile verzi cu cingătoare de piele la brîu, multi dintre ei purtau pistol.

După o aşteptare care ni se părea nesfîrşită, uşa de la intrare s-a deschis şi tata a intrat, ca ameţit, în casă. Era de nerecunoscut. Faţa însîngerată, nasul lovit, o mînecă a paltonului îi atîrna ruptă. Ochelarii îi pierduse. Tremura de spaimă. Niciodată nu l-am văzut pe tata atît de îngrozit.
– M-au prins la colţ cu Bd. Elisabeta. Era o bandă cu bîte în mîini şi cu ochii injectaţi de ură. S-au năpustit hăulind de bucurie asupra trecătorilor care le păreau „jidani”. Cu un urlet animalic s-au aruncat asupra mea. „Dă-i că-i jidan!” M-am smucit, mi-au rupt mîneca paltonului… dar le-am scăpat. Am fugit ca un nebun. Bine că am ajuns acasă!

Îngrijorate, bunica şi mama au început să-i şteargă cu gingăşie obrazul rănit, cu un prosop umed. Unchiul meu, Paul Constanţiu Vârtolaş, privea de la geam mişcările din stradă. Un grup de soldaţi înarmaţi trecea în fugă spre bd. Elisabeta. Vocea lui îngrijorată se auzea de parcă voia să-şi dea curaj.
– Generalul Antonescu nu va permite legionarilor să-şi facă de cap. O să vedeţi că într-o zi – două va fi linişte. Generalul va aduce din provincie trupe care vor restabili liniştea în capitală.
Nu părea convins de ceea ce zicea. Cuvintele au rămas fără comentarii. Noaptea s-au mai auzit împuşcături. Zvonuri groaznice ne alimentau spaima.

Unchiul meu a avut dreptate. În trei zile liniştea s-a restabilit, dar în aceste cîteva zile de pogrom populaţia evreiască a Capitalei a suferit multe jertfe omeneşti; sinagogi şi case vechi de rugăciune au fost devastate, incendiate, altele distruse cu topoarele. Mii de cărţi sfinte au fost aruncate în focul mistuitor. Cea mai veche sinagogă din Bucureşti, sinagoga spaniolă (Cahal Grande), a ars pînă în temelii. Peste 300 de evrei au fost ucişi, o parte în bătăi, la Prefectura oraşului, 120 au fost împuşcaţi în pădurea Jilava, 15 evrei au fost duşi de la prefectură la Abator, unde după ce au fost măcelăriţi li s-au agăţat trupurile în cîrligele pentru carnea vitelor. Mulţi au fost atîrnaţi înainte de a-şi fi dat duhul. În fioroasa sărbătorire a „victoriei” au mîzgălit pe pieptul lor cu sînge: CARNE CUŞER .

O săptămînă după aceea, asistam la o discuţie dintre a unchiului meu Paul şi a unchiului meu, fotograful Aurel Bauh (soţul mătuşii mele Heda, o altă soră a tatălui meu), cu doi dintre bunii lor prieteni scriitorii Geo Bogza şi Miron Radu Paraschivescu. Discuţia avea loc în holul Studioului fotografic al unchiului meu. Geo Bogza era chiar încîntat de curajoasa acţiune a generalului Antonescu împotriva bandelor de huligani legionari.
– Am ştiut că generalul nu va permite haosul Gărzii de fier. Horia Sima şi banda lui de conducători au fugit în Germania, la Hitler.
Miron Radu Paraschivescu, plin de nervi, i-a replicat:
– Antonescu în sus, Antonescu bravissimo! Aşteaptă, încă nu l-ai cunoscut pe generalul Antonescu cel adevărat.”

Presentimentul lui s-a adeverit. La scurt timp după rebeliunea legionară din Bucureşti, generalul Ion Antonescu a plecat în vizită oficială la Hitler. Au apărut legi noi antievreieşti, măsuri represive, brutale, discriminatorii, naţionalizarea bunurilor evreilor, detaşamentele de muncă obligatorie, numerus nullus în şcoli şi universităţi pentru evrei, eliminarea din comune şi tîrguri a populaţiei evreieşti, transferul lor forţat în capitalele judeţene pentru a fi la îndemîna autorităţilor. Viaţa evreilor devenise nesigură. Cele prevăzute de Miron Radu Paraschivescu s-au îndeplinit, depăşind cele mai negre aşteptări.

După izbucnirea războiului, în vara anului 1941, la Iaşi, a avut loc un alt masacru, mii de evrei au fost ucişi cu foc de armă sau transportaţi în trenurile morţii. Peste 12.000 de victime, evrei nevinovaţi. Au început deportările evreilor din Basarabia „eliberată de sub stăpînirea sovietică”, deportări din Bucovina şi Nordul Moldovei. În toamna anului 1942, luna octombrie, după prăbuşirea frontului, Antonescu a oprit în mod oficial aceste deportări haotice în Transnistria..

Printre cei peste 300.000 de oameni smulşi din casele lor şi trimişi în ghetourile şi lagărele din Transnistria (regiunea dintre fluviile Nistru şi Bug ), am fost deportaţi şi noi, tatăl meu Alfred Follender, mama mea Czica şi eu, care nu aveam decît 14 ani. Din Bucureşti, capitala României, nu au mai fost deportaţi, în toţi anii războiului alţi evrei decît grupul nostru format din 212 persoane, adică 72 de bărbaţi împreună cu familiile; soţii, părinţi şi copii indiferent de vîrstă.

Fără explicaţii, în noaptea de 17 septembrie 1942, am fost arestaţi şi ţinuţi într-o şcoală de pe str.Sfinţilor, iar după 5 zile, expediaţi cu un tren marfar. După 10 zile de drum, în vagoane închise pentru vite, am ajuns la Tiraspol, iar după alte 10 zile de tărăgănare chinuitoare, grupul nostru a ajuns la ferma Vigoda din judeţul Oceacov. Aici ni s-au alăturat 72 de tineri evrei, tot bucureşteni, care, ca şi noi, făceau parte din cazul general Cepleanu, comandant al forţelor de muncă obligatorie.
Pretextul era pedeapsă pentru „o zi lipsă de la munca obligatorie”. Toate conform unui raport născocit de Cepleanu pentru a-şi justifica „titlul” acordat de mareşal.

Noi, cei 284 de bucureşteni deportaţi în Transnistria, am fost transferaţi pentru muncă în condiţii inumane la fermele Alexandrovka, Hmicetka, Bogdanovka şi în fine, urcaţi în vagoane de vite. Timp de o lună de chin, într-o iarnă nemiloasă, la 35-40 grade minus, am fost aduşi la Golta, capitala judeţului Golta, un orăşel pe malul rîului Bug.

În lunile octombrie – noiembrie 1943 am fost readuşi la Bucureşti. Din 284 de deportaţi evrei bucureşteni, ne-am înapoiat 245, majoritatea bolnavi, invalizi, cu sufletele otrăvite, distruse pînă la dezumanizare de umbra morţii transnistriene care ne urmărea zile şi nopţi.

Motivele acestei barbarii le-am aflat după 60 de ani, citind cartea avocatului Schwefelberg, fost salariat al Centralei Evreilor din România, care a relatat adevăratul motiv al deportării noastre în Transnistria. La începutul anului 1942, pe nepusă masă, Mareşalul Antonescu a cerut Comunităţii Evreilor din Bucureşti o sumă uriaşă de mai multe milioane de lei, pentru ajutorarea frontului. Banii nu au fost predaţi la termen şi atunci a recurs la cunoscuta stratagemă a tîlharilor „banii sau viaţa” şi pentru a-i convinge, a trimis în Transnistria 284 de BUCUREŞTENI. Trucul i-a reuşit; la cîteva săptămîni după expedierea noastră, suma i-a fost predată de frică. Sistem vrednic de demnitatea unui general-mareşal, conducător de stat în secolul XX.

Acest articol a fost publicat duminică, 31 ianuarie 2010 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.