MEMORIE

Necunoscut – un orb îmi pipăie amprentele
ca o adiere de toamnă încercând
să rememoreze frunzele

mai mult mă tulbură sfera cu fum
irepetabilă – mereu în mişcare,
un tipar ce se şterge mereu,
alături şi plasa umilă de păianjen
părând un castel de argint

decât craniul unui porumbel – acolo
ar fi toate drumurile –
mai mult mă tulbură sfera cu fum

Oglinda

M-am uitat aseară în oglindă
(seara era ca un cearcăn mut),
m-am uitat aseară în oglindă
şi era din nou să mă cuprindă
teama că din nou a început

că iarăşi va trebui să număr
(o deprindere cam fără rost)
că iarăşi va trebui să număr
şirul unor umbre peste umăr
dintr-un şir în care am mai fost

şi m-am revăzut în tinereţe
(fără cearcăne şi zâmbitor)
şi m-am revăzut în tinereţe:
din oglindă îmi dădea bineţe
cerul verii fără nici un nor…

Fotografii şterse

Nu mai am nici o poză mai veche
să mă văd când eram fericit,
cu cireşe cercei la ureche
în argintul subţire topit

nu mai e nici o umbră din pomul
încă tânăr şi dulce atunci,
azi plecat de tristeţe ca omul,
vânturat peste crudele lunci

nu mai este din tot nici cenuşă
cât să faci o cerneală de scris,
când îţi bate o mână la uşă,
la sorocul secret dar precis…

PĂDURE

Uitare mai deasă ca o pădure
în care ne rătăcim tot mai des,
îşi caută cuiburi cu aripi uşure
păsări gonite dintr-un eres

în trunchiuri cresc scaun şi masă
la care vom şede noi amândoi,
trece pe sus o boare ceţoasă
se trage spre lumea de-apoi

făcea un semn licorna din lună,
miez de tăceri, uitare de toate,
dormeau adânc pui de furtună
pe paturi de frunze roşcate…

PLOAIE

Ploaia care ne închide-n noi
zloata care ne încuie-n casă –
inimă, prescură din noroi,
patimă de carne pofticioasă

nou mileniu, tânăr şi barbar
ca o limbă încă netradusă,
vremea sună golul din pahar,
nimenire lângă masa pusă

umbre grave care se petrec
aplecate dinspre vremea bună,
suflete înhămate la edec –
plouă aspru, îndelung, şi tună…

Pictorul

Pentru el pânza e câmpie cu flori,
harta sudorilor viselor colorate,
aurora imaginară care îi înfăşoară
umerii la nevoie când nici o căldură
nu mai prea vieţuieşte pe aproape,
este prima zăpadă pe care o tulbură
umbra umbrei pasului sub luna plină,
e ogorul îmbrumat, rugina plugului
frânt într-o rădăcină de floare sălbatică,
sau pardoseala pe care dansează cineva
la miezul nopţii, până hăt spre margini,
este masa care aşteaptă, aşteaptă ceva
cu faţa spălată în rouă şi des limpezită
sau cerul fără dârele norilor migratori
arestaţi uneori lângă vama sinelilor,
este chiar giulgiul acela miraculos
pe care se imprimă culorile suferinţei,
ca nişte legende, pomeţii şi coastele,
buricele degetelor şi ridurile frunţii,
este imacularea pe care o colorează
vechiul penel legat strâns de degete…

ACELAŞI POEM
lui Mircea Ivănescu

Eu nu am voie să scriu, nici măcar să vorbesc,
despre mopete, denisa, cuţitul de argint,
cum a făcut-o el, mult mai bine – pe când
unii descriau pervazul cu pisici printre
romanele poliţiste pe care le scria femeia aceea:
mi-a lipsit o cameră ca a lui, serile anilor
prin care trebuia să treci aplecat şi citind,
dar uneori ni se atingeau degetele pe tarabe
de cărţi, prin rafturi de anticariat – sacoşele
depuse la intrare şi conţinutul lor uşor de ghicit,
precum un trup sub o haină prea strâmtă,
foşneau din senin şi atunci
toţi le priveau cu un reproş –
polimeri tulburători ai liniştii noastre,
voi nu veţi putrezi niciodată,

sau aleea unui parc ce a cunoscut zile mai bune,
cu bănci cocoşate pe care aşterneai un ziar
şi puteai să-ţi imaginezi o trăsură – ştii,
din care să coboare o doamnă înaltă şi totuşi
fragilă – căreia să-i ţii degetele galant,
care să ştie să asculte povestea sau visul
amintit – un abur pe lentile, o estompă
ce ascunde înscrisul de pe coaja mestecenilor,
conturul de argint al statuii – după o vreme
să te întorci printre cărţile tale şi iar
lângă maşina de scris să îţi surâdă
liniştitor, tăcut şi impalpabil,
ceva despre care se vorbea uneori, se scria
şi în care puteai să mai crezi.

CRĂCIUN

Pe calea laptelui o stea de picuri
îngheaţă când decembrie spre capăt
sclipeşte iar către pământ albastru
ca fiul omului îmbătrânind să treacă
în anul nou smerenia iubirii

trei astrologi trei magi păstori de astre
măsoară locul ieslei şi aşează
sub unghiul potrivit lumina iernii
pe snopii razelor moşind destinul
la prorocita naştere şi cântă

colinda suie ca un fum subţire
de mirturi scorţişoară de răşină
să ocolească lumea aţipită
dar care s-a umplut deja de vestea
cea bună şi visează că renaşte…

Totul se potriveşte

Chelnerul indolent cu berea caldă,
telefonul defect cu somnul din parlament,
florile scumpe cu moartea săracului:
doar rimele mai lipsesc pentru armonie,
numai tăcerea poate fi demnă pe aici
când minciuna poartă zurgălăi de tinichea
şi nudurile vând orice foaie obscură;
pe bulevardul de acum fără domni
doar teiul nu se dezminte şi acoperă
o parte din fluidurile tari şi ieftine
camuflând perspectivele capitaliştilor
de capitală – gropile nu-i mai latră,
nu-şi mai rup picioarele în maidanezi,
se scurg în sicrie ruginite cu volan
ca o apă tulbure printre semafoare
şi poliţişti grăsuţi cu tablele prăfuite:
bine că nu e caniculă, că nu ninge, că
nu plouă, că nu bate vântul – viaţa
e chiar frumoasă uneori….

BEŢIE

E o seară aproape ca oricare,
un înger îmi plânge pe umăr,
un câine mi se culcă la picioare,
iar eu încep înfrigurat să număr:
degete, dorinţe, pahare,
adun merele cu visele perene,
gunoiul cu orbii şi ciorile,
cărţile noi cu orele de lene
melancoliile cu toate ardorile

sunt tot mai lucid, văd prin ziduri
bătrânii plângând, copiii cu riduri,
încep să plutesc peste maidane,
mă urmăreşte ceata din icoane –
e o seară aproape ca oricare alta,
îmi scriu ceva pe inimă cu dalta…