Pe la jumătatea anului 2010, după incidentul flotilei Mavi Marmara, cînd conducerea Turciei dădea rău de tot din mâini şi din picioare, zbierînd mai-mai să fărîme tot ce se cheamă mass-media internaţională că va trimite în judecată Israelul pentru „crime de război”, îmi amintesc că am auzit într-o emisiune radiofonică moderată de avocatul Yoram Scheftel o pledoarie contra conducerii turce care a asigurat logistica flotilei, cum că aceasta ar fi ultima care ar fi trebuit să se implice în acest atac, mesajul pledoariei sale fiind, în fiecare frază, „dar voi ce-aţi făcut în 1915?”, referindu-se desigur la ceea ce se cunoaşte pînă astăzi ca „Holocaustul armenilor”, genocidul în care şi-au pierdut viaţa un milion de jumătate de oameni.
Îmi amintesc că în cele ce-am scris atunci, cu „tupeul” meu de a-mi exprima părerile uneori împotriva oricărui consens ideologic, că un asemenea mod de a pune problema mi se pare incorect, că în istoria fiecărui popor, dacă este cercetată la un nivel mai înalt, există „pete negre” şi că întreg comportamentul Turciei trebuia judecat prin prisma prezentului. Adică, în dezacord total cu avocatul Scheftel şi cu mai toţi analiştii şi oamenii de presă israelieni şi nu numai. Cred că venise de mult timpul să fac mea culpa, recunoscîndu-mi eroarea, fără a avea nici măcar o scuză. Nici măcar pe aceea că între timp s-au acumulat subiectele mult mai „arzătoare” despre care era musai să mă ocup!
Imediat veţi afla despre ceea ce este vorba şi de ce acum, cel mai tare, în toată povestea, mă doare inima pentru… Charles Aznavour. Cum de ce tocmai pentru el? Toată lumea ştie că artistul pe numele originar Shahnour Verenagh Aznavourian, fiu al unor emigranţi armeni naturalizaţi în Franţa, şi-a simţit dintotdeauna soarta legată de rădăcinile familiei sale. Actualmente este ambasador al Armeniei la UNESCO, iar din 2009 – ambasadorul Armeniei în Elveţia, ţara unde îşi are în prezent reşedinţa. Chiar din 2010 l-a însoţit pe preşedintele de-atunci al Franţei, Nicolas Sarkozy, într-o vizită în Armenia, şi a obţinut de la acesta promisiunea că va acţiona pentru ca negarea publică a „Holocaustului Armenilor”, perpetrat de turci în primul război mondial, să fie sancţionată prin lege, ca şi Holocaustul asupra evreilor în cel de-al doilea război mondial – cel al Germaniei fasciste, asupra evreilor!
După dezbateri îndelungate, legea care prevedea sancţionarea negaţioniştilor marilor genociduri din istorie, inclusiv al armenilor, cu o amendă de 45.000 de euro şi/sau cu închisoare efectivă pînă la un an, a fost votată şi ratificată de preşedintele de-atunci Sarkozy, dar… abrogată de îndată ce acesta şi-a încheiat termenul. Desigur, încă de-atunci, turcul… a luat foc şi… şi-a scos iataganul din teacă, gata de atac!. Chiar de la începutul anului 2012, cînd se dezbătea respectiva lege, guvernul de la Ankara şi-a rechemat „pentru consfătuiri” ambasadorul de la Paris. Într-o scrisoare trimisă de primul-ministru turc, Recep Tayyip Erdogan preşedintelui de-atunci Nicolas Sarkozy, acestuia i se atrăgea atenţia că relaţiile turco-franceze ar putea suferi o ireparabilă ruptură.
Două delegaţii din Turcia, una alcătuită din membri ai parlamentului şi o alta din reprezentanţi ai comunităţii de afaceri au vizitat Parisul, în scopul exercitării de presiuni în vederea renunţării la respectiva lege. Volkan Bozkir, şeful de-atunci al comisiei pentru afaceri externe a parlamentului turc a prevenit guvernul francez că Franţa are mai multă nevoie de Turcia anilor 2009-2010, cu economia sa înfloritoare. Iar preşedintele Camerei turce de Comerţ, Rifat Hisariklioglu, a avertizat Parisul că adoptarea legii respective ar putea aduce „pagube mari şi consecinţe grave pentru ambele state”. Mai ales că cifra de afaceri dintre cele două state se ridica pe atunci la 20 miliarde de dolari.
Este de la sine înţeles de ce ministrul francez de externe de-atunci, Alain Juppé, s-a dat de ceasul morţii să calmeze spiritele preţiosului său partener de afaceri, Turcia, menţionînd că ameninţările – mai mult decît transpartente, chiar fără perdea aş spune – ale guvernului turc reprezintă reacţii exagerate şi că turcii „vor strînge mîna de conciliere pe care le-o întind francezii”. Mai ales că, sublinia Monsieur Juppé, „în Turcia fiinţează numeroase companii franceze şi între statele noastre există strînse relaţii economice şi comerciale, prin tradiţie, iar noi avem nevoie de Turcia în aceeaşi măsură în care Turcia are nevoie de noi. Sper că în cele din urmă pragmatismul va învinge sentimentele”. Dar atunci, spusele lui Juppé nu au avut prea mare ecou, dat fiind că într-un discurs ţinut la scurt timp după aceea de către premierul Erdogan în faţa partidului AKP (Partidul Justiţiei şi-al dezvoltării), el a calificat legea adoptată pe-atunci în Franţa drept o lege „rasistă, discriminatorie, care lezează libertatea de gîndire”.
Se pare însă că avertismentele lui Alain Juppé, şi nu numai, şi-au făcut efectul.
Chiar săptămîna trecută Tribunalul internaţional care se ocupă de litigiile a 47 de state care au semnat convenţia în acest sens a decis că dezminţirea Holocaustului armean nu este o infracţiune penală, spre deosebire de cel perpetrat împotriva evreilor. A fost pronunţarea verdictului la o reclamaţie înaintată de Asociaţia armenilor din Elveţia contra unui politician turc cu o funcţie înaltă care susţine încă din 2007 că „genocidul poporului armean este o noţiune falsă şi o invenţie la nivel internaţional”.
Tribunalul de la Strasbourg a menţionat că legea elveţiană contra negaţionismului Holocaustului asupra armenilor contrazice dreptul la libertatea de expresie, de asemenea consfinţit prin lege. Justificarea a fost că există o deosebire clară între „Holocaustul armenilor” şi cel asupra evreilor, dat fiind că în cazul celui de al doilea, au existat dovezi extrem de concludente, ca de exemplu „existenţa camerelor de gazare şi asupra crimelor făptuite de regimul nazist, acestea fiind fapte dovedite fără a lăsa loc nici celei mai mici urme de îndoială, în faţa Tribunalului internaţional”. Că în unele ţări din Europa, exceptînd Franţa, această lege nu se aplică, nu s-a mai menţionat în decizia Tribunalului de la Strasbourg.
În apărarea părţii reclamate, s-a spus că Turcia a recunoscut uciderea cîtorva sute de mii de armeni în 1915, dar că aceasta s-ar fi întîmplat în împrejurări deosebite, legate de legile luptei armate, dezminţind din toate puterile că ar fi fost vorba de un genocid, cu toate că armenii au avut destule dovezi asupra exterminării a un milion şi jumătate de oameni, în mare parte civili. Şi este luată în serios, de parcă nu ar fi existat destule documente istorice şi dovezi aduse de cercetători ai fenomenului, care atestă cele susţinute şi dovedite – de poporul armean.
După părerea mea, aici nu este vorba numai de un delict penal referitor la exterminarea unui milion şi jumătate de oameni, dar, de parcă asta ar fi fost puţin lucru, a pretinde că totul n-ar fi decît o miniciună, sau o „invenţie internaţională” înseamnă insultarea memoriei aceluiaşi milion şi jumătate de victime. Da, dar atunci, am vorbi de… sentimente, despre care Alain Juppé era convins că trebuie să cedeze în faţa… considerentelor pragmatice. Şi asta înseamnă că pentru interesele economice, fluturate acum cu o cinică siguranţă de sine de către Turcia, merită sacrificată memoria şi tragedia unui întreg popor.
Dar importantă este… libertatea de expresie, nu-i aşa, mai ales dacă este susţinută puternic de interesele economice ale mai multor ţări europene!
Desigur, nu costă (astăzi!) prea scump recunoaşterea Holocaustului asupra evreilor, nici sancţionarea negării acestuia, în schimb cu armenii… alta-i povestea!
De aceea spuneam că îmi pare rău nu numai pentru acest popor pe care noi, evreii, îl considerăm „frate de suferinţă”, dar şi pentru Charles Aznavour, considerat cîntăreţul cel mai longeviv şi cel mai iubit al secolului XX, pînă astăzi, care desigur nu merita să-şi vadă batjocorit crezul de-o viaţă, ataşamentul faţă de poporul căruia prin rădăcini, îi aparţine.
Da, se spune că interesu’ poartă fesu’, şi asta din timpul gloriei sîngeroase a Imperiului Otoman, la care Turcia de azi visează la caii verzi pe pereţii… refacerii acestuia!