– Sunt uneori copleşit de amintiri, mărturiseşte prietenul nostru Alberto. Când eram mai tineri, toate evenimentele aveau alte dimensiuni, şi cele bune şi cele rele. Unele chestii am vrea să le uităm, dar uite că nu se poate. În fond avem nevoie de amintiri, dacă ar fi numai pentru comparaţie, sau pentru a povesti copiilor cum era pe vremuri.
– Copiilor le vine greu să creadă unele realităţi, e de acord Menaşe. De pildă, noi am venit cu doi copii foarte mici şi aproape tot bagajul nostru era cu schimburi pentru ei, biberoane şi, să nu fie nevoie, medicamente. Pe vremea aia, la Fălticeni nu se găsea hârtie igienică, era criză de acest articol ultra necesar. Aşa că, cum necum, la negru şi cu protecţie, am făcut rost de vreo douăzeci de suluri. Ce s-au mai mirat oamenii de achiziţia noastră, o valiză plină, că doar aici nu lipsea articolul… De ce aţi adus toată hârtia asta? ne-au întrebat curioşi. Şi noi am răspuns, făcând haz de necaz: Pentru orice eventualitate… Ca să avem o amintire de neşters…
– Asta nu ar fi nimic, intervine madam Gurnişt. Noi am avut vecini la Cernăuţi o familie cu mulţi copii, care înainte locuiau într-un sat îndepărtat, undeva prin taigaua siberiană. Şi când au despachetat, ce credeţi că aveau printre altele? Nu o să ghiciţi nici în ruptul capului. Aşa că vă spun eu. Aveau nu mai puţin de opt oliţe de noapte de culori diferite!
Madam Gurnişt face o pauză de efect, adevărul este că nimeni nu bănuieşte care ar fi explicaţia, aşa că răspunsul sună triumfător:
– Explicaţia este că prin curtea lor trecea trenul. Transsiberianul! Si trebuie să ştiţi că trenul ăsta are zeci de vagoane, dacă nu chiar sute…
– Bine, bine, şi dacă trecea trenul, ce legătură are asta cu oala de noapte?
– Are! Că ei aveau privata în fundul curţii, dincolo de linia ferată!
– Aşa că de aia e nevoie de amintiri, conchide înţelept Alberto. Nu degeaba se spune că amintirile din trecut sunt hrană pentru prezent.