Pictorul rătăcește departe de oraș,
câmpul imprimat cu flori de câmp, cu maci îi cuprinde sânii înfiorați
de boarea dimineții,
își uitase șevaletul,
ar fi vrut să surprindă iia, tremurul ,
îngropat în vară,
în culori,
întinde mâna către cer, și creiona cu degetul pe albastru atingerea dintre planete și piersici
întredeschise.
Te trezești și tu, pe covorul cu flori de câmp,
pe care cândva o iubiseși noaptea,
odaia cu flori de in,
altădată îi sărutau gleznele…
Sanzienele dănțuiesc, le privești de la fereastră și doar atât,
se pierd în goană,
vara le învelește, le și dezvelește în transparență
precum o noapte făr’ de întuneric,
tinerețe făr’ de bătrânețe,
într-o poveste spusă în grabă pe iPhone în aeroport,
înainte de ultimul zbor.
