Numai cine nu vrea nu înţelege că Europa e, de la un cap la altul, presată de un enorm val de migraţie. Ce se întîmplă acum la frontierele Europei nu e un episod accidental. Situaţia e explozivă nu numai pentru că masele de refugiaţi vor fi greu de absorbit, ci şi pentru că înţelegerea crizei refugiaţilor a alunecat deja în domeniul ideologiei şi al interpretărilor radicale.
Întinderea şi intensitatea migraţiei care ţinteşte Europa sînt, într-adevăr, uimitoare. Pe Mediterană, o flotă pestriţă controlată de traficanţi, aduce zeci de mii de africani şi îi descarcă în Italia şi Malta. Insule ale arhipelagului grec sînt punct de debarcare al unui şir de refugiaţi care vine, în cea mai mare parte, din Siria. Frontiera bulgaro-greacă e forţară lunar de sute de migranţi ilegali, sosiţi prin Turcia, din Siria, Afganistan şi Irak. Ungaria şi-a blocat frontiera cu Serbia pentru a opri emigranţi porniţi din Kosovo. Franţa încearcă să astupe căile de intrare pe unde pătrund africani şi arabi după debarcarea în Italia. La Calais, în punctele de trecere spre Anglia, peste Canalul Mînecii, se strînge şi se îngroaşă o tabără de migranţi care numără acum în jur de 4000 de persoane. Toţi încearcă să se ascundă în camioanele care trec din Franţa în Anglia. Toate datele tind spre cote de alarmă şi un lucru ar trebui să fie clar: nu ne mai aflăm în faţa unui proces controlabil. Ne aflăm, dimpotrivă, în faţa unui val de dimensiuni istorice cu atît mai plin de imprevizibil cu cît găseşte Europa slab pregătită, în special politic şi moral.
Asta înseamnă că liderii politici europeni sînt într-o poziţie tot mai delicată. Dependenţi de linia aşa numitului „comentariat” (presă, ONG-uri, partide ale stîngii, militanţi radicali) ei se îndepărtează tot mai mult de părerile unei majorităţi populare care domină numeric, dar se teme să se manifeste public. Mai simplu spus, multă lume e înspăimîntată sau ostilă, dar forţele stîngii au creat o situaţie la marginea şantajului. Oricine se abate de la linia „corectă” e denunţat rapid ca monstru intolerant, inuman, fascist şi rasist, după care e, pur şi simplu, scos din viaţa publică. Linia „corectă” e, de fapt, o dogmă în expansiune. Partizanii migraţiei automate şi totale sînt foarte siguri pe ei şi produc frenetic noi şi noi idei cu care doboară recorduri de neimaginat. De unde atîta energie şi de unde atîta siguranţă?
Fără îndoială, victoria stîngii radicale în Grecia şi criza economică a ultimilor ani au suflat în pînzele şi în discursurile stîngii. Între cele mai recente exemple de idei lansate de stînga (şi uneori preluate servil de politicieni de centru sau de dreapta) strălucesc propuneri uimitoare prin inventivitate şi îndrăzneală dusă pînă la insolenţă. Astfel, politicieni liberali, ecologişti, socialişti sau anarhişti au început să vorbească foarte serios de introducerea aşa numitelor „vize umanitare”. În traducere, e vorba de un sistem care ar pune capăt asaltului multiplu al migranţilor ilegali şi i-ar aşeza la cozile pentru vize la frontieră sau în ţările de baştină. Efectul ar fi o formulă de introducere oficială şi organizată a tuturor celor ce vor să intre în statele Uniunii Europene. Altă idee uluitoare e observaţia după care traficanţii de persoane, care fac averi enorme din banii plătiţi de cei ce vor supravieţui sau nu transbordărilor nu sînt, de fapt, ce par.
Pentru politicienii stîngii e vorba, în realitate, de binefăcători ai comunităţilor locale, de vreme ce banii obţinuţi din trafic se întorc la comunitate şi sînt, adesea, singura sursă de venit locală. Alţii îndeamnă la copierea modelului american. Europa ar trebui să devină pentru emigranţii ilegali din Africa şi Asia ce au fost Statele Unite pentru emigranţii europeni legali ai secolelor XIX şi XX. În sfîrşit, alţii coboară în istorie şi evocă marea tradiţie de toleranţă a Europei, citînd episoade faimoase ca azilul olandez pentru protestanţii francezi persecutaţi în secolul XVI, deschiderea Angliei în faţa refugiaţilor evrei scăpaţi din Germania nazistă, admiterea în Occident a fugarilor evadaţi din lagărul comunist sau a refugiaţilor nord vietnamezi plecaţi pe mare, cît mai departe de statul comunist. Aparenţele acestor argumente pot înşela.
Oare de ce n-ar prelua Europa refugiaţii de azi, aşa cum a preluat refugiaţii de ieri? Problema e că, în fiecare caz, există o deosebire fundamentală care separă situaţia gravă cu care se confruntă, astăzi, Europa de episoadele istorice menţionate mai sus.
Cine citează politica de emigraţie a Statelor Unite nu trebuie să uite că fluxurile de migranţi au fost şi sînt strict controlate strict la intrarea în America. Statele Unite n-au preluat niciodată emigranţi în bloc. Pe de altă parte, episoadele trecute erau cazuri limitate la situaţii politice bine definite. Persecuţia politică sau religioasă într-un stat sau un grup de state producea un număr limitat de refugiaţi politici autentici, însoţiţi de un număr încă mai mic de falşi refugiaţi plecaţi în căutarea unei vieţi (economic) mai bune.
Astăzi ne aflăm într-o situaţie numeric şi calitativ complet diferită. Există, fără îndoială refugiaţi politici autentici, dar ei sînt înghiţiţi de un val care echivalează cu un transfer de populaţie. Dacă discuţiile s-ar putea purta cu mintea limpede, atunci ar fi de observat că problema noului val de imigraţie e capacitatea dubioasă de integrare. În fond, nu e deloc imposibil să concepem ultima mare mişcare a est-europenilor către vest, după admiterea esticilor în UE, ca un uriaş transfer de populaţie consimţit. Cifrele sunt nesigure, dar nu e exclus ca pînă la 10 milioane de est-europeni să fi trecut în Vest. Transferul a fost posibil pentru că legal apartenenţa la UE a topit frontierele. Mai important, însă, transferul a fost rapid şi neproblematic tocmai pentru că statele gazdă ştiau că pot conta pe integrarea imediată a est-europenilor. Cazul actualului val e complet diferit. Bariera de adîncime e, pînă la urmă, incapacitatea de integrare a populaţiilor arabo-africane, probată deja în nenumărate ghetto-uri arabe şi africane din marile oraşe vest-europene.
Europa s-a mai aflat în faţa unor presiuni de acest gen şi a mai trecut prin migraţii provocate de polarizarea economică şi civilizaţională. Bogăţia şi stabilitatea europeană au atras de cîteva ori în ultimul mileniu populaţii care s-au desprins din propriul bazin geografic şi au pătruns, de cele mai multe ori violent, pe marele platou de prosperitate europeană. De data asta, transferul nu mai e violent. El îţi menţine mobilul (accesul la prosperitatea şi garanţiile europene), dar nu mai are nevoie de mijloace violente de penetraţie.
Breşa e lărgită şi mişcarea e sprijinită de climatul moral al teritoriului gazdă. Aici intră în joc spiritul unui veac în care toleranţa şi deschiderea se combină cu sentimentul de vinovăţie şi cu admiraţia pentru tot ce nu e occidental – toate sistematizate şi incorporate în discursuri politice. Vinovăţia şi datoria ce obligaţiile ce decurg din crimele regimurilor coloniale au devenit un fetiş. Acest cult a generat o atmosferă irespirabilă şi a înlocuit orice formă de contra-argument sau dezbatere raţională. Din momentul în care întreaga civilizaţie europeană e echivalată cu o crimă de dimensiuni globale împotriva restului lumii, Europa nu mai are cum să suscite fidelităţi sau patriotisme ci doar respingere şi aversiune. Fără excepţie, cei mai înverşunaţi detractori ai lumii europene şi cei mai entuziaşti susţinători ai migraţiei de orice fel sînt europeni. Nu chiar orice fel de europeni. Aici intervine ipocrizia monumentală – atitudine dominantă între susţinătorii politicii „progresiste”. De regulă, cei ce propovăduiesc în mediile de informare şi în lumea politică deschiderea porţilor sînt feriţi de efectele binefacerilor pe are le recomandă.
Migraţia nu aduce numai daruri. Mai ales atunci cînd avansează masiv în societăţi cu deficit demografic, migraţia produce tensiuni şi riscuri sociale cît se poate de concrete. Violenţa şi criminalitatea cresc şi zone tradiţionale ale ţării gazdă sînt, pur şi simplu, decupate şi luate sub control de noii veniţi. Militanţii pro-emigraţie nu se lovesc de acest gen de probleme. În enorma lor majoritate, ei trăiesc în comunităţi prospere şi perfect protejate de migranţi şi tulburări sociale. Restul societăţii nu are decît să se descurce cu situaţia creată de dogmele stîngii. Marii preoţi ai migraţiei necondiţionate nu se întîlnesc niciodată cu efectele ei. E foarte comod şi profitabil electoral să faci, astăzi, politică şi demagogie de stînga. Ce va fi mîine nu contează. Mai ales dacă li se întîmplă altora.
Traian Ungureanu, 25-26 iunie 2015
Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.