Recent, într-o vineri seară, tocmai ieşisem de sub duş cînd cineva a sunat discret. A deschis soţia, am auzit frînturi de dialog în uşa şi, cînd am apărut în largul meu halat de baie cu glugă, care mă transformă în călugăr capucin, am văzut un domn şi o doamna însoţiţi de doi adolescenţi care priveau curioşi în jur.
– Va rugăm să nu va supăraţi de deranj, a rostit politicos domnul, am venit numai să va predăm o datorie de onoare… Cinci dolari pe care cineva ne-a rugat să vi-i achităm în mînă.
– Mie? am întrebat curios. De la cine? Dar poftiţi în casă, luaţi loc, va rog.. Aşa, va să zică, cineva v-a rugat să…
– Da, spuse domnul aşezîndu-se pe canapea, concomitent cu restul familiei. Ne plimbam prin Amsterdam, cînd cineva ne-a întrebat: „Nu-i aşa că sînteţi israeleni? Aş avea o mare rugăminte. Uite, am rămas dator cinci dolari cuiva şi, pînă acuma nu s-a ivit prilejul să-i înapoiez. Dacă aţi fi atît de drăguţi…” Aşa că am acceptat, cu toate că noi locuim la Afula. Dar cum tot sîntem în drum spre Tel Aviv, ne-am gîndit că un mic ocol…
– Sînteţi foarte amabili, le-a zîmbit soţia mea. Ce aţi dori să serviţi? O felie de tort, o îngheţată..?
– O, nu va deranjaţi, a răspuns doamna. Orişicum, noi ne-am educat copiii să nu mănînce niciodată dulciuri înainte de cină.
– Nici o problema, am rostit noi, gazdele.
Şi numai în cîteva minute am întins o masă cu care nu s-ar fi ruşinat nimeni. Am scos din frigider o sticlă de vin, din congelator nişte fripturi păstrate pentru zile mari, salate aveam, iar dulciurile, cum bine spusese doamna, le-am servit la urmă, cu cafelele.
– Şi cine spuneţi că e persoană care v-a rugat să-mi plătiţi datoria?
-Să vedeţi, zîmbi stînjenit musafirul, o să va spun adevărul: nu reţin cine-i persoană. Noroc că am notat adresa dumneavoastră. Că altfel mă făceam de ruşine şi nu ştiam cui să predau datoria de onoare. Mi-ar fi apăsat greu conştiinţa!
Pînă la acest moment al vizitei încă nu primisem suma respectivă; dar nici mari emoţii nu-mi făceam cu nişte persoane atît de cumsecade. În zilele noastre, unde mai întîlneşti asemenea oameni cinstiţi precum tipul din Amsterdam, de care nu reuşeam să-mi amintesc; sau ca familia aceasta, gata să-şi răpească din timpul liber şi să facă un ocol pentru a îndeplini promisiunea făcută unui străin anonim? Ce oameni cumsecade! Emoţionant pînă la lacrimi.
De altfel, poate din cauza mesei copioase sau poate din pricina vinului, din soiul acela pe care îl bei fără să simţi cum te fură, copiii musafirului au adormit în fotolii, iar domnul însuşi făcea eforturi disperate să-şi ascundă căscatul.
– Filip, spuse atunci soţia lui, în nici un caz nu-ţi permit să te urci la volan în starea în care te găseşti. O să cerem voie dumnealor să te odihneşti măcar o jumătate de ora.
Noi înţelegem aluzia.
– Nu-i nici o problema. Oricum s-a făcut tîrziu. Copiii noştri o să doarmă la vecinul Menase, noi o să ne strîngem niţel, îndată aranjăm paturile. Acum faceţi repede un dus. Mâine dimineaţă, după micul dejun, n-aveţi decît s-o porniţi.
Dimineaţă mă trezesc mai deştept deci în ajun. Conversaţia de o noapte cu nevasta s-a dovedit eficientă. Şi cînd, în sfîrşit, echipa pare gata de plecare, îi spun şefului de trib:
– Ascultă amice, am eu pe cineva la Holon căruia tare aş dori să-i plătesc o datorie de cinci dolari. Ce zici, aţi fi dispuşi să-i vizitaţi?
– Fără probleme! acceptă el imediat. Facem un mic ocol şi te servim cu plăcere. Şi ce să-i spunem? Că e din Amsterdam, sau poate să fie şi din altă parte?