În justificata exersare a euforiei legate de demantelarea caracatiţei corupţiei transpartinice şi sub spectrul unei posibile şi necesare reaşezări a societăţii româneşti pe principiul domniei legii, devine din ce în ce mai evidentă posibilitatea reală a disoluţiei iremediabile a celor două curente politice majore care au dominat viaţă politică autohtonă în ultimii 25 de ani.
Atât “Stânga” cât şi “Dreapta” mioritică (sau, într-o identificare ceva mai precisă dar extrem de şubredă doctrinar, “social-democraţia” şi “liberalismul”) sunt, în acest moment, aproape complet decredibilizate! Pleiada de politicieni care a jucat, timp de peste 20 de ani, cartea sfidării, a suficienţei, a infailibilităţii, a intangibilităţii, a atotputerniciei, cartea ignorării deşănţate a legii şi a dezinteresului total şi neechivoc faţă de dorinţele cetăţenilor români, se prăbuşeşte grotesc şi lamentabil sub tirul arestărilor. Zeci (Dumnezeule, ce cifra demnă de ţări bananiere…!) de parlamentari, miniştri, judecători, procurori, primari, oameni de afaceri – împreună cu zeci de alte personaje aflate în anturajele acestora – sunt anchetaţi, reţinuţi şi condamnaţi. Iar dna Kovesi ne lasă să înţelegem că… abia a “ieşit la încălzire”! Foarte bine!
Uriaşa problema a României ultimului sfert de veac a fost şi este că aceste curente politice la care m-am referit, aceste orientări doctrinare şi coagulări partinice sunt, pe cât de minunat exprimate filozofic, programatic şi doctrinar, pe atât de lipsite de autenticitate în expresia lor pragmatică. Nişte simple forme fără fond. Cu excepţia primilor ani de după evenimentele din decembrie 1989, undeva în perioada 1990-1996 (când doctrinele şi formaţiunile politice erau identificabile printr-o evidentă diferenţă de discurs poltic şi, mai ales, de acţiune politică), anii ce au urmat s-au dovedit extrem de eficienţi în uniformizarea actului politic şi în relativizarea completă a spaţiilor doctrinare. Cum actul de putere nu se poate înfăptui singur, factorii care au dus la atenuarea, până la dispariţie, a diferenţelor dintre exerciţiul politic al Stângii şi cel al Dreptei (?) au fost… oamenii politici. Căci nicio instituţie nu există în eter, ca un fel de fantomatică prezenţă, difuză şi autosuficientă prin enunţarea numelui acesteia. Nicidecum! Instituţiile statului – indiferent că vorbim de Parlament, Guvern, Preşedinţie, Justiţie, Poliţie, etc. – sunt definite de… oamenii care le populează şi, mai ales, care le conduc. Iar oamenii politici români au reuşit să distrugă, iată, instituţia partidului politic autohton!
Partidul politic românesc a trecut rapid din faza normală, consacrată constituţional şi, dacă vreţi, academic, de grupare de oameni constituită pe baza liberului consimţământ, ce acţionează programatic, conştient şi organizat pentru a servi interesele unor clase, grupuri sociale, comunităţi umane, pentru dobândirea şi menţinerea puterii politice în vederea organizării şi conducerii societăţii, conform cu legile statului de drept şi idealurile proclamate în platforma program, în faza anormală, consacrată de realitatea ultimilor 25 de ani, de grupare transpartinică şi nedoctrinară, constituită pe baza liberului consimţământ, a cărei acţiune conştientă şi organizată vizează acapararea puterii politice în vederea accesului la resursele statului pe care să şi le însuşească şi să le gestioneze în folos de grup, cu sfidarea legii şi în conformitate cu interesele stabilite de grup. De aceea, spuneam în paragraful anterior, încadrarea coagulărilor politice în curente politice reale este o întreprindere extrem de hazardată… Căci principalul “curent politic” al eşichierului post-decembrist a fost furtul organizat! Principalul target al accederii la guvernare a fost accesarea multitudinii de oportunităţi oferite de pârghiile de putere în scopul îmbogăţirii rapide şi pantagruelice a oamenilor politici care intrau în cercul puterii. O delirant de mare parte a masei de politicieni a devenit neidentificabilă doctrinar şi nefrecventabilă din punct de vedere al interesului public. Însă extrem de „folositoare” din perspectiva coruptibilităţii. Încet, încet, clasa politică a devenit un imens SRL, mascat. Un SRL politic.
O uriaşă bursă a oportunităţilor ilegale (sau legale, dar folosite ilegal), alimentată de către o parte a mediului de afaceri – parţial, de sorginte interlopă, dar nu numai – şi, pe cale de consecinţă, s-a transformat într-o organizaţie cu o nedisimulată vocaţie mafiotă. Spun “vocaţie” şi nu “structura” – ca şi definiţie integratoare – deoarece o majoritate relativă a acestei organizaţii, numită în mod abuziv “clasa politică”, a reuşit, din nepricepere sau din frică, să rămână… în afara cercului de putere cu acces la banii publici. Adică, în afara SRL-ului politic. Ceea ce mă face, repet, să folosesc doar noţiunea de “vocaţie mafiotă” şi nu pe cea de “structura mafiotă”…
Însă reacţia faţă de acest aranjament anti-constituţional şi ilegal, acest cadru instituţionalizat nedemocratic, acest establishment – în interiorul căruia, România a devenit spaţiul de exprimare a voinţei grupurilor de interese şi nu a suveranităţii poporului -, a fost una destul de firavă din partea societăţii civile şi a cetăţeanului în general. Electoratul a amendat doar până la un punct acest cancer al societăţii româneşti, prin refuzul de a ieşi la vot. Un refuz limitat şi destul de difuz. Scârbit, speriat şi resemnat, alegătorul a trebuit să înveţe că SRL-ul politic carpato-danubiano-pontic a devenit o realitate la care trebuie să se adapteze pentru a supravieţui. Cetăţeanul a fost constrâns să renunţe la principii şi să accepte compromisul existenţial. Undeva însă, în subconştientul colectiv, acelaşi cetăţean a sperat… Participarea la alegerile prezidenţiale de anul trecut, participare care a produs victoria surprinzătoare a lui Klaus Johannis, a confirmat existenţa acestei speranţe. Speranţa că establishmentul va fi contestat şi provocat. Iar contraatacul DNA împotriva corupţiei transpartinice tinde să confirme această speranţa.
România este, încă, dependentă de euforia momentului noiembrie 2014. Un moment ce transferă dinspre electorat spre Palatul Cotroceni, valori şi expectanţe utopice şi conferă tentaţii vădit executive unei funcţii care, în cel mai bun caz, are valenţe semiprezidentiale. Românii se îndepărtează astfel, subconştient, de partide. Se delimitează de marasmul corupt al vieţii parlamentare şi de sfidarea la care au fost supuşi de către cei delegaţi să le susţină şi să le apere interesele (recte, parlamentarii şi partidele politice). Subconştient, cetăţenii se apropie de o instituţie/persoană – Klaus Johannis – pe care legendele urbane îl investesc cu puteri pe care şeful statului nu le are şi pe care, sper, nu le va invoca.
Mă întreb: dacă acest trend se va menţine – alimentat, fără doar şi poate, de activitatea necesară şi salutară, de altfel, a DNA – nu devine cumva predictibil să ne confruntăm cu un recul major al coagulărilor partinice de pe eşichier şi, in extremis, cu o îndepărtare dramatică a cetăţeanului de principiile pluripartidismului şi parlamentarismului? Iată o chestiune tulburătoare pe care spaţiul nu îmi permite să o dezvolt, dar la care voi reveni într-o analiză ulterioară. Cert este că în absolut toate sondajele de opinie din ultimii 15-20 de ani, partidele politice şi Parlamentul României au înregistrat printre cele mai mici procente în ceea ce priveşte încrederea cetăţenilor în instituţiile statului. Dacă nu cumva, cele mai mici… Iar, în contextul actual, este previzibil ca bruma de încredere să se prăbuşească pur şi simplu.
În condiţiile ofensivei anti-corupţie, coroborată cu transferul de încredere către Preşedinţie despre care discutam – deci, către o autoritate a statului lipsită de atributul dezbaterii (!) în actul de decizie –, concomitent cu alunecarea în derizoriu, în ochii opiniei publice, a partidelor politice şi, nu în ultimul rând, în contextul apariţiei în chiar interiorul UE a unor democraţii având profunde derapaje nedemocratice (democraţii neliberale) -, riscul alunecării României către un prezidenţialism autoritar, indus nu de persoana preşedintelui, ci de chiar preferinţele cetăţenilor (!), nu poate fi ignorat. Iar dezvoltarea conflictului ruso-ucrainean de la graniţa de nord-est a României intensifică acest risc pe măsură ce provocările cauzate de proximitatea unui război ar putea presupune concentrarea actului de decizie politică şi militară într-un spaţiu de autoritate cât mai restrâns ce scapă dezbaterii, din motive evidente de operativitate…
De aceea, pentru a evita un asemenea scenariu îngrijorător, avem o urgentă şi disperată nevoie de o nouă clasa politică! Avem nevoie de oameni politici noi, tineri şi profesionişti. Oameni de caracter. Oameni politici cu o gândire şi un mod de acţiune diferite, dedicate domniei legii şi respectului pentru interesul public.