Oameni pe care îi admir pledează zilele acestea pentru mersul la vot. Şi o fac cu atitudinea războinicului care se aruncă cu pieptul gol în luptă cu un inamic evident superior. Ştiu că nu voi învinge, dar măcar am luat unul de-al lor cu mine. Nimic mai inutil.
A spera că mersul la vot o zi la câţiva ani compensează ani de pasivitate este în cel mai bun caz naiv. Poate tinereţea democraţiei noastre ne împiedică să înţelegem că votul doar oficializează starea morală şi ideologică a naţiunii. Aceasta se construieşte în perioadele dintre campanii. Aşa cum recensământul pune în cifre exacte structura demografică pe care o observi pe stradă, votul arată cifrele structurii ideologice. Acesta este motivul pentru care există permanent impresia că nu ai de unde să alegi, că alegi răul cel mai mic. Pentru că ani de zile stai şi nu faci nimic şi apoi deodată te trezeşti că în jurul tău totul s-a schimbat, că realiatea celorlalţi e diferită de ce ai visat tu şi că trebuie să alegi pe cineva din realitatea lor. Pentru că în timpul în care tu ai ales să ignori ce se petrece în jurul tău, ei au devenit majoritari. Şi au tot dreptul să îşi impună candidaţii.
Oricât ar fi de lăudabilă mobilizarea intelectualităţii în pragul alegerilor, eu nu pot uita lipsa lor de activitate în perioadele dintre acestea. E ca şi cum duci o viaţă sedentară şi ai pretenţia că un antrenament de câteva săptămâni odată la câţiva ani să te ţină în formă. Şi cu cât rezultatele muncii lor în timpul campaniei sunt mai spectaculoase, cu atât e mai impardonabilă tăcerea în rest. Dacă ai puterea să mobilizezi sute de mii de oameni în jurul unei iniţiative, dacă un text de câteva pagini bine argumentat şi scris din suflet loveşte în adversarul tău politic mai necruţător decât orice scandal, de ce aştepţi campania electorală să o faci? De ce aştepţi până e prea târziu, când naţiunea a fost fundamental schimbată în urmă acţiunilor pe care le înfierezi doar în campanie.
Ni se spune în campanie că fiecare putem face ceva pentru a susţine candidatul favorit. Ne ataşăm de candidat pentru că recunoaştem în el, măcar parţial, idealurile noastre. De ce nu luptăm pentru ele şi în rest, chiar după ce nu mai au chipul unui candidat? Dacă în campanie ni se pare natural şi nobil să punem fluturaşi, să ne punem insigne, să ne schimbăm cover-ul, să scriem scrisori deschise, de ce nu facem asta în permanentă? Dacă te regăseşti constant într-o minoritate electorală, petrece anii dintre campanii convingând pe alţii până îţi clădeşti majoritatea care să te satisfacă. Şi reprezentarea ei politică va veni ca o consecinţă naturală a unui mecanism democratic, în timp ce alegerile vor fi doar cântarul pe care îţi urmăreşti progresele.
Ştefan Moişanu, 24 octombrie 2014
De acelaşi autor : It’s not you, it’s me
Preluat cu permisiune de pe blogul autorului – http://mstefan.svbtle.com/