– 1 –
Tocmai am revenit de la Chişinău, unde m-am bucurat să particip la conferinţa internaţională Omul nou al Europei: modele, prototipuri, idealuri. Manifestarea ştiinţifică, aflată la a treia ediţie, a fost organizată de Universitatea de Stat din Moldova, în colaborare cu Konrad Adenauer Stiftung, şi a fost coordonată de conf. univ. dr. Tatiana Ciocoi, şefa catedrei de literatură universală. Alături de specialiştii de la faţa locului, i-am văzut pe “seniorii” catedrei precum şi pe “tinerele speranţe”, la care s-au adăugat editori, scriitori, jurnalişti şi cercetători cu doctorate şi experienţă din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Evantaiul oaspeţilor a inclus filologi din diferite centre universitare: Berlin, Bucureşti, Sibiu, Iaşi, Bacău, Suceava, Cluj.
În deschidere, ambasadorul Germaniei în Republica Moldova, dl. Matthias Meyer, a subliniat dificultatea de-a se identifica un singur model, valabil pentru întreaga diversitate tipologică a omului european. El a omagiat, totodată, figura lui Carl Schmidt, destoinicul primar de origine germană al Chişinăului în perioada 1877-1903, demisionat din funcţie în semn de protest împotriva pogromului antisemit de odinioară.
Concluziile conferinţei au beneficiat de prezenţa academicianului Valeriu Matei, directorul filialei moldovene a I.C.R., care a recapitulat momentele de dezvoltare culturală pe care le-a sprijinit sau influenţat. Între cuvîntarea preliminară şi cea finală s-au succedat, pe şapte secţiuni, cîteva zeci de intervenţii ştiinţifice, cu subiecte dintre cele mai diverse şi cu performanţe eterogene.
– 2 –
Musafirul cel mai vizibil a fost, fără îndoială, H.-R. Patapievici. I s-a alocat întregul spaţiu de o oră şi jumătate, din prima sesiune de comunicări. El a utilizat şi timpul dezbaterilor şi, în mai bine de două ore, ne-a transmis gîndurile sale despre importanţa spiritualităţii creştine. Prelegerea a fost construită pe o strategie inductivă, prin succesiunea exemplelor din care ascultătorii, pilotaţi de vorbitor, ar fi urmat să extragă miezul de învăţătură. Punctul de pornire era plasat tocmai în China comunistă din 1992, unde conducătorii partidului unic erau frămîntaţi de ideea de-a stimula creşterea economică sustenabilă, prin revenirea la valorile moralei religioase. Această opinie bizară, de plasare a credinţei la rădăcina producţiei economice, ar fi fost reluată de liderii comunişti chinezi în anii 2002, 2003 şi 2006. Vorbitorul n-a insistat să ne ilustreze în ce măsură succesul de azi al economiei chinezeşti s-ar datora vreunei paradigme religioase, dar pesemne că nu asta urmărea – argumentarea strînsă –, ci mai curînd morişca unei cazuistici convergente.
Din China sărim cu mintea la André Malraux. Meditaţia că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc nu se regăseşte, ce-i drept, în cărţile prozatorului francez. Dar i-a fost atribuită de-un apropiat, care îşi aminteşte că l-a auzit pronunţînd-o. Astfel dovada paternităţii e stabilită.
Criza instituţiilor europene s-ar datora impermeabilităţii faţă de revelaţia pe care chinezii, ei, au avut-o deja: strînsa împletire dintre progres şi creştinism. Iată cazul italianului Rocco Buttiglione, catolic practicant şi politician apropiat de sfera Vaticanului. După ce şi-a mărturisit convingerea că homosexualitatea constituie un păcat, candidatura la funcţia de comisar european i-a fost revocată. Asta duce la ideea că profesarea deschisă a credinţei e un dezavantaj, care blochează accederea în demnităţile continentale. Creştinii au devenit cetăţeni de rangul doi şi, în cadrul U.E., se realizează o contraselecţie. Se construieşte astfel un “ghetou autoimpus”, o situaţie cu atît mai nedreaptă cu cît părinţii fondatori ai Europei unite – De Gasperi, Schuman şi Adenauer – erau spirite religioase. Din păcate însăşi Constituţia europeană s-a împiedicat în piatra de încercare a laicităţii statului francez.
Am aflat de pe buzele conferenţiarului că educaţia trebuie să fie bazată pe valori, nu pe bunuri materiale. Ne este reamintit Karl Marx care, în Privitor la chestiunea evreiască (1843), s-a pronunţat împotriva democraţiei liberale, fiindcă era creştină. Dar, spre deosebire de marxism, creştinismul ia omul aşa cum este, nu încearcă să-l modifice.
Un lung excurs ne descrie naşterea Europei, reflectată în Iliada lui Homer, care este “un poem al forţei” (după cum notează Simone Weil). H.-R. Patapievici insistă pe deosebirea dintre troienii mai vociferanţi, dar cu valori familiale mai pregnante, şi grecii care au o cultură a ascultării celuilalt, precum constata Pierre Manent.
Lucrurile merg unse, în firul diegetic al vorbitorului, către spiritualitatea lui Noica, preluată şi ea, ce-i drept, prin intermediul lui Blaga, cel care, în Eonul dogmatic, înţelegea dogma metodologic, ca pe o metodă de operare. Prin urmare trebuie să fim atenţi la dispozitivul care încorporează raportul de transcendenţă în realitate. Trebuie să ne ştim reintegra zeii. Cam asta a fost. La sfîrşit: aplauze.
– 3 –
După acest bombardament cultural-eclezial, cea mai bună continuare s-a dovedit a fi pauza de cafea şi gustări. La întoarcerea pe baricade, conferenţiarul a fost complimentat de public pentru acuitatea sa intelectuală. M-am înscris şi eu la cuvînt pentru a nota, pe marginea cazului Buttiglione, că, în cadrul Uniunii Europene, deciziile majore se iau prin acord comun. Poate din această cauză nu s-a adoptat Constituţia continentală, care a stîrnit atîtea discuţii. Franţa şi aliaţii săi insistau pe caracterul laic al documentului legislativ fundamental; Italia şi aliaţii săi persistau să impună un principiu confesional. În lipsa consensului, demersul a fost suspendat. Criteriul consensual de luare a deciziilor e mai democratic decît cel religios. Primul este în măsură să blocheze o prevedere intolerantă. Cel de-al doilea riscă să discrimineze o categorie socială neconvenabilă.
Pînă la urmă statul sîntem noi, cetăţenii care îl constituim şi care putem deveni funcţionari abuzivi, care să promovăm nu valori civile, ci opţiuni confesionale, odată ajunşi într-o demnitate publică fără o adecvată selecţie.
Am continuat prin a observa că religiozitatea are o sferă amplă de acţiune în viaţa contemporană. Ea este de respectat ca opţiune individuală; este de acceptat şi în educaţia tineretului pentru o bună cultură generală şi estetică. Dar religia devine inacceptabilă, atunci cînd vrea să interfereze în decizia politică sau în procesul legislativ. I-am reamintit conferenţiarului că, încă din Evul Mediu, această problemă a fost clarificată de Dante Alighieri, în lucrarea sa politologică Monarchia. Împăratul e stăpînul trupurilor noastre; Papa e păstorul sufletelor noastre. Cele două puteri trebuie să-şi păstreze, fiecare, propria sferă de acţiune, pentru a nu se ajunge la perturbarea bunei funcţionări a treburilor cetăţii. Este oare de acord H.-R. Patapievici cu cele stabilite de Dante încă de-acum cîteva secole, sau ne propune cumva să revenim la ingerinţa Bisericii în treburile statului şi ale continentului?
M-am bucurat să aflu, din răspunsul primit, că eseistul bucureştean subscrie la tezele danteşti de odinioară, pe care le consideră valabile. Patapievici a subliniat că respinge calificativul de “reacţionar”, care îi este mereu atribuit pe nedrept. “Nu sînt un reacţionar, dar am exigenţe!” – ne-a comunicat el cu hotărîre. N-am vrut să-l indispun semnalîndu-i că, pentru a evita umbra unei asemenea acuzaţii, era mai indicat să-şi construiască prelegerea nu doar promovînd drepturile şi importanţa credinţei, în lumea de azi, ci marcîndu-i şi limitele sociale. La urma urmei, conferinţa era a lui, nu a mea. Fiecare îşi prezintă ideile în anvergura şi sub aspectul pe care le consideră potrivite.
– 4 –
Oraşul ca atare a fost o surpriză pentru mine, în rarele momente cînd am apucat să-l văd. Mai mult ca oriunde stăteau alături, contrastant, vechiul şi noul. Chiar peste drum de Palatul Republicii zăcea într-o rînă, cu geamurile sparte şi zidurile găurite, o coşmelie delabrată. Doi paşi mai încolo trona a vilă măreaţă, cu zugrăveala deteriorată. Mi-a atras atenţia de departe o clădire cochetă, proaspătă, cu un parc îngrijit în faţa sa. M-am apropiat să constat că e oficiul stării civile. Un edificiu uimitor prin eleganţă, dar cu paznici la poartă şi camere de filmare pe ziduri, s-a dovedit a fi ambasada americană. Ceva mai încolo se distingea profilul aristocrat al muzeului de ştiinţe naturale. Străzile erau toate vălurite, cu asfaltul crăpat, plin de zbîrcituri şi noroi. Probleme cu parcarea nu existau, maşinile erau puţine şi treceau în goană. Am observat un hîrb şubred şi ruginit, ideal pentru programul “Rabla” de la noi, încadrat strîns de autoturisme de teren 4 x 4, cum văzusem doar la televizor. Troleibuzele circulau rar şi aveau un aspect antediluvian. Mai vioaie păreau cîteva microbuze, ce brăzdau străzile şi se opreau la semnul trecătorilor, care se îmbulzeau să urce. Toate aveau acoperişul scund şi erau supraaglomerate, aşa că pasagerii se îndoiau de şale şi ţineau fundul în geam. Zonele întinse de verdeaţă şi parcurile abundente alungau orice gînd de depresie.
Hotelul nou-nouţ era imaculat şi silenţios, personalul discret şi prevenitor. Instalaţiile se puneau în funcţiune, magic, dacă introduceai cartela magnetică în fanta amenajată. Ca preţ era de vreo trei ori mai scump decît la Bucureşti. Seara am coborît în restaurantul spaţios, complet pustiu. Chelnerul a aprins repede toate becurile, a pornit muzica, m-a poftit să mă aşez oriunde. I-am cerut un pahar de vin caracteristic pentru acea regiune. M-a întrebat: roşu sau alb? Am ales prima variantă. Prea bine. L-am rugat totuşi să nu fie sec, prefer demidulce. Hm, din păcate nu aveau decît sec. Ok, atunci să-mi dea un vin alb specific. Prea bine. Dar să fie demidulce. Hm, din păcate nu aveau decît sec. Ok, atunci să-mi dea orice vin demidulce, roşu sau alb, chiar dacă nu-i de producţie locală. Hm, nu aveau nici un soi de vin care să nu fie sec, nici local, nici internaţional. Am rămas descumpănit. Ok, să-mi dea atunci un pahar de Coca-Cola. Prea bine. Dar să nu fie rece, dacă e posibil. Hm, trebuie să verifice. S-a dus în colţul încăperii, a ridicat receptorul, a început să explice, a insistat, a gesticulat. Într-un final a apărut cu paharul. M-a întrebat politicos ce altceva mai doresc să comand. Am renunţat.
Nicăieri ca acolo n-am avut prilejul, în două zile, să mă întîlnesc cu atîţia ambasadori, academicieni şi excelenţe de diverse calibre. Toţi păreau modeşti şi naturali, titlul social venea după ei ca o trenă inefabilă, ajungea la destinaţie după ce ei se îndepărtau. Vorbeai cu omul, schimbai cu el două glume, se ducea mai încolo, şi-apoi aflai că a fost sau va fi ministru. La plecare am luat taxiul, care trebuia să mă ducă pînă la autogara din capătul oraşului. Mă întreţineam cu şoferul despre cum e viaţa pe la ei. La un moment dat s-a întrerupt din vorbire şi, cu un gest banal, mi-a indicat maşina care venea spre noi din sens invers: o vedeţi? E a primului-ministru. Locuieşte prin apropiere. Cred că acuma merge la serviciu. E un om tare destoinic. Mie îmi place foarte mult.
Aşa a fost la Chişinău.
Preluat de pe blogul autorului, http://laszloal.wordpress.com/, cu amabila permisiune a acestuia.