Criza Crimeii, dacă o pot numi aşa, a urmat celei „de-a doua revoluţii ucrainene”, după cea portocalie. Evenimentele s-au succedat relativ rapid, încât – dacă ar fi să sufăr de scenarită (şi sufăr, e drept) – aş putea spune că scenariul a fost bine scris şi dus la un prim capăt. Căci este doar primul, cum voi încerca să sugerez.
În toamna trecută, trecând peste iarnă, oamenii ies la Kiev pe maidan, în piaţa centrală, şi cer democraţie, libertate, plecarea lui Yanukovitch (pedant, se transcrie Janukovič). Motivul a fost refuzul acestuia din urmă, în ultima clipă, de a semna tratatul de parteneriat cu Uniunea Europeană. Deşi un asemenea tratat nu implică deloc şi apartenenţa la U.E., el precedă, de regulă, calitatea de membru al U.E. După cîteva luni de frămîntări, Yanukovitch pleacă, poporul îi confiscă bunurile, şi lui şi procurorului general, ocazie cu care toată lumea poate vedea luxul de prost gust, kitsch-ul perfect al foştilor şefi. Rapid, devansînd declaraţiile iniţiale, în Crimeea se organizează un referendum şi 97 % dintre locuitori se pronunţă pentru revenirea la Rusia. Crimeea fusese „dăruită” Ucrainei de Hruşciov, el însuşi ucrainean, în anul 1954 – gest pe atunci cu semnificaţii, nu atît pentru că noul şef sovietic era ucrainean şi activase acolo ani buni, ci pentru că ne aflam la scurt timp de la moartea lui Stalin, iar poporul trebuia să simtă acest lucru, printr-un val de pseudodemocratizare. Oricum, pe atunci, în 1954, nu avea nicio importanţă dacă Crimeea făcea parte din Rusia ori din Ucraina, ne aflam în plină epocă sovietică, nu avea efectiv nicio importanţă dacă Crimeea ţinea administrativ de Rusia ori de Ucraina, era totuna.
Nu sînt istoric, ca atare sar peste unele detalii strict istorice, care îmi sînt străine. Totuşi, ca slavist, ca lingvist, am interferat cu multe chestiuni legate şi de slavii de răsărit, deşi pasiunea mea a fost, mai degrabă, spaţiul sud-slav, iar specializarea spaţiul vest slav (arealul ceh, apoi cel slovac şi polon). Organizarea politică şi administrativă a slavilor de răsărit, a ruşilor, începe cu Rusia Kieveană, teritoriu corespunzînd aproximativ Ucrainei centrale de azi. Treptat, expansiunea Rusiei spre cele patru zări, dar mai ales spre sud, spre nord şi, ulterior, mult spre est, a făcut ca spaţiul cultural iniţial, Kievul, să sufere influenţe occidentale, cu urcuşuri şi coborîşuri, iar ruşii să-şi mute capitala politică şi administrativă tot mai departe de Europa Centrală, în final stabilindu-se la Moscova. Mutarea capitalei tot mai la est face parte însă din psihologia ruşilor, de spaima lor de Europa şi de europeni. În fond, nu fără motiv: şi Napoleon şi Hitler asta au vrut, să-i distrugă, să le preia puterea şi, implicit, teritoriul. Urmarea acestui mod de abordare, a acestui comportament, este că ruşii văd orice nou teritoriu cucerit ca o victorie, ca un plus de siguranţă naţională, un nou element de mîndrie.
Cert este că, după al doilea război mondial, Ucraina este republica din spaţiul fost sovietic care a încorporat cele mai multe teritorii străine: estul Poloniei (o parte este în Belarus), estul Slovaciei, un pic din Ungaria, nordul Bucovinei, sudul Basarabiei şi, în 1954, primeşte un cadou otrăvit, Crimeea. Timeo Danaos dona ferentes „mă tem de Danai [de greci], mai ales cînd fac daruri”, spunea un vechi frazem antic.
Căderea comunismului şi transformarea unor foste republici sovietice periferice în state „independente”, de facto total dependente de Rusia, de economia rusă şi de imensele resurse de acolo, a condus, inevitabil, la reconfigurarea unor strategii. Ca să nu lungim vorba şi să nu ocolim ţinta, primul lucru – fără doar şi poate anticipat de Kremlin, prin complexul său sistem de servicii de informaţii – a fost să readucă Crimeea oficial în frontierele Rusiei. Scriu oficial, deoarece – de facto şi, în bună parte, şi de iure – Crimeea era sub control rusesc, pe baza unui tratat special din 1994. Este drept că, în conformitate cu dreptul internaţional, Crimeea făcea parte din Ucraina. Făcea şi nu făcea, deoarece prezenţa rusă era oficializată de un tratat, iar administrativ vorbind Kievul nu avea niciun cuvânt de spus în zonă.
Să se fi terminat, aşadar, frămîntările? Eu cred că de abia încep. Ucraina este – după criteriile europene – un masiv teritoriu în bună parte rusofon şi, aşa cum au arătat fără dubiu toate interviurile pe stradă ori din studio, cu oameni „simpli” ori cu analişti, cu politicieni, a fi rusofon este sinonim cu a fi rusofil şi adept al unei Rusii mari. Cât de mari? Cît se poate de mari, dacă se poate cît fosta URSS şi mai mult decît atît. Interviurile cu ruşi tineri, chiar foarte tineri, vizibil sub 18 ani, dar şi cu cei de vîrstă medie şi cu bătrîni arată, fără dubiu, un popor imperial şi imperialist, dur şi imperturbabil. Deşi Kremlinul a declarat oficial că nu doreşte alte anexări teritoriale din Ucraina, acest lucru este puţin credibil. Chiar dacă am presupune că este aşa şi că este o declaraţie sinceră, ce va face Kremlinul dacă:
1. În viitoarele săptămîni/luni, masse de ruşi şi de simpatizanţi pro-ruşi din diverse părţi ale Ucrainei, preponderent din estul Ucrainei, vor ieşi în stradă şi vor cere referendum pentru a se alipi şi ei Rusiei? Ce va face Kievul? Va ordona, în prima fază, să se arunce cu tunuri cu apă, să se facă arestări… Dar dacă aceste acţiuni vor continua, tot mai vehemente, se va ajunge la capete sparte, la bătăi, la asasinate? Ce va face atunci cînd vor muri zeci, sute poate chiar mii de oameni? [Între timp, de la elaborarea acestui text, chiar asta s-a întîmplat şi se întîmplă].
2. Ce se va întîmpla cînd, în mai (parcă în mai, nu?), la alegerile anticipate din Ucraina forţele pro-E.U. nu vor avea un procent suficient de mare încît să-şi ducă mai departe proiectul de apropiere de U.E.?
3. Ce se va întîmpla dacă, de exemplu, va fi un referendum şi în Transnistria, iar cei de acolo vor dori şi ei să se alipească Rusiei? Cum se va anexa această regiune? Presupun că va avea un statut similar zonei Kaliningrad. Sau nu va fi aşa?
4… Adăugaţi alte probleme.
Putem observa că situaţia abia începe să se complice. Dar U.E. cum va reacţiona? Deocamdată, oficialii occidentali par derutaţi, indecişi, deşi declarativ par duri. Părerea mea este că nu sînt nici chiar aşa de derutaţi şi nici aşa de duri cum vor să pară. Trebuie însă ca, într-un fel, să dea un semnal Ucrainei să o sprijină să adere la U.E., mai întîi printr-un tratat, apoi – treptat – cu integrarea. Da, numai că evoluţiile schiţate mai sus conduc spre situaţii noi, deocamdată prezentate doar de analişti, nu de politicieni. Nu sînt jurist şi nu pot, aşadar, judeca în ce măsură Rusia a încălcat tratatele internaţionale. Însuşi Gorbaciov, am citit pe site-ul agenţiei UPI (http://www.upi.com/Top_News/World-News/2014/03/18/Mikhail-Gorbachev-hails-Crimea-annexation-to-Russia/6881395193402/: Mikhail Gorbachev hails Crimea annexation to Russia) sprijină anexarea Crimeei. Vorba lui nea Iancu: curat violare de domiţil, da’ umflaţi-l! Adică ce s-ar fi aşteptat lumea să spună Gorbaciov, că Crimeea aparţine Ucrainei?
Da, aşa este, Rusia a încălcat, probabil, nişte acorduri. Dar cînd s-a prăbuşit Iugoslavia şi s-au creat nici nu mai ştiu cîte stătuleţe cît 2-3 judeţe de-ale României dintr-un stat nu prea mare, cel mult mediu pe criteriile europene, nu s-au încălcat tratate? Dar cînd s-a divizat Cehoslovacia, fără niciun referendum, nu s-au încălcat tratate? Ba da. Au fost şi atunci niscai voci care au zis una, au zis alta. Ei şi? Rînd pe rînd, Slovenia (cu violenţe minime, au fost touşi morţi), apoi – violent – Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Macedonia (non-violent), Muntenegru (non-violent) şi Kosovo (violent) s-au desprins din ce mai rămăsese – atunci nu s-au încălcat tratate internaţionale? Ba da. Ei şi? De acord, situaţia de acolo nu e similară celei din Ucraina-Crimeea, dar vorbim de tratate internaţionale, nu?
La scurt timp după „revoluţia portocalie” de la ei (şi de la D.A.-ul de la noi, tot portocaliu, dacă mai ţineţi minte), am auzit zvonuri tot mai insistente (era prin 2004–2005, deci în urmă cu vreo zece ani) că Ucraina se va diviza: partea de est pro-rusă se duce la ruşi (ca parte a Rusiei ori ca stat „neutru”), vestul se duce în U.E. Zvonul ăla a circulat mult timp, un an, poate doi, acum a revenit. Nu ştiu cine a declanşat zvonul. Zvonurile, conform teoriei zvonurilor (există şi cărţi despre subiect), pot porni spontan sau pot porni „dirijat”.
Am văzut, auzit şi citit în ultimele luni diverse analize ale situaţiei din Ucraina, despre Crimeea, inclusiv la TVR1 şi la alte posturi româneşti. Erau acolo specialişti în domeniu, diverşi domni cu funcţii sau cu foste funcţii (de exemplu Mihai Răzvan Ungureanu). Toţi, cred că fără excepţie, notau că Rusia nu se va opri la Crimeea. Și eu cred la fel. Nu ar avea logică să se oprească, Rusia tot timpul a dorit teritoriu, acapararea de teritoriu face parte vitală din strategia sa de securitate naţională. Cît teritoriu va dori Rusia? Răspunsul mi se pare simplu: cît de mult poate. Crimeea, estul Ucrainei, centrul Ucrainei, Transnistria… orice poate fi inclus în Rusia ori poate fi controlat, sub orice formă, este un teritoriu bine venit. Dacă va putea să readuce întreaga Ucraină sub controlul său, nu am dubii că o va face. Nu sînt chiar aşa de sigur că, la vot, Ucraina se va dovedi majoritar pro-UE. Avem acolo un electorat marcat de un puternic clivaj ideologic, cultural, temperamental. Votul va include şi zonele preponderent rusofone şi, fără dubiu, accentuat rusofile din est şi din sud. Îmi este greu să cred că aceşti oameni vor vota partide pro-UE.
Nu am dubii, totodată, că cetăţenii din vestul Ucrainei, cultural şi temperamental occidentalizaţi, vor dori o apropiere de U.E., doresc chiar să intre în UE mîine, dacă se poate. Din acest clivaj cultural se va alege Ucraina de mîine. Se aude tot mai insistent că s-ar putea să nu mai fie alegeri prezidenţiale, deoarece Rusia le-ar sabota. Eu cred că nu vor fi alegeri deoarece sondajele de opinie indică tocmai acel clivaj est~vest care, pe ansamblu, s-ar putea să conducă spre un vot preponderent pro-rusesc. E şi firesc să ai asemenea reacţii: într-o ţară cu oameni trişti, disperaţi, înfometaţi nu poţi avea democraţie. Ucraina de azi e mult mai rău decât România din 1990.
Există însă şi o parte bună, consecinţa acestor evenimente: o revigorare a europenilor care, în ultimii ani, s-au jucat deja prea mult cu scenarii vizînd dezmembrarea U.E. Cred că tot mai mulţi înţeleg acum (cel puţin aşa aud în declaraţii şi, măcar, aşa sper) ce ar însemna dezmembrarea solidarităţii europene, revenirea la monede naţionale, la rediscutarea acordurilor Uniunii… Chiar şi dl David Cameron, probabil cel mai slab premier britanic din ultimul secol, a spus clar, expressis verbis, că Europa trebuie să aibă un ton ferm, unitar în privinţa Crimeii. Da, este acelaşi domn Cameron care, mai an, vorbea despre independenţa Regatului Unit, sugerînd că, dacă se supără, se retrage din Uniune. Am înţeles că vorbele astea i-ar fi adus simpatie, voturi… Acuma vrea fermitate şi unitate. Domnule Cameron, bag sama că aţi început să învăţaţi politică tocmai cînd ar cam trebui să plecaţi din funcţia aia pe care o aveţi. Aş repeta ce spune fetiţa din reclama cu biscuiţii Oreo, cînd tatăl o întreabă dacă poate gusta şi el; nu, răspunde ferm fetiţa, nu eşti pregătit.
Post scriptum. Am scris rîndurile de mai sus luni 24 martie. Textul îmi apărea un pic stîngaci, scurt, iar problema Ucrainei este tot mai complexă, persistentă, va dura – cred – ani buni. Am constatat că România se implică minimal în acest conflict, concentrîndu-se, cum e şi bine şi firesc, pe aderarea Republicii Moldova în U.E. Da, aşa trebuie procedat. Dacă, într-un scenariu fericit, şi Ucraina va găsi un drum, şontîcăit sau drept, spre U.E., cu atît mai bine. În general, scenariile fericite sînt doar în filme, un scenariu în care românii din Ucraina ar putea avea măcar jumate din drepturile pe care le au ungurii din România este aşa de frumos, încît nici nu mă gîndesc la aşa ceva.
University of Bucharest, Dept. of Russian and Slavic Philology