Viitorul va fi unul care nici nu cred că va înălţa în mod necesar statui martirilor anti-comunişti şi nici nu cred că va face apologia comunismului sau vreunei alte forme de autoritarism. Psihologia maselor are o capacitate înspăimântătoare de a se proteja pe sine de exerciţii incomode, inconfortabile. Căci este inconfortabil – moralmente vorbind – să aduci osanale comunismului (cu excepţii ce ţin doar de statistică), aşa cum este la fel de incomod să aplauzi eroii anti-comunişti (cu alte excepţii ce ţin tot de statistică). De ce? Pentru că în ambele situaţii, oamenii simt o stare de disconfort. O inadecvare. O invalidare subtilă a propriei existente atât faţă de ideea de comunism, cât şi faţă de ideea de eroism anti-comunist. În primul caz apare un sentiment de jenă faţă de atrocităţi. În al doilea caz apare un sentiment de jenă faţă de lipsa de reacţie faţă de atrocităţi. Maselor le place să trăiască vieţi neutre. Masele vor să fie „lăsate în pace”. O pace vecină cu mediocritatea. Masele vor să poată iubi în linişte, să îşi creeze o stare de bunăstare individuală minimală, să fie fericite în zona de suficienţă plăcută şi lipsită de provocări. Masele nu îmbrăţişează nici eroismul, nici etica, nici intransigenţele morale, nici ambiţiile. Există doar individualităţi care îşi asumă asemenea paradigme. De aceea nu cred că va exista un viitor în care excesele comuniste (totalitare, concentraţionare, etc.) sau actele de eroism să fie cele care să definească societatea sau să acapareze discursul public. Mai degrabă, văd un viitor bazat pe valori pe care noi abia învăţăm să le gestionăm: speranţă, familie, recompensă, comunitate, ţeluri.
Adevărul despre teroarea comunistă pe care unii îl ştiu cu exactitate şi îl internalizează dramatic – şi care le-a marcat vieţile în aşa măsură încât mulţi nu au mai fost în stare să îşi construiască o viaţă acum, atât de implicaţi în atunci sunt – este relativ! În interiorul acestui adevăr au loc figuri emblematice şi indubitabil eroice dar şi oameni ce nu au exersat în mod necesar intransigenţe imuabile. De cele mai multe ori, nu au exersat nici un fel de intransigenţe… Aici îi regăsim atât pe seniorul Corneliu Coposu dar şi pe Mircea Dinescu (trecut mai recent în tabăra admiratorilor neocomuniştilor lui Iliescu & Co. via PNL…). Îi regăsim pe Constantin Ticu Dumitrescu dar şi pe Laszlo Tokes (cu întreagă să agenda vădit neromânească şi pretins europeană). Tot aici îi aflăm atât pe Ion Gavrilă Ogoranu cât şi pe cei consideraţi a fi făcut disidenţă artistică şi literară. Îi identificăm atât pe expatriaţii celebri şi activi în lupta anti-comunistă dar şi pe cei care au exersat doar procente confortabile de activism anti-totalitar (la limita zonei de confort personal, nicidecum în afară ei…). Sunt aceştia, cu toţii şi în măsură diferită, de admirat pentru curajul de a se ridică împotriva comunismului, într-o ţară în care tăcerea era unica formă de exprimare a existenţei cotidiene? Categoric! Diferenţele de intensitate a acţiunilor lor, cât şi de intensitate a suferinţelor prin care au trecut ca şi consecinţă sunt, însă, evidente pentru orice analist. Cine este, cât de cât, familiar cu acest adevăr – acela al luptei anti-comuniste în România – poate lesne observa că există în interiorul acestuia de la diferenţe de nuanţă, până la deosebiri flagrante de culoare susceptibile a relativiza acest adevăr. Este bine, totuşi, că perpetuarea adevărului generic despre acea perioada întunecată a României este deja efectivă: în România se comemorează eroi anti-comunişti, se scriu cărţi despre asta, se inaugurează muzee, s-au ridicat şi se ridică statui, sunt evocate nume de martiri în cărţile de istorie, se produc filme artistice şi documentare. Nu în măsura în care cei dinlautrul adevărului ar vrea. Aşa este!
O observaţie: societatea se îndreaptă, încet, încet, către o altă paradigmă. Noi emoţii iau locul celor vechi. Eroii noştri nu mai sunt eroii fetei mele de 17 ani! Şi, cu atât mai puţin, ai băiatului meu de 9 ani! Ei ştiu despre eroii noştri. Sunt înfioraţi de curajul lor şi şocaţi de teroarea de atunci. Dar totul se rezumă la nivelul unui exerciţiu intelectual. Ei caută alte adevăruri, fără să le nege pe ale noastre! Ei se emoţionează în faţă altor atrocităţi şi au alţi eroi. Edward Snowden, Julien Assange, Greenpeace… Cum vibrăm noi la auzul acestor nume…!? Exact la fel de intens precum vibrează copiii mei la auzul numelor lui Corneliu Coposu, Lech Walesa, Solidaritatea… Suntem marcaţi, curioşi, interesaţi, admirativi dar nu cochetăm cu a transforma o atare emoţie într-o vocaţie existenţială!
Biologic vorbind, generaţia anilor ’50 – ’60 dispare. Vorbesc de generaţia de luptători anti-comunişti. Dar, la fel dispare şi generaţia torţionarilor şi nomenklaturiştilor… Emoţiile se atenuează… Dar, oamenii nu uită! Atât victimele comunismului cât şi torţionarii şi profitorii comunismului au câte un adevăr. Diferit! Primii ştiu adevărul, ultimii îl manipulează grosolan. Nu cred deloc, însă, că oamenii uită! Nici unii, nici alţii. Problema nu este asta. Acea Românie frustrată pe care o identificăm cotidian are o altă problema, conexă evenimentelor din 1989. Anume aceea că puterea financiar-economică nu a trecut în mâinile foştilor opozanţi, luptători anti-comunişti şi disidenţi (sunt câteva excepţii notabile, evident)! Comuniştii au pierdut puterea politică şi economică iar neocomuniştii au… recuperat imediat puterea politică şi economică! Finanţele şi economia României au fost preluate de eşaloanele secunde ale PCR, UTC şi ale fostei Securităţi odată cu puciul lui Ion Iliescu! Puci extrem de bine gândit şi regizat ca să ia forma unei revoluţii! Ştim asta! Disidenţă românească – atât cât a fost – a pierdut lamentabil partida financiar-economică în favoarea foştilor torţionari, securişti, nomenklaturişti, profitori cât şi a copiilor şi rudelor acestora. Din această perspectiva, lucrurile sunt tranşate.
Cu frustrare vădită, un bun prieten îmi spunea că suntem din ce în ce mai puţini – incluzându-mă contextual, curtenitor şi nemeritat într-o elită din care nu cred că fac parte – şi că oamenii au început să uite şi să arunce în derizoriu suferinţele celor care au luptat, atât în România cât şi în întregul lagăr comunist. Căci, îmi mărturisea el, fenomenul nu este unul local: “Aşa ceva nu se întâmplă în cazul Holocaustului! Chiar dacă, în cazul comunismului, numărul victimelor a fost de cel puţin 4 ori mai mare”.
Personal cred că, mai degrabă, oamenilor nu li se aduce suficient de des şi de eficient, aminte! PR-ul şi marketing-ul în cazul fenomenului crimelor comunismului este mai mult decât precar. De aceea, percepţia actuală a Holocaustului la nivel mondial faţă de percepţia crimelor comunismului este net în favoarea Holocaustului. Aici nu este vorba de un minimalism etic sau istoriografic al popoarelor din centrul şi estul Europei faţă de propria istorie. Nicidecum. Este doar o chestiune de marketing deficitar. Memorialistic, menţinerea Holocaustului în atenţia opiniei publice mondiale se bazează pe două pârghii redutabile pe care victimele şi urmaşii victimelor comunismului fie nu au ştiut să le folosească, fie nu le-au avut la îndemână: 1. perpetua stare de război pe care poporul evreu o exersează vrând-nevrând şi care menţine o stare de efervescenţă a memoriei colectiv-afective extrem de intensă; 2. resursele financiare extrem de generoase ale finanţelor mondiale care sunt foarte bine reprezentate la nivelul aceluiaşi popor evreu! Banii alimentează şi promovează Holocaustul ceea ce este extrem de benefic pentru memoria colectivă.
În cazul crimelor comunismului, însă, lucrurile nu stau deloc aşa. Foştii disidenţi şi luptători anti-comunişti cât şi urmaşii acestora au pierdut partida economică în întregul lagăr fost comunist, cu relativa excepţie a Poloniei şi a cazului aparte al fostei Germanii Democrate, poate. În ceea ce priveşte fosta disidenţă autohtonă, ea nu a fost în stare nici măcar să se coalizeze politic şi să treacă peste orgolii găunoase şi idiosincrazii desuete în interiorul aceluiaşi adevăr anti-comunist, după 1989 – un alt argument în ceea ce priveşte relativizarea acestui adevăr… -, dar să mai şi coordoneze preluări economice de ramură… (sic!). Cu mâhnire mă lovesc şi astăzi de… dispreţul (!) cu care oameni inteligenţi, frumoşi, culţi şi temerari îmi vorbesc despre afaceri, ca şi concept! În România, adică! Mai ales cei care provin din elita decimată de comunişti…
Mă văd nevoit să constat că România frustrată dispreţuieşte exact lucrul de care are nevoie cel mai tare pentru a scoate adevărul la iveală: puterea economică! Mă voi referi la motivaţiile unei asemenea atitudini, într-un editorial viitor. Există, iată, o uriaşă problema de atitudine şi una legată de realitatea istorică. Ambele fac ca foştii luptători, disidenţi anti-comunişti şi urmaşii acestora să rămână, în proporţie de masă, în umbră celor care, după 1989, au preluat puterea economică.
Dan Uncu