Coperta romanul PlatoniaMotto: „Destinul nu poate fi păcălit.”
La prima vedere, „Platonia”, cartea scrisă de Mirela Roznoveanu, este un roman de dragoste de un profund lirism. Tema este iubirea şi căsătoria, tratate uneori, într-un registru luminos, limpede, alteori, prin contrast, într-un registru sumbru, grav. Locul acţiunii este oraşul Constanţa. Pe măsură ce avansăm cu lectura însă, vom descoperi că avem de-a face cu un autentic roman de analiză psihologică, ce poate fi aşezat cu succes alături de scrieri celebre, cum ar fi „O moarte care nu dovedeşte nimic” de Anton Holban, „Nuntă în cer” de Mircea Eliade sau „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu. Sentimentele, gândurile, trăirile sufleteşti ale eroinei – Platonia Elena, solistă de operă – sunt redate şi refăcute din evenimente prezente, din scrisori, din propriile pagini de jurnal sau din amintirile celorlalte personaje.
Mirela Roznoveanu – un nume sinonim cu titlul magna cum laude
Mirela Roznoveanu, critic literar, eseist, romancier, poet, jurnalist, redactor de reviste, cercetător de origine română în dreptul internaţional, străin şi comparat, trăieşte din 1991 la New York City, în SUA. Născută la Tulcea, într-o familie de intelectuali, aceasta îşi ia licenţa în filologie, la Universitatea din Bucureşti, cu o lucrare de gramatică istorică. În SUA, Mirela Roznoveanu obţine un Master in Science magna cum laude, în 1996 de la Pratt Institute, School of Information Science, New York. Debutul literar al Mirelei Roznoveanu se produce în 1970 în Revista „Tomis” din Constanţa, iar din 1971, aceasta devine redactor al aceleiaşi publicaţii. Între 1975-1978, autoarea colaborează la emisiunile culturale ale Televiziunii Române, iar între 1978 – 1989 lucrează ca redactor principal la revista „Magazin” editată de ziarul „România Liberă”.
Mirela Roznoveanu publică critică literară în revistele „Luceafărul”, „Contemporanul”, „România Literară”, „Convorbiri Literare” , „Viaţa Românească”, etc. În 1978, îi apare la Editura „Cartea Românească” volumul „Lecturi moderne”, propus pentru premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. În aprilie 1989, Mirela Roznoveanu este „transferată disciplinar” la Ziarul „Muncitorul Sanitar”, în urma aşa-zisului “proces al ziariştilor” din “Grupul Băcanu”. Între 25 decembrie 1989 şi 31 ianuarie 1991, aceasta este publicist-comentator la Ziarul „România Liberă”, membru în Consiliul de Conducere şi membru fondator al Societăţii “R”. Autoarea face parte din grupul de ziarişti care în 23 decembrie 1989 scoate ziarul „România Liberă” de sub tutela administraţiei comuniste, transformându-l în primul ziar independent şi anticomunist din România.
Mirela Roznoveanu – scriitoare prolifică
Din ianuarie 1991, Mirela Roznoveanu se stabileşte la New York. În 1996 aceasta devine membru al Facultăţii de Drept a New York University (NYU) şi ocupă funcţia de cercetător în dreptul internaţional şi comparat, având gradul academic de profesor asistent. În 2005, scriitoarea este redactor şef al GlobaLex, jurnal online de cercetare juridică, publicat de NYU Hauser Global Program (Web site-ul jurnalului) şi cercetător cu gradul de profesor asociat. Mirela Roznoveanu este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi membră a Academy of American Poets.
Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numără: „Civilizaţia romanului” (eseu despre romanul universal; volumul I – 1983, volumul II – 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viaţa pe fugă” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor aleşi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Către o cultură juridică virtuală. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am născut a doua oară în exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizaţia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. În 2008, aceasta obţine Premiul pentru literatură comparată 2008 al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România.
Despre romanul „Platonia”, Dan Cristea spunea: „Romanul semnat de Mirela Roznoveanu este romanul intimităţii şi identităţii unei femei, identitate deloc fixă sau fixată, doar superficial, prin prejudecăţi şi tabuuri sociale. Romanul ne poartă de-a lungul unei existenţe a cărei povestire este deopotrivă o istorie a eului numit Platonia, dar şi a lumii care face acest eu.”
Marian Moga
Patru bărbaţi, Jean Dumbravă, Adrian Morariu, Matei şi Octav Niculescu au fost îndrăgostiţi de aceeaşi femeie, în perioade diferite ale vieţii acesteia. Cea pe care au iubit-o şi încă o mai iubesc este Platonia, în prezent soţia lui Virgil şi mamă a trei copii. Lor li se alătură Marian Moga, care află întâmplător de existenţa Platoniei, de la prietenul său, Jean Dumbravă. Acţiunea romanului începe în iarna lui 1988 şi se încheie în noiembrie 1989, dar suntem purtaţi şi înapoi, în timp, în 1972, 1973, 1974, prin intermediul epistolelor de dragoste trimise de Adrian Morariu şi Matei, Platoniei. Intriga amoroasă se împleteşte cu elemente de suspans, pentru că Adrian Morariu şi Matei sunt implicaţi în lupta anticomunistă. „În luna februarie a anului de graţie 1989”, ei îl vor include şi pe Marian în „celula de rezistenţă” din care fac parte, încredinţându-i o misiune ce va atrage după sine sfârşitul tragic al personajului.
Înţelepciunea vârstei şi buna cuviinţă nu îi dau voie lui Marian Moga să îşi mărturisească direct dragostea pentru o himeră – Platonia. Aflat în vizită la amicul său, Jean Dumbravă, acesta vizionează o casetă cu o înregistrare de la unul din spectacolele artistei. „Cu răsuflarea tăiată, Marian se lăsă invadat de farmecul acelei femei. Îl surprindeau nu doar chipul şi vocea aceea, ci mai cu seamă un aer difuz de inteligenţă, semeţie şi chiar orgoliu, notele unei personalităţi puternice, dar care, paradoxal, părea că nu voia cu niciun chip să iasă în evidenţă… Ar fi vrut, vai, Doamne Dumnezeule, să fie a lui, iubita lui. Ceea ce visase că ar fi putut exista se afla înregistrat pe o biată peliculă?”
Trecutul – cheia pentru prezent şi viitor
Trebuie remarcate însă, curajul, hotărârea şi tenacitatea de care Marian Moga dă dovadă în cercetările pe care le face pentru a o întâlni pe această necunoscută, despre care crede că este femeia visurilor sale. Dacă ne gândim la romanul „Adam şi Eva”, am putea spune că Marian Moga se află în căutarea perechii divine, pe care crede că a descoperit-o în Platonia. Totuşi, acelaşi sentiment al aflării femeii ideale în persoana Platoniei, îl trăiesc şi ceilalţi bărbaţi care au fost cândva, îndrăgostiţi de ea, poveştile lor alcătuind încă un roman în interiorul romanului. Niciunul dintre ei nu îşi propune să disimuleze, să nege interesul pentru soţia şi mama copiilor lui Virgil. De fapt, pentru Jean Dumbravă, Adrian Morariu şi Matei, Platonia este cea pe care au cunoscut-o cu ani buni în urmă, pe vremea studenţiei ei, la Cluj. Platonia simbolizează trecutul cu care aceşti oameni încă mai încearcă să comunice, în speranţa că vor descoperi acolo cheia pentru un prezent şi un viitor ideal.
Adrian Morariu
Despre Adrian Morariu, Platonia afirmă că „este într-adevăr, un compozitor de excepţie. Nu are adâncimi ameţitoare, ci doar suprafeţe calme, ce se impun ca o obsesie. Aşa este şi muzica lui.” Povestea de iubire pe care acesta o trăieşte cu Platonia are în ea ceva de aventură erotică, pentru că el este un bărbat căsătorit, un om respectabil. Tocmai de aceea, nu are puterea să se implice într-o relaţie de durată, aşa cum şi-ar dori Platonia. Adrian Morariu însuşi îşi mărturiseşte laşitatea şi cruzimea cu care s-a despărţit de cea pe o care o dorea.
„Dacă vrei”, spune el, „am fugit ca să nu mă angajez prea mult. Eram însurat. Mă gândeam că pentru cariera mea era mai confortabil un cămin liniştit, în care să pot lucra la muzica mea, decât o viaţă alături de neliniştile, de patetismul ei, de forţa ei vijelioasă. Mă inhiba, îmi deturna pur şi simplu gândirea. Mă eneva prin directeţe. Vrei să spui că-mi era frică? Mă simţeam ca un animal ameninţat în echilibrul lui. Mă temeam să nu mă anexeze talentului ei. Şi eram otrăvit de gelozie. Ei, da, eram invidios pe intuiţiile ei, şi toate astea erau amestecate cu iubire, ţine minte, o iubire imensă… Voiam să fiu liber şi nu dominat de ceva care mă modifica, îmi modifica cele mai adânci structuri ale existenţei.”
Platoniei, relaţia cu Adrian Morariu îi aduce convingerea nestrămutată că el este soarta ei. „Faptul că până şi amintirile lor se completau le dovedea că fuseseră predestinaţi dintotdeauna şi că dacă soarta fusese bună adunându-i, ei reuşeau de minune să-şi bată joc de ea, distrugându-i lucrarea. De acum înainte, drumul lor era hotărât doar de ei doi. Destinul se plictisise să-i tot mâne din spate.” Platonia are conştiinţa că „depindea de hotărârea acelui om care o ţinea în braţe, de care se înlănţuise, şi el nu hotăra nimic.”
„…atunci când a trebuit să o ucid în minte pe Platonia…”
După acest eşec, Platonia se decide să părăsească definitiv Clujul. Îşi găseşte o slujbă la Constanţa, în corul operei, se căsătoreşte cu Virgil, ofiţer în marina comercială, împreună cu care îşi clădeşte un cămin. Este genul de „soţie devotată şi ambiţioasă să aibă o casă cât mai frumoasă şi mai curată, mai sclipitoare.” Cu toate acestea, femeia despre care Marian Moga gândeşte că are „ceva ademenitor, dar totuşi prea complicat, lipsit de simplitatea mării”, nu este făcută să rămână o simplă gospodină sau o voce oarecare în corul operei din Constanţa. Ajunsă la momentul în care ar fi putut să se simtă împlinită ca soţie şi mamă, aceasta începe să retrăiască trecutul şi de aici se naşte drama.
Trecutul năvăleşte în prezent, o urmăreşte şi o împiedică pe Platonia să se mai bucure de ceea ce îi aparţine. Lucruri banale îi trezesc amintiri puternice, din vremea relaţiei ei cu Adrian, cu Jean Dumbravă, cu Matei ori cu Octav Niculescu. Platonia este legată de aceşti patru bărbaţi prin legături puternice, nevăzute. Tot astfel după cum în „Nuntă în cer”, romanul lui Mircea Eliade, Andrei Mavrodin şi Brabu Hasnaş evocă imaginea celei pe care o iubiseră – Ileana – fără a mai şti nimic despre ea, Jean, Adrian Morariu şi Matei o cred pe Platonia moartă. Chiar şi aşa, dragostea pentru ea răzbate din fiecare cuvânt şi gând al lor, iar dorinţa de a o regăsi, dacă încă mai trăia, de a remedia acea ruptură totală pe care ei o iniţiaseră, devine primordială.
Fiecare dintre aceşti bărbaţi a refuzat şansa oferită de destin de a se împlini prin dragoste, alături de Platonia. Ea este femeia alături de care s-ar fi realizat sufleteşte şi de aceea, căuatarea lor, frenezia cu care doresc să o regăsească pe cea pierdută au un sens aparte. La fel ca şi Adrian, Matei mărturiseşte: „Şi mie mi-a fost greu, atunci când a trebuit să o ucid în minte pe Platonia… Pentru că o iubeam nemăsurat de mult. Şi asta mă ucidea şi pe mine.”
„Noiembrie 1989”
Universul în care trăiesc Adrian, Jean şi Matei este dramatic. Dramatică de altfel, este şi evoluţia Platoniei. „În vara în care l-a cunoscut pe Virgil fugise de un an din Cluj. Mai întâi plecase din casa lui Jean, tot mai bolnav de gelozie, o gelozie stupidă, tot mai furios pe darul ei nenorocit de a ieşi în evidenţă şi de a avea întotdeauna dreptate. Îşi dăduse demisia de la Operă… Cu ajutorul lui Titi, vărul ei care o iubea în taină încă din copilărie, a pus la cale un fals: a corectat în cartea de muncă „solistă” cu „coristă”… Avea 28 de ani împliniţi, pierduse orice speranţă de a mai avea un cămin al ei, copii, un bărbat care s-o iubească şi căruia să-i dăruiască întreaga ei iubire.”
Povestea vieţii Platoniei este una neîmplinită, pentru că nici iubirea ei cu Marian Moga nu va avea finalitate. Acesta este reţinut de autorităţile comuniste, arestat pentru „o chestie politică”. Platonia „a înţeles că soarta lui Marian era pentru mulţi ani de aici înainte pecetluită. Şi a ei o dată cu a lui. Noiembrie 1989. Cine să mai aibă vreo speranţă? În timp ce pleca acasă, simţi cum intră parcă încet în pământ. Poate că îşi identificase prea mult viaţa cu iubirea ei pentru Marian.”
„Ai cântat extraordinar”
Aflată în pragul divorţului de Virgil şi fără nădejdea de a-l mai întâlni vreodată pe cel drag, Platonia alege să îşi pună capăt zilelor în mare. Cea despre care Adrian Morariu spusese cândva, „tu eşti frumoasă, minunată şi bună”, este înghiţită de valurile sărate şi înghetaţe. „Între statuarii stabilopozi, Platonia avea privilegiul albului imaculat al veştmântului de scenă; era singură aici, pe întinderea malului şi a cerului oglindit în apă, care arbora masca unei vieţi trăite. Toate celelalte din jur îşi trăiseră moartea. Aceeaşi moarte care o îmbrăţişa acum ca o bucurie de al cărei înţeles nu mai ştia nimeni. Iar vântul, asemeni unui braţ tandru, curtenitor, apuca din când în când franjurii frumosului fular şi îi ridica alintâdnu-i Platoniei obrajii reci, din care doi ochi aprinşi, plini de o resemnare împăcată şi demnă mai năzuiau să cuprindă imensitatea mării.”
În mod paradoxal, moartea Platoniei se produce imediat după momentul unui imens succes de scenă. Platonia este Carmen, o Carmen despre care cei care asistă la spectacol spun că a fost „extraordinară,… magnifică,… divină.” Motivul mării simbolizează sacrificiul de sine al artistului care a reuşit să îşi împlinească menirea. În viaţa personală, Platoniei i se refuză şansa de a găsi dragostea, iar iubirea şi devotamentul ei rămân fără răspuns. Ca artistă însă, ea dovedeşte genialitate, este capabilă de a realiza un rol perfect şi unic prin frumuseţea şi măreţia lui. De altfel, Adrian Morariu are premoniţia faptului că Platonia va reuşi până la urmă, rolul vieţii ei, atunci când îi spune: „Un cântăreţ cântă aşa cum este. Dacă este bun şi frumos va cânta splendid. Dacă un solist este urât sau meschin, glasul îi va suna urât şi meschin. Tu eşti frumoasă, minunată şi bună. Ai cântat extraordinar.”
Ultimul spectacol
Portretul moral al Platoniei este reliefat de afirmaţia unei foste colege a acesteia: „Platonia nu poate fi hipnotizată, dar poate hipnotiza.” În final, ne dăm seama că toate celelalte personaje ale romanului au rolul de a completa imaginea fluidă, aproape ireală a acestei femei. Tragismul destinului ei reiese cu precădere din această imagine terifiantă de la sfârşitul cărţii, ce pune în evidenţă drama profundă, chinul interior, suferinţa îndelungată trăite de eroină. Într-un astfel de context, faptele mărunte – „Înainte, Platonia zări deşertul căutării a ceea ce avea să piardă. Adrian urma să plece…. Voia să se uite pe ea.” – capătă semnificaţii majore, pentru că toate aceste fapte mărunte au declanşat sfârşitul.
Deznodământul are loc în preajma apei. Apa este elementul central al romanului, ca simbol al zbuciumului interior, al iluziilor urmărite cu tenacitate şi consecvenţă de personaje. Romanul se încheie simetric. Suferinţa cutremurătoare a Platoniei poate fi ghicită încă din primele pagini ale cărţii, atunci când aceasta rememorează perioada de început la Constanţa. „În anul în care ea venise la Constanţa, marea îngheţase până în larg… Patina curajoasă, făcând haz de spaimele Nonei. Nici în ruptul capului Nona nu voia să meargă mai aproape de hotar, de locul acela care pe ea o atrăgea atât de mult şi unde valurile cedau frigului, zbuciumului, lăsându-se îngheţate. Într-o după-amiază foarte geroasă, cu cer încă senin şi fără vânt, ajunsese aproape. Mai avea puţin, ţărmul era deja departe, mersese pe placa îngheţată a mării ceva mai mult de un kilometru.”
Platonia este un personaj aflat la limita dintre real şi fabulos. În simbol, ea reprezintă idealul, care de obicei rămâne intangibil. Din nefericire, paradisul pierdut este o realitate căreia ca pământeni, trebuie să îi facem faţă. Prin numele pe care îl poartă, Platonia pare a fi predestinată pentru eşec în dragoste. Iată de ce, atunci când ea se uneşte cu marea, acest lucru probabil că nu va mira pe nimeni. Pentru că „toată lumea din teatru aflase că este ultimul spectacol al Platoniei.”
Octavian D. Curpaș