Author: Dan DAVID

Bertold Brecht

îşi aprinde

trabucul

şi meditează

la soarta femeii

în timp de război.

mai trage un fum.

de cum merg la ţară

constat că

veşnicia a murit la sat…

vom gusta

din fericirea

comestibilă – rotisată pe inaniţia crocantă

a descoperirilor ştiinţifice

Azi nu mai caut semne

ascult

cum rodeşte pământul

în trup de fecioară

flămândă

„Nu valorează nici două parale, maestre.

O tinichea; mă mir că încă n-a ruginit.

Cineva o fi vrut să vă facă o farsă;

A reușit!”

”Rugaţi-vă neîncetat şi Dumnezeu o să vă ajute în orice faptă bună pe care o faceţi după voia Lui.”

I-am urcat în slăvi pe mai marii lumii, cât au trăit.

Mi s-a cerut.

I-am înmormântat în acuzații, în reproșuri, când au murit.

Mi s-a cerut.

Nu mi se mai cere nimic.

De ce mă privești din când în când?

Îmi vezi sufletul?

Pentru tristețea lui nu ai destulă culoare?

În castelul umbrelor există un ritm subteran.

În drumurile mele pe Athos l-am întrebat de mai multe ori pe părintele Petroniu Tănase dacă ştie unde este, dar el nu mi-a răspuns. Anul trecut, înainte de a muri, Petroniu cel Smerit mi-a spus să mă duc să sărut icoana Maicii Domnului cu şerpi din Kefalonia.

„Nici eu nu sunt viu, nu mă pot mișca,

Iar sângele m-i s-a uscat prin artere.

Am rămas cu un singur gând.

Mă torturează de mi se face milă de mine.”

în oraş te poţi pierde foarte uşor

ei trimit puşcaşii marini să mă hăituiască

sniperi mă veghează la fiecare intersecţie

prin satelit mă urmăresc cei de la nasa

aşteptând prilejul să mă bombardeze

Când a terminat de vorbit, Elisabeta s-a transformat în şarpe în faţa tuturor localnicilor, încolăcindu-se pe mâna dreaptă a lui Cezar, lăsând asistenţa fără grai.

Petroniu Tănase s-a întors singur pe Muntele Athos, iar Cezar a pornit spre România cu şarpele în jurul gâtului.

Multe nu mai găsim.

S-au pierdut strivite printre umerii zilelor,

Printre oasele anilor.

Ca o pedeapsă târzie,

Un fulger a atins coșul de fum al fabricii de cositor.

În lumina lui albăstrie, mi s-a părut că văd o umbră la fereastră.

Fantoma ta?

Nu erai tu; nu aveai cum.

Ce creghieţ’ că făcia vecina? Stăchia la pîndă dă pî la şapchie ciasuri la ie pă obloc şi cînd mă veghia că mă pchiaptăn în cocotoaria acăţată în foraibăru’ dî la oblocu’ dî cîtă uliţă, hop şi ia la noi.

o-sensei m-a întâmpinat cu shutto-uchi în gât

şi kiai

am lăcrimat de durere

am zis o-sensei nu

poţi să dai mai încet?

el a zis da

şi a dat volumul din boxe cam la jumate

Acum, într-a şaptea, Ziua copiilor nu mai e la fel de frumoasă.

E înfricoşător să fii femeie

şi să auzi cum îţi clănţănesc dinţii în gură

de teamă să nu sfârşeşti urât.

Numa’ că n-o mai apucat şi zîcă altceva. Da şi dacă apuca, n-o auza nime. Şi dac-o auza, n-o înţălejia şi dă-nţălejia n-avia vreme şi să feriască.

Vecinele mele se-adună pe la porţi

în pauzele dintre două telenovele

ca să privească strada

să schimbe reţete de murături

şi impresii de la ultima înmormântare…

Ciocârliile cântau singure,

Răguşite de vârstele timpului care se oprise;

Nu mai voia să se mişte.

Traseele către eternitate erau blocate.

vine o vârstă când începem să credem de altfel eronat

că nu mai putem avea decât amintirile

Dacă nu ştiu ce faci, unde te duci,

Fierb aşa sugrumat ca sarmalele într-o oală de tuci.

„Ai ceva pe inimă; vrei să-mi spui?

Nu te sfii!

Sunt aici să-ţi fiu alături, să te ascult;

Cu bune, cu rele.”

aceşti ostaşi nu au sânge

în venele lor transparente nici măcar

sânge rece:

Nu am reuşit să învăţ la timp

Trucurile din care se compune viaţa.

Te-am trimis la şcoli.

Din întunericul nostru te-am împins la lumină.

Tu ai fi putut!

Prin pădurea de piatră

alunecă noaptea: un cal obosit

te uiţi şi nu crezi

nici când iarba

îi devine coamă strălucitoare

Din tavan coboară efluvii magnetice.

Se focalizează pe patul alb ca un sicriu

Pe care corpul inert doarme cu ochii deschişi.

Bertold Brecht

îşi aprinde

trabucul

şi meditează

la soarta femeii

în timp de război.

mai trage un fum.

Un bătrân fericit parcă nu arată a om bătrân. Dincolo de toate neputinţele care-l încearcă, are mereu privirea caldă si vocea blândă. Dacă Cel de Sus îi dăruieşte ani îndelungaţi cu sănătate, nu bătrâneţile îl macină ci mai degrabă începutul sfârşitului visurilor sale. Aceştia sunt bătrânii puternici, care-ţi împărtăşesc trăirile lor, care-ţi pot da un sfat bun la momentul potrivit, pe care-i asculţi cu plăcere povestindu-şi păţaniile, de multe ori exagerate, inventate sau preluate te miri de pe unde.

Soarele cade sângerând spre apus.

S-a încurcat şi el, flăcău tomnatic,

Printre spinii vrejilor de muri.

stai în faţa unei uşi închise şi te întrebi

Cine ştie ceva despre akvika?

Pe cine-l interesează cine e akvika?

de mâine ceasurile vor fi date înapoi cu o oră

va fi cea mai lungă zi din an şi va fi ca întotdeauna duminică

cea mai

singură

duminică.

Ce nu s-a vindecat, ce nu pot uita,

Sunt rana şi rânjetul.

Apele curg,

Râme albastre gâlgâind peste pietre,

Peste tălpile mele crăpate.

revăd cu puterea prin care

cerul a binecuvântat refracţia

două semne distinse

ale mirării în stare pură

cineva m-a atins uşor, din neatenţie,

la umărul drept

am întors capul

: mi s-a părut că tipul

care m-a atins era Jimmy Hendrix

Adânc în spatele ochilor

Zboară o pereche de fluturi

Cu aripi albastre.

„Lumea asta ce-i amu

Batăr sie, batăr nu”,

Cântec vechi din Maramureş

Străzile au devenit străzi, oamenii, oameni.

Poetul a rămas mutilat de bombele din cuvinte.

Doar timpul şi suferinţele pot învinge piatra şi omul;

Rotunjindu-i, îmblânzindu-i.

El n-a dormit niciodată, dar absolut niciodată,

pentru că îi este străină frica de a se trezi în altcineva.

dacă citeşti îţi intră în tine viaţa altora

Zeus însuşi ar coborî să verifice incredibila anomalie.

M-ar privi în ochi şi m-ar binecuvânta:

„Bună lucrarea, muritorule!

Se va desface Pământul.

Vom cădea, ne vom perpeli pe patul de lavă.

nu risc să îmi fac tatuaje pe coapse cu săbii sau lame

pentru că eu sunt un fel de mănăstire mobilă

care îşi poartă politicos dumnezeul şiroindu-i prin vene

Mă înalţ ca un nor

Către turla în care veghează Ochiul Tainelor.

„când toţi urlă, se mai aude doar cel ce tace”

ea dansează pe sferă el şade pe cub

şi când face şpagat parcă-i linia de orizont

coarda căruia tot ea o sare

Când voi muri, îmi voi smulge sufletul de pe oase.

Îl voi lăsa să se înalţe ca o pasăre.

O fi respiraţia scăpată de sub cravată,

Amprenta palpabilă a sufletului congelat,

Ori ochiul din sticlă mi se prăbuşeşte în vid?

în vecini

mortul stă de trei zile

este singurul învins

în haine de gală

uşa scapă lumina ca un capot

dezbrăcat pe întuneric

umplând cu forme hipnotice locurile

atinse de coroziune sau de cariu

„Învaţă fiule, matematică!

Aici e cheia acestei lumi.”

„Priveşte fiule, împrejur!

Frumuseţea desăvârşită doarme peste tot în cale.

Aşteaptă să fie văzută.”

Acolo unde toamna nici frunzele nu-s frunze

Si gerul te subţie ca lama de cuţit

În iluminaţia orbitoare
Nimeni n-o să observe cum lacrimile îţi spală rimelul.

poc!
îmi trag un glonte în cap şi mă uit prin
gaura încă luminată de focul ucigaş.

La ora mulsului voi fi rege neîncoronat.
Iezi fantomatici vor suge la ţâţele încărcate
Ca nişte mitraliere cu lapte.

Mă tem că voi fi pedepsit.

Cine poate ierta masacrul?

veneau băieţii răi să ne strice coroniţele

şi numai de ale mele nu se atingeau

odată unul mi-a zis nu te uita aşa la mine

Nu uita să-l reciţi

O dată pe zi

Fă-i publicitate pe net

Bate-l în cuie de lemnul crucii

În piaţa mare a oraşului

„Bine măi Coane, mâine-poimâine te iau ăştia la armată

şi maică-ta, iar un plod!”

alungă zumzetul îndepărtat

care poate fi un ecou al neliniştii

– Nu mai dau pălincă pe datorie, Toadere!

Ameţiţi de cuvinte,

Nu luăm în serios glumele care se numesc realitate.

nu contează cât de mult ne iubim

atâta timp cât peste tot pe unde trecem rămân

semne doveditoare că nu ne urâm.

Caldă vara peste noi ca un tainic fiord

tata-i plecat într-o bibliotecă din Nord

Candelabrele s-au stins dintr-odată.

Ultimele imagini de pe retină au încremenit

Ca o matrice de flori de ghiaţă

Pe o fereastră spre întuneric, spre frig.

viaţa mea în Basarabia, începeam descriptiv

respiră un aer de temniţă abandonată

stăm aici şi hrănim (nu supără pe nimeni pluralul)

o ceremonie exotică neîntreruptă

subvenţionăm dezastrul

moartea n-a intrat niciodată până acum în socotelile mele

doar într-o dimineaţă

de nu mai sunt la locul ştiut

auziţi cum bate-n pieptul vostru

o inimă mai puţin.

De sus îmi faci semne disperate să mă întorc.

Dar cum?

Împotriva inerţiei?

„Fetelor, dar aici e un frig de hrubă.

Băiatului ăstuia o să-i îngheţe şi puţinul suflet rămas.”

Deasupra Amarului Târg

soarele se mişcă

de trei ori mai încet

decât în alte locuri

Eu am venit pe lume

cu un ţipăt

şi nimeni n-a văzut

drapelele de luptă

fluturând

pe câmpiile pline de cruci…

Cerul naşte grindina

Din atmosfera îmbâcsită cu larma vocilor noastre.

Ne loveşte la întâmplare, nu după fapte.

Ave, ave, pax vobiscum, îmi vine să strig

dar mă opreşte un minimum de decenţă când văd

rochia tivită cu fir de aur a morţii

Nu se mai găsesc balanţe nemăsluite în lume.

Prin talciocurile gălăgioase totul se cântăreşte la ochi.

Plăteşti cât nu face!

poate că doar

gândul la Dumnezeu… –

da acesta poate fi considerat

bogăţie naţională…

Zidul de zgura nu este doar un
simbol, o creatie mentala, poetica.
El exista aievea.
http://www.lulu.com/product/paperback/zidul-de-zgur%C4%83/14417209

Primul fluviu pe care l-am traversat în vis

a fost Fluviul Galben.

Poate grădina curcubeelor vii

Nici nu există.

Mă mişc, încă mai pot uita, dar îndoiala

nu mai ajută la nimic.

Îngheaţă visul.

Moartea face pui.

Decât să stau în casă şi să mă gândesc la ce e mai rău,

Mai bine ies prin cartier.

Măcar trece timpul mai repede, nu mai stau în tensiune.

vom gusta

din fericirea

comestibilă – rotisată pe inaniţia crocantă

a descoperirilor ştiinţifice

Fântâna în care noaptea mi se scufundau stelele, nu avea apă bună.

Degeaba îmi arunca obraznica Paulina:

„Nu te mai da mare, Păcală!

Eşti înalt şi slab ca un cocostârc.”

Despărțirile sunt dureroase; adesea absurde.

Cine-și mai amintește adevăratele motive,

Cum au pornit, de la ce s-a aprins,

Cine a deschis zăgazurile departajării.

Despre dictaturi, brune, verzi sau roşii,
despre închisori şi lagăre de concentrare,
nu se poate scrie imediat.

La editura Limes din Cluj-Napoca a apărut în acest an o antologie a poeților maramureșeni și basarabeni contemporani.

N-o să vă placă aceste cărţi.

Sunt prea pline de mine.

Miros a transpiraţia ochilor mei,

Lacrimile nopţilor lungi.

Veniţi, veniţi la mine!

Aruncaţi-vă straiele mânjite de viaţă.

Nu vă văd, nu vă fie ruşine.

„Că dacă nici sport nu mai faci, măcar să înveţi dragul mamei.

Că vezi şi tu, suntem săraci şi lumea e rea.”

joacă viaţa o piesă de teatru
în aer liber