Author: Dan DAVID

Fiecare strop care mi se oprea în fereastră / Îmi cânta un fragment din / Sibelius, / Şi noaptea albă îmi lumina incertitudinile / Adunate ca într-un năvod…

Nu ştiam scrie, nu ştiam citi, / Până când ai coborât ca o lumânare în beznă, / Şi mi s-au deslipit pleoapele, să mângâie întrebările…

Mă voi piti pe o altă planetă, / Într-o fibră de sticlă, / În spatele unui cristal aflat în clivaj permanent…

Se dedică doamnei Maria Răducanu – o voce distinctă a jazzului românesc. // Nu m-am mai întâlnit cu Cristina, din toamnă. / Nu, faţă în faţă nu ne-am întâlnit niciodată; / Prin mesaje doar, prin apeluri; / Mai ales noaptea.

O cioară s-a aciuat în clopotniţa veche. / N-a mai plecat. / Stătea nemişcată, /Croncănea arar, ca o vrăjitoare, / Ca un căpătâi de viaţă ce nu mai trece…

Mi-a rămas computerul în priză, cu ecranul aprins. / Plecasem în grabă. / Nu apucasem să termin ultimul vers. / L-am purtat cu mine, de-atunci: / „Stropi grei explodează pe geamul spre Vest.”

Dar când ştii că iubirea noastră e moartă, / Ucisă în parc în mijlocul aleei, / Lângă banca pe care s-a născut?

Aşa cum trec anii,
Primăverile noastre devin tot mai scurte, mai reci.
Încep mai târziu, se sfârşesc înainte de vreme.
Doar câteva zile fără zăpadă; şi dacă se pierd…

Mai apoi, după ce l-a ascultat pe nepot si s-a lămurit despre ce este vorba, i-a pus nepotului următoarea întrebare: ” Nepoate, tu vrei o pâine mai albă decât cea de grâu?” Alexandru a plecat de la Preşedinte fără să i se dea o slujbă mai bună, fără să-l fi convins pe acesta să intervină pentru nepotul lui, ceea ce i-ar fi fost, fără îndoială, uşor să facă.

– Dragule, dar tu cu cine votezi? // Am făcut ochii mari. // La ora aceea mă aşteptam la cu totul altceva de la tine. // – Cu cine ai crede? Cu stânga, vezi bine.

Mă privești cu ochii unui copil

Pentru care viața e o poveste hazlie.

Te privesc cu ochii unui călugăr

Împins de diavol către păcat.

– Băi, ai auzit c-a murit Ungureanu? // – Da, măi; l-am visat azi noapte. // – Las’ că l-ai visat! A murit pe bune.

Îi vor străluci ochii. / Va râde, puţin strâmb, bătrân oropsit, / De sub barba lui verde.

De la Univers / Nu ne putem aştepta la ceva bun. / Infinitul nu ne cunoaşte!

În seara când vom împodobi bradul, / Aş vrea să vorbesc despre pace, tăcând. / Să privesc doar cerul. / Nici un avion nu mi se va strecura pe sub pleoape.

Departe, pe obrazul soarelui trist, / Gândul meu developează chipul tău; / Icoană pentru rugăciunea de seară.

Anunț publicarea unui nou volum de poeme: „Celălalt obraz al Pământului” www.lulu.com/dandavid

Aici, / În inima aceasta bolnavă de tine, / Focul mistuie timpul. / Cenuşa lui e tot ce-mi rămâne.

Cerşetor sub tavanul de nori, / Din care se revarsă doar umbre…

Doamne, cât de puţin am vorbit cu mama! / Nu că n-am fi avut ce. / Ea avea mereu să-mi spună ceva. / Chiar când tăcea! / „Fă-te dragule, inginer!…”…

De ce nu aţi urcat băi, pe baricadă?

N-aţi fost pe baricadă, aţi pierdut!

Nimeni nu vă recunoaște.

Uite-l pe tâmpitul de Gherase!

Pârâciosul ăla de lucra pentru noi,

Iar acum nici nu mă privește când îl salut.

Vântul se joacă în pletele tale. / Cavalcada norilor / Aprinde luna şi o stinge iar. / Nimeni nu plânge după frunzele / Căzute pe umerii noştri.

Cine? / Cu ochi plini de nesiguranţă, de căutare, / Mă priveşti ca pe un vis neterminat, / Început la un moment incert,

Copiii au înţeles de la bun început / Teama ascunsă în ochii mei. / – Bunicule, te iubim. / – Ştiu. / – Nu vrem să…

Acolo porneşte călătoria fără sfârşit.

Acolo se opreşte-ndoiala.

Acolo se opreşte şi moartea.

Puţini, fericiţii l-au întrezărit!

Mioapă, luna ne privește prin binoclul invidiei / Mascate sub un zâmbet argintiu, de circumstanță./ Te acopăr cu gândul meu cald,

Să te apăr de frigul privirilor sale.

Ne vom plânge morții în tristeţe. / Rănile noastre se vor vindeca. / Dar fiți cu teamă: / Nu vom întoarce și celălalt obraz.

În tabloul acesta, chiar sub drapel, / Ochiul tău drept stă ascuns în spatele unei umbre; / Piatră pe mormântul în care se ascunde cerul.

Acum când atâţia oameni mor tineri, Cum ar fi să ajungem sănătoşi la o sută de ani?…

Vreau să mă iau la întrecere / Cu scamatorii de la Şcoala de Dans.

Cu Dumnezeu vorbesc rar; / Odată-ntr-un an, / La ceasul în care timpul se opreşte o clipă.

Doar cine a trăit sub dale cenuşii

Irosindu-şi viaţa în desluşirea umbrei,

Înţelege delirul:

Să răzbeşti în lumină!

Linia mea de plutire se unduie. / Clipe la suprafaţă, / Zile nesfârşite-n afund. / Învăţ, tot învăţ să înot.

Întotdeauna mi-a fost teamă de singurătate. / Moştenire de la inima veche. / Ehe, era ovală ca un gând.

Ce icoane atârnă pe pereţii tăcerilor sale?

Ce tablouri i se întrupează în spatele ochilor umezi?

Nu ne mai putem recunoaşte. / Mi-e dor de mine, cel de atunci. / Mi-e dor de tine, cea de altădată; / De încruntările tale, de zâmbetul tău.

Am pregătit cafea cu năut.

Ca atunci demult

Când inimile ne erau tefere, tefere.

A uitat ipocritul de vremea când mă lăuda slugrnic prin cartier:

„Nene, omul ăsta și-a tras cea mai performantă antenă.

E o minune; prinde și bulgarii și sârbii.”

Într-o zi tulbure, goală, / Într-o linişte plină de taină, / Ai plecat tăcut, fără regret…

Dimineaţa îmi amintesc toate evenimentele nopţii. / Cele mai multe, făcute parcă să mă irite. /
Helicopterele poliţiei mârâie turbate…

Dormim fiecare pe cealaltă margine a patului. / Pe copii îi culcăm între noi; pe toţi patru. / Seara umplu soba cu vreascuri de prun…

Din razele lunii, în secret, // Zânele ţes voaluri transparente pentru corpul tău. // Le îmbraci când ieşi din apele calde.

În soarele ieşit din spatele norilor // Străluceşte dantura lui mov. // „Ha, ha, ha, mi-am făcut dantură nouă la Braşov.”

Ciocârliile, puncte mici pe cerul de foc, // Se mişcă pe traiectorii neregulate. // Cântă mai trist decât dimineaţă; // Parcă ar plânge. // Le e teamă de noapte?

Nimeni nu a mai avut grijă de gard. // Toamna trecută s-a prăbuşit. // A căzut în genunchi, // Ca un om învins de poveri, ori de timp…

Fruntea îmi era grea ca o piatră. // Mi-am aşezat fruntea pe pieptul tău. // Nu ţi-am simţit inima; încetase să bată.

Era o minciună, era o farsă! / Te priveam în oglindă; / Nu erai tu…

Vezi, Dumnezeu nu uită: le numără şi le întoarce!”

La multe întrebări va trebui să răspund când voi fi judecat: / De ce ai plecat ca un laş? / De ce te-ai întors doar în gând? / Nu ţi-a plăcut fereastra de la care priveai către lume?…

Te priveam în oglindă // Nu erai tu.

„Doamnă, mama-i bolnavă. // A răcit, are febră. // Tata e-n Spania la cules de banane.”

Semenii de la etajele inferioare dorm. // Somn inocent. // Somnul e legea şi măsura laşităţii lor…

Trecem politicos, neutri,

Parcă ne-am teme unul de celălalt.

Câinii, nu.

Sunt momente când aş fi preferat să fi fost mută!

Soarele va răsări înaintea sfârşitului. // Chiciurile se vor topi. // Se vor prelinge zâmbind, // Lacrimi calde pe obrazul de lumină al zilei.

Coborârea în sine.

E tot mai întuneric în jur.

Nu mai e nimeni.

Cu tata nu am mai stat de vorbă de atâta timp! // De câte ori îl apelez, îmi răspunde un robot plictisit: // „Încercaţi degeaba, raiul a fost izolat, s-au deconectat. // Vă rugăm să reveniţi când se va topi zăpada în Olimp…

Busolă n-avem; la ce-ar folosi? // Plutim în haos, tragem de timp, // Să treacă, să cădem în profund.

Am crescut, m-am schimbat, // M-am ridicat în picioare. // Sunt om acum. // Aștept confruntările următoare.

Ne scufundăm în apele golfului,

Pe un pat de nisip.

Îmbrățișările noastre ucid coeficienții de frecare.

Îi coboară aproape de zero.

„Dar actele nu se încheie pe gratis, iubite! // Nici nu mă gândesc să mă mărit așa, fără zapis.”

Cele mai bune zile din viaţă ajung să fie uitate întâi. / Ce ne rămâne? / Serile lungi în tramvai în drum către casă…

Au confundat iarba cu „ierburile”. / De lapte nu s-au atins; după iarbă nu era bun. / Într-o săptămână le crescuseră corniţe. / Erau şi ascuţite, acum.

Aş vrea să răzbată din ele o tristeţe abisală; / Dar aşa, natural, nu forţat, să scrii mîine-n revistă: / „Eh, ia nişte versuri acolo; ce mare scofală?”

Două stele clipesc undeva spre Apus. / Nu sunt reale, / Sunt doar iluzia alunecării în noapte.

Septembrie doarme în sângele meu

Cu strugurii lui, cu perele coapte.

De când te-ai cățărat în tren, pe tampoane,

Am intrat în panică; am un gol în stomac.

Nu mai am răbdare până dimineață;

Să alung vrăbiile, să alerg după tine.

Seara coboară ca o călugăriţă alungată de la vecernie.

Din traista ei neagră seamănă stele

Pe cerul rămas pustiu după ce soarele a plecat.

Timpul, moară imperturbabilă, ne macină pe toţi

Nepăsător, încruntat.

Ne împrăştie pe cerul nesfârşit,

Stele căzătoare într-o noapte de august.

Văd şi câteva frânturi din gândul tău: Planuri, vise, speranţe. Undeva, prea departe, plutesc regretele noastre.

Vreau să te țin în viață,

Fantomă îndepărtată plutind în derivă;

Speranță.

Seara mă urcam în nuc.

De-acolo vedeam drumul şi curtea nanei.

Sunt poezii de dragoste, scrise in 2009.

După un timp nu te mai vedeam. Restul zilei eram trist. Îi răspundeam mamei doar cu da sau cu nu.

Ecaterina mi-a zis „laşule!”.

Nu m-am băgat când Victor a luat-o de mână.

„Dar să nu-i priveşti în ochi, baiete, Că ameţeşti, şi îi visezi noaptea, Şi ajungi nebun!”

Decât imprecisul „Să mai vedem, mai așteaptă și tu!”,

Mai bine renunț o săptămână ori două, ori chiar o lună;

Vine toamna, se mai schimbă ceva.

Mama Dochia buimacă, abia trezită, rezemată-ntr-un par, / Întreabă în stânga şi-n dreapta: Unde mi-o fi vaca? / “Nici n-am apucat s-o mulg, domn’ primar.”

M-aş ascunde în braţele mamei,

La umbra pletelor albe,

La sânul său blând.

Dar mama s-a dus, e departe.

Bucureștiul rămâne în urmă cu oamenii lui

Disperați de teroarea procentelor.

Nu mai zâmbești privindu-mă,

Nu-ți mai treci, cochetă, degetele prin păr.

În fond, lumea a rămas neschimbată de la bun început.

S-a mai rujat puțin în ultimele milenii,

Și-a mai scurtat rochiile și părul de vre-un secol încoace,

Dar atât!

De pe spinarea gârbovă luminată o clipă,

Lacrimile cerului, roșii ca de sânge,

Se scurg în pământ.

sunt trepte pe care le-aş coborî una câte una
până când aş ajunge la capătul dinspre tine

Trupul poartă boli înăuntru.

Dacă moartea ar îmbrăca o haină roşie şi-ar veni

să asculte cum cîntăm noi într-o limbă mică,

la marginea lumii, i s-ar face aşa o milă de noi!

mamă ai tăi au uitat că locurile de veci
pe pămînt se plătesc o dată la treizeci de ani. sau

Trecutul nu e adevăr, nu e minciună.

E doar un martor

Sortit să moară înainte de a se fi săvârşit.

la naiba am spus aruncând ţigările

ne revoltăm!

în ţărână au rămas sângerând zarurile

Miercuri e un fel de

prima tinereţe a săptămânii

când crezi că nu e totul pierdut

şi mai speri să reuşeşti ceva important

(ce anume încă nu ştii).

Iar când ţi-e prea trist,

scrie-ţi ţie însăţi chemătoare mesaje de dor,

semnându-le cu numele unor prieteni închipuiţi

care te vor însoţi, ca în poveste,

până dincolo de moarte.

Cismele de cauciuc nu sunt pentru tine; nu îți stau bine.

Măcar să aibe toc; oricât de mic!

Nici casca albastră din plastic, la fața ta măslinie.

nu mai eşti tu cel care desluşea semnele Cerului

ai rămas doar sunet de strună ruptă lângă drum

cruce plăpândă

prietenii trag de mantiile mele de poet

merg la spital să-mi facă operaţii şi injecţii

de parcă ar putea salva lumea

Averea ta e o grămadă de mărunţişuri risipite –

alaltăieri ai găsit un nasture vechi de la haina unui om,

iar tu crezi că ai întâlnit omul.

toţi profesorii de limba şi literatura română din ţara noastră

s-au cărat la lucru în străinătate

Când voi ajunge pe Pământ
Vă voi căuta pe fiecare;
Duşman, ori frate.
Ce cântec îmi veţi cere să vă cânt?
De laudă…. nu.
De hulă…. nu.
De dragoste….poate.