Volumul de poeme ”Dincolo de luntrea visului” a apărut la editura Mușatinia, Roman, în anul 2016. Iată ce ne spune doamna Adina Dumitrescu în prefața cărții: ” Scrierile Irinei Lucia Mihalca sunt curajoase nu prin părăsirea rimelor stas, ci prin miza metafizică, morală și aș putea spune, esoterică a lor. Stilul ei reflectă o dăruire intelectuală ce liază suflete, eliberându-se de dogmatismul laicului, dar și de stridențele, vulgaritățile moderniste și postmoderniste.” …
Să-mpodobim eşafodul cu florile reginei, cele mai alese s-aşternem covoare de scrisori de la flămânzi şi orbi … securile s-aştepte blând pe albe mese şi invitat în primul rând un cor de corbi … Să adunăm mulţimea renegată la marea sărbătoare veştile să umble triumfale bătând la poartă „vinovată” … Voi suflete uitate! nemângâiaţii viselor […]
În braţe pline de muguri inima-mi visătoare legănată-i ca o frunză tânără gătită în strai verde, de sărbătoare visând nepăsătoare la… zboruri albe la cântecul iubirii cu glas de privighetoare de privighetoare… O! ce caldă-mbrăţişare! în sângele-mi flacără simt cum pulsează seve… cu zvon de primăvară venite din adâncuri de gânduri fremătând roditoare roditoare… Visând […]
Din strigătul singurătăţii – aş putea să’nalţ o piramidă. De ce să spulbere vântul nisipul inimii mele? Deşertul e plin de “fantome” – ce mai cred în “ape salvatoare”. Sunetul nisipului e cânt de sirenă, ce-nfioară pustiul, în care rănile au înflorit… Din chinul durerii – aş putea ridica un “zid chinezesc”! Ştiu bine că […]
M-am ridicat din nisipuri ca un vârtej de lumină orbitoare să vă povestesc de setea celor rătăciţi în deşert… M-am ridicat din tăcerea pustiului să vă vorbesc în şoaptă de spaima cerului ce nu putea opri paşii celor ce credeau în apa salvatoare… M-am înălţat – ca un ţipăt de vultur – să vă avertizez […]
Voi… ce ştiţi să opriţi căderea clipei în cupa gândului deschis ca o floare de mai… nu vă fie teamă de rătăcirea prin labirintul singurătăţii… Voi sunteţi măsura sublimei cutezanţe şi mărturia „ a toate” – voi… ce năzuiţi a săpa fântâni spre a găsi izvorul celei mai pure creaţii… Voi… ce ştiţi a smulge […]
Aş vrea să’nalţ o biserică albă, acolo unde timpul – îşi află hotarul. Eu însămi voi urca – sfielnic – în turlă şi voi trage clopotul – aşteptându-l – la rugăciunea de seară. Ceremonialul primirii va fi plin de emoţia întâlnirii, fast, şi, nu în ultimul rând, de adâncă teamă… Pe cărarea ce duce la […]
„În vase vechi de lut, cuvintele-şi duc somnul… visând la devenire…” cioplesc cuvinte din trupul gândului prăbuşit de-a lungul zării cu privirea în gol… dau privirii ocol de teama focului ce arde… săltând mistuitor! fantomatică rugă legendar şi zadarnic zbor… din trupul gândului cioplesc cuvinte ce mă dor şi mâinile-mi rănesc de grele înţelesuri… cioplesc […]
Cum plânge cerul în noroi… Mă fulgeră tăcerile în gânduri şi ochi-mi scapără-ntrebări cum să opresc furtuna născută între noi din nepăsarea clipei? … priveşte cerul nostru – cum plânge în noroi – din rănile durerii curg ploile tăcerii ca un potop de vorbe… Mă biciuiesc cuvintele în gânduri şi nu pot să opresc furtuna […]
Mi-e sufletul ca o câmpie cu grâne ce s-au pârguit… o, ce tainic şi nebănuit sevele pământului în sângele-mi albastru adânc, adânc s-au cuibărit… senină mi-e privirea şi caldă ca un răsărit în care întregul cer al lumii pare că se scaldă – pe buze… murmurând duioase şoapte maci au înflorit ca o chemare a […]
Să poţi fi martorul „Piramidelor ce-şi plâng singurătatea”- este nevoie de un „miracol”… şi anume – acela ca „cineva” să te arunce în vâltoarea vieţii… Şi, odată aruncat în lume, ţipătul tău ar trebui să fie „clopotul de vecernie” pentru cei apropiaţi care nu vor avea privilegiul să te vadă plecând… Dar să urmărim în […]
Eu hoinăresc cu pas de somn pe-alei întunecate ce nu ştiu de poruncă şi-ascult cum gândurile urcă şi strigă către cer! „de ce – cu lacrima deşertului ursitoarele m-au botezat şi-n suflet… sunetul nisipului mi-au strecurat?” … de-atâta rugă, chemare, spaimă şi blestem – stelele s-au stins în grabă picurându-şi taciturna nepăsare pe trupul istovit […]
De nu se frâng copacii, de dorul verde-al frunzei, eu cum s-adăpostesc iubirea în cuiburi printre vulturi? De-i tolănit tot cerul, pe creste-nzăpezite, eu cum să caut focul în pietre lâncezânde… Şi apele de curg nepăsătoare, rostogolind uitarea-n albii, atunci… voi pune flori la căpătâiul nopţii, şi-o lacrimă-alean pe chipul sorţii… De nu se frâng […]
Tu vei veni schelălăind ca un câine de unde oase pentru fastuosul ”mâine” când omenirea n-are viitor Să ne-aşezăm cuminţi la umbra – timpului trecut şi să visăm cum „azi” – ia forma efemeră a ne-nceputei pâini… Şi îngrozit de nesfârşite mâini ce lacom se întind voi alerga şi eu schelălăind spre margini de hotar […]
Şi toate drumurile – ca o pedeapsă zac în mine… mă urmăresc în vise cu ochi tăioşi de linx zadarnic caut… nu mai găsesc în cuiburi nici amintiri nici cântece nebune ce-au ars sub bolţi de foc …dar trupul greu de drumuri s-a zvârcolit când umbra unui zbor îndepărtat m-a ispitit… nălucă albă… şi glasul […]
Mă vei ierta… de uitare icoană fără de preţ la care n-am ştiut – obosit de căutare – cum să-mi înalţ privirea împovărată de iubire şi cum să şterg lacrima curată ce aştepta cuminte o rază… şi nu promisiuni măsluite? o! dar tu să-ţi aminteşti… în clipe de răgaz am îngenuncheat şi sufletul mi-a sângerat […]
Să-mpodobim eşafodul cu florile reginei, cele mai alese s-aşternem covoare de scrisori de la flămânzi şi orbi … securile s-aştepte blând pe albe mese şi invitat în primul rând un cor de corbi … Să adunăm mulţimea renegată la marea sărbătoare veştile să umble triumfale bătând la poartă „vinovată” … Voi suflete uitate! nemângâiaţii viselor […]
Tu vei veni schelălăind ca un câine de unde oase pentru fastuosul ”mâine” când omenirea n-are viitor Să ne-aşezăm cuminţi la umbra – timpului trecut şi să visăm cum „azi” – ia forma efemeră a ne-nceputei pâini… Şi îngrozit de nesfârşite mâini ce lacom se întind voi alerga şi eu schelălăind spre margini de hotar […]
Înstrăinat mi-e cuvântul abia aşternut pe hârtie şi altul se smulge din tăcere aruncându-se – ca-ntr-un carusel în vârtejul timpului… Şi lumina smerită mângâie mâna ce promite gândului împovărat de zboruri şi iubire vise tainice îngemănate cu focul vise… ce vor întâmpina liniştea severă a dimineţii cu surâsul dăltuit – ca o floare pe buzele-i […]
Mâine , voi pleca pe un drum despre care nu ştiu prea multe… oricum, soarele va rămâne agăţat de boltă nu va muri – doar eu voi rătăci poate drumul… noaptea… caut adăpost întrebărilor cuibărite ca păsările de pradă în ungherele întunecate ale minţii… ziua, obosită de “pânda” fără folos pornesc în căutarea răspunsurilor… drumul […]
Să fie ei „ aleşii?” …umbrele trecutului par a fi atât de pregnant reflectate în oglinda viitorului… …să trăim în fiecare zi cu spaima întunericului? …întuneric a fost la început… şi “mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă”.(La Steaua – Eminescu) …………….. … întotdeauna va exista o prăpastie. Nimic nu e nou sub soare… […]
Mă fulgeră tăcerile în gânduri şi ochi-mi scapără-ntrebări cum să opresc furtuna născută între noi din nepăsarea clipei? … priveşte cerul nostru – cum plânge în noroi – din rănile durerii curg ploile tăcerii ca un potop de vorbe… Mă biciuiesc cuvintele în gânduri şi nu pot să opresc furtuna ce-mi sapă-n ochii goi o […]
Pământul îşi ia cu regularitate înapoi tot ce din trupu-i a fost zămislit: cocioabe, palate, zgârie nori şi nu în această ordine… şi lutul celor care… cu mână vrednica – le-au ridicat – spre a fi cu un pas… mai aproape de cer. Naivă şi zadarnică trudă! Cerul este atât de înşelător! Undeva… la orizont […]
Pe “cerul sângeriu” al vieţii am schiţat discret un pătrat… mult prea perfect pentru zâmbetul meu amar… Cu lama unui “gând ascuţit” l-am secţionat… in patru parţi egale ca dimensiune – a mirării – …prima parte simbolizând – noaptea începutului – …partea a doua ziua primei întrebări …partea a treia naşterea “oarbă” a durerii …şi […]
