Author: Valentina Iancu

[caption id="attachment_32544" align="aligncenter" width="150" caption="Silk (Amalia Dulhan) @ LC Foudation"][/caption]
În luna mai evenimentele pe scena artistică bucureşteană au mers într-un ritm foarte alert. În plus, toate expoziţiile recent deschise, pe care le-am văzut, au venit cu un discurs proaspăt şi bine articulat. Tocmai datorită acestui număr mare de evenimente, vreau să las la o parte criticul de artă şi să conturez strict subiectiv o agendă a expoziţiilor bucureştene, din perspectiva vizitatorului entuziasmat într-un sens cât se poate de pozitiv. Ordinea enumerării care urmează este pur aleatorie, singurul criteriu fiind memoria personală.

[caption id="attachment_31300" align="aligncenter" width="150" caption="Alina Şerban, foto: Vadim Ghirda"][/caption]
Alina Şerban (n.1986) este o actriţă de etnie romă hotărâtă să lupte prin mijloace proprii împotriva discriminării minorităţii din care face parte. A pornit singură pe un drum dificil. Dacă la început nu credea nimeni în visele ei treptat Alina a reuşit să găsească oamenii potriviţi pentru a realiza un spectacol de teatru impresionant: „Declar pe propria răspundere”. Am discutat cu Alina despre etapele şi dificultăţile proiectului proiectulu

Problema mesajului pe care l-am citat mai sus este mult mai gravă decât alte poziţii exprimate vehement împotriva acestui afiş. Pentru că, de această dată avem de-a face cu o persoană care ocupă o poziţie publică; Mihai Neamţu conduce departamentul de cercetare al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Cum să sper eu că acest institut reprezintă echitabil şi homosexualii, o categorie de cetăţeni ai României care au fost violent agresaţi în perioada comunistă. Crimele împotriva homosexualilor sunt mai puţin criticabile? În acest sens voi solicita sprijinul Asociaţiei Accept şi al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării pentru a cere printr-o scrisoare deschisă demisia acestui domn dintr-o funcţie a statului. Părerile dumnealui personale pot fi fasciste de acasă sau dintr-o companie privată. Statul român nu poate menţine pe banii cetăţenilor cercetători care lucrează contra lor!

[caption id="attachment_30276" align="aligncenter" width="150" caption="Casa Poporului @ laBomba, foto de Mihai Pană"][/caption]
Din vara anului 2010, Bogdan Georgescu a organizat în penitenciarul Craiova o serie de workshop-uri în urmă cărora a documentat şi prelucrat amintirile deţinuţilor. Casa poporului este o ficţionalizare a mai multor poveşti personale, aduse la un numitor comun şi transformate de Bogdan cu ajutorul unor actori voluntari – Iulia Lazăr, Raluca Păun și Alex Calangiu – într-un spectacol de teatru. Subiectul ales este un fragment din viaţa unor români plecaţi în Antwerpen, Belgia la furat. Gaşca lui Scarface făcea haiducie în vest: „dacă au, trebuie să dea și la cei care n-au. Așa e legea firii. Aici, în Casa Poporului, pentru că nenorocita asta de garsonieră e adevărata casă a poporului, primim pe oricine vrea să-și reconstruiască viața, să scape din sărăcia aia chioară din România. Noi îi cazăm aici, îi aranjăm. Bine, lucrează pentru noi o vreme, și-și refac viața în timpul ăsta.”

[caption id="attachment_29984" align="aligncenter" width="150" caption="Alina Serban - Vadim Ghirda"][/caption]
Romii au fost o minoritate exploatată abuziv, apoi progresiv marginalizată şi discriminată, astăzi fiind priviţi drept acea enclavă nedorită, veşnic vinovată de orice neajuns al societăţii româneşti. Faptul că am fost incapabili să integrăm minorităţile şi să le oferim acele drepturi garantate constituţional de-a lungul istoriei, ar trebui să ridice astăzi nişte semne de întrebare. Nimeni nu învaţă din istorie? Rasismul atât în mentalitatea colectivă, cât şi în politicile publice, este una dintre probleme grave ale societăţii româneşti.

Recent (9 martie 2011) am asistat în “Sala George Constantin” a Teatrului Nottara la dezbaterea organizată de Clubul Dilema Veche, “Ce valoare mai are arta?”. Invitaţii serii, Mihai Oroveanu, Ruxandra Demetrescu, Dan Popescu şi Radu Boroianu, girau cumva o discuţie cu potenţial. În imaginaţia mea, acest grup, ar fi putut să continue dintr-o perspectivă diferită şi din poziţia unor oameni cu putere de decizie în sistem, dezbaterea de la Centrul Naţional al Dansului, „Jos din turnul de fildeş. Înapoi pe metereze” (21 februarie). Dacă Gianina Cărbunariu, David Schwartz şi Manuel Pelmuş au discutat despre arta angajată şi funcţia socială a artei ridicând nişte probleme evidente în orice domeniu al vizualului contemporan, domnii Oroveanu, Popescu, Boroianu şi doamna Demetrescu nu au discutat despre nimic. Sau mai exact, nimic apropiat de tema propusă prin titlul dezbaterii. Discuţia a atins problema valorii doar în introducere, mai exact în introducerea domnului Oroveanu. De unde a denaturat în discuţii despre diverse probleme mai mari sau mai mici, în general cunoscute, din contemporaneitatea artistică.

Pe Calea Victoriei, în spatele Hotelului Bulevard, s-a deschis marți, 15 februarie, un spațiu dedicat artei contemporane: LC Foundation – Contemporary Art Centre. Un spațiu mare care prin amplasamentul ultra-central are potențialul de-a aduce arta contemporană în atenția unui public divers. Expoziția care inaugurează spațiul dezvoltă o idee inițiată de patru artiști: Adrian Preda, George Anghelescu, Simona Vilău si Ștefan Ungureanu. O idee provocatoare care pornește de la întrebarea: „Dacă mâine toate lucrările tale ar arde într-un incendiu, cu excepția uneia, care ai vrea sa fie această ultimă lucrare?”