Dacă în aproape orice stat al lumii existe acte de corupție (lucru vechi de când lumea, nu spun nimic nou) în România … există corupție. Pare același lucru dar nu este. Afirmația “în România există corupție” înseamnă pentru mine că acest fenomen are în România o dimensiune endemică ori, dacă doriți, dimensiunea unui cancer metastazat la aproape toate organele societății.
[caption id="attachment_53696" align="alignleft" width="150" caption="Binecuvantată este Împărația Cerurilor, da nici de cea de aici nu ne plângem! Domnului sa ne rugâm! SLK - Amin!"]
[/caption]In 1989 ne-am trezit, cu falsă nedumerire, că … avem un mort in casă si astfel, cu tot formolul din lume, trebuia pană la urmă să il ducem la groapă. Si de vreo douazeci de ani il tot ducem la groapă, dar ne invartim in jurul gropii in cercuri largi, precum taximetristii pusi pe capatuiala, evitând cu o consecvență mioritică drumul cel mai scurt. Fiindcă la urma urmei, este mortul nostru cel mai drag. Este tocmai mentalitatea noastră, mentalitate ce a pus Romania pe hartă exact … acolo unde stiți dar nu vă place să admiteți.
Putine sunt valorile pe care “Educatia Gratuita” nu a reusit sa le rastoarne inca. Pana de curand, elevii olimpici reprezentau un varf de lance al unui sistem educational pagubos. Desi nu erau deloc reprezentativi pentru acest sistem reprezentau totusi un varf de lance ce … pleca “la export” imediat dupa absolvire. Fiindca in Romania nu prea era nevoie de ei.
Astazi, pana si acest varf de lance a devinit … discutabil. Rata de promovabilitate la Bacalaureatul olimpicilor a fost modesta: 35 %. La o cercetare mai atenta… s-a observat ca cea mai mare parte a “olimpicilor” erau de fapt … sportivi de cartier de pe la niste cluburi anonime din spatele blocului. Slava Domnului ca pentru titlul de “olimpici” nu se elibereaza certificate precum cele de “revolutionari”. O tara de “revolutionari” cu certificat suntem deja, ne mai ramane doar sa devenim o tara de “olimpici revolutionari”! Iata deci care este masura reala a moralitatii noastre.
Ca sa nu mai zica nimeni ca am ajuns unde am ajuns din vina americanilor, rusilor, turcilor maghiarilor, martienilor, evreilor si biciclistilor.
A doua intalnire oficiala pe care am avut-o in anii 2003-2004 in timpul doctoratului in WIS a fost cu Dna Mariana Stoica – Ambasadoarea Romaniei numita de guvernul PSD, condus de Adrian Nastase la Tel Aviv.
Ca si in cazul primei intalniri cu trupa vesela si “casual” de la TSD, totul a fost aranjat cu minutiozitate de Dna de la Departamentul de Protocol (care isi facea de fapt numai datoria). Aceleasi intrebari, ce am de gand sa discut, daca intentionez sa prezint in oarece lumina WIS etc. Inca o data am asigurat-o ca nu exista nici un motiv de ingrijorare, nu ma gandesc nici sa ma “plang” de WIS (ceea ce ar fi fost ridicol, fiindca nu aveam chiar nici un motiv de nemultumire) si ca nici nu am de gand sa incalc regulile protocolare (…ma rog, nu chiar pe toate, vedeti mai jos). Iata-ne deci a doua zi pe trotuarul din fata Caffee Mada (100 m de la poarta principala, pe dreapta, langa Biblioteca Centrala) asteptand “coloana oficiala”.
Citind articolul Dnei Cristina Dobrin din editia saptamanii trecute intitulat “Emigranții: Ne va regreta România vreodată?” am considerat oportun sa atac aceeasi problema (intrebare) dintr-o perspectiva oarecum diferita. Nu ma voi referi la “emigranti” in general (si nici la “Decretei” in particular) ci doar la o (mica?) parte a acestor emigranti: cercetatorii romani emigranti. Desi doar partial, voi urma linia articolului Dnei Cristina Dobrin, in sensul ca voi povesti doua experiente personale. Voi povesti prin urmare fapte reale petrecute in locuri reale, ma voi referi la persoane reale si, cel mai important, voi incerca sa evit orice interpretari subiective si sofisme inutile pe marginea acestor fapte.
Problema ridicata de Domnul Maier relativ la limitarea interventiilor anti-urbane nu este una simpla pentru mine.
Sunt de acord cu Domnul Maier ca, de multe ori, pierdem prea mult timp in a raspunde coerent si logic unor interventii absolut nule. Pe de alta parte, eu am reusit sa gasesc un oarece interes si folos in a-i citi pe grobieni. De natura intelectuala, sa spunem. Citind saptamanal cel putin zece astfel de interventii (probabil ca Domnii Maier si Clej primesc o suta, dar se straduie sa le filtreze pe cat pot mai bine), incep sa deslusesc (dupa o analiza statistica a ideilor debitate) un oarece “portret” al acestor indivizi, daca doriti incep sa intrevad o tipologie despre care La Bruyere habar nu avea cand a scris “Caracterele”.
Comentariul semnat “Cristina” ma obliga sa scriu o clarificare.
