Author: Sorin Cerin

În lumea şanţurilor
feţele trebuie să fie ridate,
fiindcă aşa dă bine furtunilor din noi,

Furnale de vise scot
spre cerul patimilor
fumul gândurilor măcinate
de cărămizile descompuse ale creaţiei
aflată demult în ruină,

Am lăsat trestia visului să se aplece
peste gheaţa roasă de patimile dorului,

Şi unde ar mai exista zăpada amintirii inimii tale, decât în privirea sufletului meu,

valuri de vânt mă lovesc
în privirea marii mele iubiri,
care eşti tu,
nor de zăpadă,

M-am împiedicat
de clapele pianului vârstei mele
ce a uitat pentru prima oară
să-mi cânte ochii tăi.

Fi sinceră,
harfă a norilor sentimentelor,
că nu ai crezut niciodată
în seninul inimii mele,

Ne-am simţit prinşi în vâltoarea
unui dor care nu ne-a recunoscut numele niciodată,

Am alergat spre raza de iubire
pe care ne-a promis-o Dumnezeu.

Întoarce-ţi faţa spre infernul din mine,
flacără a nădejdii!

Gheaţa răsăritului zăpezii din inima ta,
lăcrimează a ninsoare

bine şi rău, frumos şi urât,
iată esenţa zilei pe care o cerşim

Tu Aminitire a lepădării de viaţă,
de ce m-ai născut,
mai mort de mine însumi,
decât botezul firii mele,
înecat în cristelniţa păcatului,
de- a iubi!

Lasă-mi moartea să-şi trăiască viaţa
departe de tine.

S-a spart
cadranul ceasului
iubirii acestei lumi,

Păsările de pradă ale Destinului,
se reped strigând isteric
spre clipa dorului meu pentru tine.