Marea noastră Unire, din 1 decembrie 1918, a venit ca urmare a primeia dintre cele două tentative de sinucidere a Europei modernităţii, războaiele mondiale. În secolul XX, societatea europeană, şi cu ea cea românească, a fost mai mult bântuită de moarte decât de viață, iar spaţiul libertăţii a fost constant restrâns, pînă la prăbuşire.
Pentru depășirea situației în care se află România de astăzi este util să scrutăm trecutul recent și să nu ne limităm doar la detaliile, la faptele și știrile, uneori, zăpăcitoare, ale prezentului. În decembrie 1989, România s-a îndreptat, ca toate ţările din zonă, spre democraţie. După douăzeci și doi de ani de efort, uneori încununat de succes, ne dăm cu toţii seama că viaţa democratică şi legislaţia europeană nu sunt de ajuns pentru ca ţara noastră să fie cu adevărat liberă şi democratică. Ce anume lipseşte?
Faptul că Familia noastră are un rol de jucat în România de astăzi nu se datorează simpatiei oamenilor politici faţă de monarhie, nici neliniştii ţărilor lumii faţă de continuitatea, tradiția sau identitatea noastră. Acest rol a fost şi este acela de păstrător şi slujitor al valorilor fundamentale, fără de care nici o societate nu cunoaşte devenirea întru Bine şi nici dezvoltarea sub semnul Interesului general.
Londra de astăzi, ca întreaga Europă, este plină de bani veniți din Asia, din Rusia și din Orientul Mijlociu, este asaltată de o tânără generație de diverse etnii care, la rândul ei, este guvernată de Internet, informație și comunicație, de cumpărături și reclame. Nimic altceva decât poți găsi oriunde în lumea liberă: cinism, informații, viteză, comunicație, inteligență de vânzare, pragmatism, criză economică și servicii. Ei bine, într-o astfel de lume, moderatorul unui post de radio cu mare audiență a spus despre propriul lui oraș, cu mândrie și afecțiune, cu inocență și patriotism: “Întreaga lume se uită astăzi la orașul nostru, Londra. Iar orașul nostru, trebuie să o spun, arată fantastic”.
Viața românească merge obișnuit, natural, organic înainte, în segmentele ei fundamentale: politica, economia, administrația, cultura și artele, societatea civilă și presa. Și totusi, se simte în societate o stare de disconfort datorată faptului că instituțiile și chiar organizațiile, deși structurate și conduse după principii europene, sunt în continuare la cheremul omului, în loc să fie servite de cei care le populează. Nu este vorba doar de instituțiile publice ci, din păcate, și despre organizații sau companii care funcționează în viața publică, legate prin diverse interese de politică, în domenii precum cultura sau mass-media.
[caption id="attachment_29335" align="aligncenter" width="150" caption="Luxemburg - la Nunta de Argint a Marilor Duci"]
[/caption]
Componenta diplomatică a regalității a fost mereu o constantă, o fațetă importantă a instituției monarhice, în toate timpurile. În programul săptămânal al Familiilor Regale, reprezentarea, ospitalitatea și diplomația sunt fundamente ale activității publice. A fost așa și va rămâne mereu așa. Fiindcă ambientul, cadrul în care Familia Regală trăiește și muncește este dătător de inspirație, mândrie, încredere, confort identitar. Ritualul de zi cu zi al primirilor și vizitelor regale este un prilej de a face națiunea mai bine înțeleasă în lume, el este un fel de carte de vizită vie a unei țări.
Carol I a fost întemeietorul Statului român modern, tot așa cum 10 Mai este ziua de naștere a Statului european independent și suveran, cu numele de România. Regele Carol a fost deschizător de drumuri, vizionar și un om de acțiune. El a înfăptuit în România timp de 48 de ani una dintre cele mai durabile dezvoltări din istoria noastră, fondând instituții vitale, dând contur identității noastre și statornicind securitatea națională.
1 ianuarie 2007, data intrării României în Uniunea Europeană, este o zi de “ajun identitar”. Despre această zi ar fi bine să vorbim nu politic, ci cu folos. Intrarea în Uniunea Europeană nu rezolvă amneziile sau lacunele noastre istorice, ci ne oferă șansa instituțională de a le repara.
Principesa Margareta și cu mine am fost de câteva ori la Istanbul, un loc pe care îl admirăm și de care ne leagă o bogată istorie. Într-una dintre călătorii, însă, am fost martorii unui moment de emoție și altruism, colorat cu multe înțelesuri și care, prin legătura cu Casa Regală a României, ne-a onorat.
Anul acesta, martor al celor douăzeci și unu de ani scurși de la evenimentele din 1989, Regele Mihai a împlinit 89 de ani. După opt decenii de când a devenit Rege, în ochii săi se citește limpede nu serenitatea desprinderii de zbuciumul lumii, ci îngrijoarea pentru țară și oamenii ei, pentru vremurile de încercări ce par că nu vor să plece. Pentru felul neîngăduit de superficial în care sunt privite libertățile și democrația, pentru disprețul crescând față de instituții și pentru felul în care, uneori, se ignoră răspunderile față de conducerea treburilor publice.
