În biroul său elegant din apartamentul rezervat la hotelul Astoria, consilierul ambasadei noastre de la Moscova, tovarăşul Pădureţu, mi-a făcut semn să iau loc, apoi mi-a pus repede o întrebare legată de obiectul întâlnirii noastre de azi:
– Ia spune, tovarăşe, cum a fost cu discuţia dumitale cu tovarăşul Spătaru ?
Tocmai pusesem nişte carne pe grătar în bucătăria din apropierea camerei mele – să-mi pregătesc cina –, când a apărut acolo, în bucătărie, Valentin Moraru, studentul cu care mă întreţin deseori. E un băiat vioi, care citeşte mult şi simte nevoia să împartă cu cineva un gând, să schimbe o părere. Expresia feţei lui trădează o preocupare…
De fapt, cum am sosit acasă, în vacanţă, a şi început schimbul de scrisori între noi. Cu câtă emoţie am citit formula introductivă din prima ei scrisoare ! În altă limbă sună cu totul deosebit, pare o formulă de afecţiune singulară, care ţi-e destinată numai ţie ! În scrisori ne povestim, ca într-un jurnal, ceea ce facem, ce am reuşit să realizăm din proiectele fiecăruia…
În lunile octombrie-decembrie m-am pregătit intens pentru ultimul examen, care ţine de specialitatea mea propriu-zisă. Veronica a fost alături de mine în tot acest timp. Întâlnirile cu ea au un ritm constant; în cursul săptămânii ne vedem de două-trei ori, în funcţie de împrejurări. Duminicile suntem întotdeauna împreună. Leningradul ne oferă posibilitatea de a petrece de fiecare dată timpul în chip inedit…
Toamna aceasta a adus noutăţi nu numai în sălile de spectacol ale teatrelor muzicale şi cinematografelor, ci şi în sălile noastre de curs de la Universitate. Odată cu deschiderea anului de învăţământ, la unele catedre au apărut profesori necunoscuţi studenţilor: fuseseră la închisoare până acum…
A doua zi m-am dus la întâlnire, fără însă să-mi fac iluzii. Nu ştiam dacă studenta cunoscută în seara precedentă îşi va ţine promisiunea şi, mai ales, nu ştiam …. cum va arăta la lumina zilei. Îmi era chiar dificil să-mi reprezint cu exactitate chipul ei; de n-ar fi fost locul dinainte stabilit, ar fi existat riscul de a nu o recunoaşte, dacă aş fi întâlnit-o întâmplător pe stradă…
Munca mea este destul de încordată: am de înfruntat chinurile studiului într-o limbă străină, când eşti silit să deschizi dicţionarul de zeci de ori, într-o singură dimineaţă, şi să-ţi întrerupi lectura aproape la fiecare pagină, pentru a-ţi nota cuvintele noi; am început însă să cunosc şi satisfacţiile examenelor trecute într-o limbă pe care cu o jumătate de an în urmă abia o înţelegeam…
Curând, am făcut cunoştinţă mai de aproape şi cu cei de la Universitate. Foarte amabili, membrii Catedrei de Istorie a Filosofiei m-au primit prieteneşte, arătând multă disponibilitate în a-mi fi de folos. Când am spus cum mă cheamă, au vrut să afle şi numele tatălui, spre a mi se adresa după obiceiul de aici (întrebuinţând o formulă de politeţe tradiţională – numele şi patronimicul). Am devenit astfel, pentru noii colegi, Nikolai Konstantinovici…
A sosit şi momentul, impresionant pentru noi, al trecerii podului care marca graniţa de Est, apoi formalităţile de frontieră şi de vamă, cu inevitabilul control riguros al bagajelor. Iată-ne acum într-o ţară în care limba oficială este rusa; numai muncitorii care trebăluiau pe la vagoane schimbau între ei vorbe într-o românească având accent moldovenesc…
Pe la mijlocul lui iunie, secretara şcolii m-a chemat să-mi comunice „ceva important”. Mă aflam într-o pauză şi i-am răspuns că voi veni după încheierea disputei sportive în care eram angajat – un meci de volei cu grupa vecină. Ea a insistat, spunând că e un mesaj „foarte important”…
În sala de şedinţe, arhiplină, domneşte azi o linişte neobişnuită. Nimeni nu face cea mai mică mişcare, cel mai mic zgomot. Mulţi cursanţi au privirile aţintite undeva în podea şi ascultă cu feţe imobile. De la catedră, glasul referentului – secretarul organizaţiei U.T.M. – răsună ferm, intransigent. În prezidiu, lângă referent, tovarăşa Săndulescu…
Acum, când vremea s-a mai încălzit, seara după program băieţii au început să sară gardul din fundul curţii; Direcţia a fost sesizată la timp dar, minune, a închis ochii ! Se duc tratative să ni se permită să ieşim şi seara o oră din şcoală. Argumentul ? Oboseală generală…
Din primele zile ale acestui început de martie, întreaga şcoală e cuprinsă de febra pregătirilor. Se vorbeşte mult de muzică, de sala în care se va dansa, de meniul serii. Fiecare membru al acestei instituţii are de îndeplinit câte o misiune, în vederea bunei desfăşurări a petrecerii programate în cinstea zilei de 8 Martie…
După euforia începutului prieteniei mele cu Cecilia, a trebuit să facem faţă unor împrejurări pe care nu le mai puteam ignora. Întâlnirile noastre prelungite şi absenţele ei de acasă la sfârşitul săptămânii au fost urmate de un lanţ de neplăceri pentru Cecilia (cărora, credeam eu, ea le conferea proporţii exagerate)…
Imediat după vacanţa de iarnă, a trebuit să conduc un seminar în cadrul „practicii pedagogice” din şcoală, iar acest seminar s-a întâmplat să fie programat chiar la grupa din care face parte Cecilia. La ora respectivă, m-am trezit cu o asistentă deosebită…
Rezultatele dezbaterilor ample din seminarii au avut – în cazul grupei noastre – şi urmări neaşteptate: „recolta” absolvenţilor acestei şcoli se contura acum a fi mai mică decât cea scontată. Cei mai mulţi din grupă am fost colegi de facultate, dar sunt printre noi şi doi cursanţi veniţi de la alte specialităţi; s-a considerat…
După-amiază, ne-am întâlnit – aşa cum ne-am înţeles – în afara instituţiei noastre, la cea mai apropiată staţie de tramvai, şi am plecat mai departe, împreună, pe jos. Locuinţa Ceciliei e situată spre Nordul oraşului; pornim încet, unul lângă altul, nestingheriţi de priviri indiscrete…
cum, în plină iarnă, cu ploi, lapoviţă şi ninsoare, nu ne putem petrece decât rareori puţinele noastre momente libere în curtea şcolii, să ne destindem pe terenul de sport sau pur şi simplu să respirăm aer curat. Ne rămân doar discuţiile din dormitoare, ori lecturile preferate…
Şcoala noastră fiind un fel de societate închisă, cu puţine legături în afară – practic, doar la sfârşitul săptămânii –, câmpul de manifestare al fiecăruia este supus – vrând, nevrând – controlului reciproc. Cunoaşterea între noi, colegii, s-a realizat într-un timp record…
„Şcoala de lectori pentru ştiinţe sociale” este situată într-un cartier liniştit, pe o stradă paralelă cu şoseaua Kisselef. În acest început de iarnă, cu aspect de toamnă târzie, cartierul pare nelocuit spre miezul zilei. La numărul respectiv, găsesc un gard verde de lemn, care înconjoară curtea unei vile spaţioase, impunătoare…
Mă aflu din nou în Bucureşti; de la Gara de Nord am luat unul dintre tramvaiele care traversează centrul oraşului şi iată-mă în staţia „Liceul Gh. Lazăr”. Privesc bulevardul scăldat în lumini şi gândul zboară spre clipa în care am coborât prima dată aici, chiar în această staţie de tramvai…
Sesiunea de vară a început pentru noi, cei din anul I, cu examenul de marxism-leninism. Pe biletul primit de mine de la examinator era trecut subiectul „Marxismul şi problema naţională”, care coincidea cu titlul unei lucrări semnate de I.V. Stalin. Studiasem cu atenţie bibliografia recomandată, astfel că am expus sistematic poziţia marxismului în problema naţională. La sfârşitul expunerii…
În ianuarie 1950 se sărbătorea centenarul naşterii lui M. Eminescu; între numeroasele manifestări culturale iniţiate cu acest prilej, am reţinut programarea unei conferinţe, la sala Dalles, a criticului literar George Călinescu, autorul cunoscutei “Istorii a literaturii române de la origini până în prezentţ şi al unor lucrări consacrate operei poetului. Pe măsură ce se apropia ora anunţată, sala devenea neîncăpătoare…
În anul 1949 am învăţat acasă, la ţară, în perioada lunilor de vară din vacanţa mare, pentru examenul de admitere la facultate. Mi-am cumpărat cărţile necesare, găsite în librării, am îndrăznit chiar să-i cer cu împrumut profesorului de psihologie o lucrare de bază din acest domeniu (neexistând manuale), iar el mi-a dat-o plin de bunăvoinţă până la toamnă, urându-mi succes la examen…
Pe la mijlocul anilor 60 eram cercetător ştiinţific la Institutul de Filosofie al „Academiei R.P.R.” şi îndeplineam funcţia de şef al sectorului „Istoria filosofiei”; secretara institutului nostru m-a anunţat într-o dimineaţă că în ziua următoare, la ora 10, trebuie să mă prezint la Secţia de Propagandă a Comitetului Central al Partidului…
Studenţii din anul întâi cazaţi la căminul „Matei Voievod” al Universităţii din Bucureşti am fost anunţaţi că peste trei zile trebuie să ne prezentăm, cu buletinele de identitate noi, la un centru de recrutare aflat în apropiere. Legile de la noi prevedeau ca toţi tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani să meargă la centrul de recrutare aferent domiciliului lor, iar noi, studenţii, să satisfacem stagiul militar „cu termen redus”, după absolvirea facultăţii…
În toamna anului 1949, pe când eram student în primul an la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti, mi-a venit rândul să mă prezint în faţa comisiei care hotăra cine va face parte din organizaţia „unică, revoluţionară” a tineretului, creată în vara aceluiaşi an: Uniunea Tineretului Muncitor (UTM)…
