Author: Mircea Poeana

Tot ce am văzut în viaţa asta, fiece mugur dat în floare, fiece omidă devenită flutur…

Coborî în gară cu un aer obosit. Îşi privi geanta verde de voiaj cu tandreţea pribegiei şi o săltă languros pe umăr. Respiră aerul tare al munţilor…

Sprâncene arcuite, nedate “cărbunelui”. / Boltind doi ochi trişti. / Verzi-spre-căprui cât mi-i mai amintesc…

O zi însorită peste Praga. // Traversez pentru a nu ştiu câta oară Podul Regelui Carol şi de fiecare dată mi se pare că lumea e alta. // Urmăresc mulţimea şi încerc să-i citesc gândurile…

Tata stă în capul mesei şi soarbe tacticos din ţoiul de ţuică. Din când în când, o mai ajută pe mama cu un sfat. “E destul de fierbinte borşu’? Nu s-a rumenit prea tare mielu’?”

1. Când te rogi să nu o faci de FRICĂ.

2. Când te rogi să nu CERI.

Se nasc cărţile cu noi, trăiesc cu noi, dar nu mor niciodată.

Citim şi recitim aceleaşi pagini şi ele ne sunt altfel pentru că nici noi nu mai suntem ceea ce am fost.

Pe 2 martie 1989 Liviu Cornel Babeş, electrician şi pictor amator, îşi dădea foc pe pârtia de schi Bradu de la Poiana Braşov. Purta un mesaj simplu dar cutremurător – Stop Mörder! Braşov = Auschwitz! În acelaşi an, România ar fi avut şansa să treacă printr-o revoluţie…

O poză alb-negru. O femeie tânără, cu mâinile în poală, aşezată cuminte pe o piatră de râu. Poartă o cămaşă lungă, brodată de mâinile mamei sau ale bunicii, cu flori poate sângerii şi galbene pe platcă.

Eram în liceu când am sărutat cu foc prima fată din viaţa mea. // Veneam de la un ceai şi exact ca în cântecele romantice am condus-o până “în poartă”.

MOTTO: “Întâlnim uneori oameni perfect străini care încep să ne intereseze de la prima vedere, absolut brusc, pe neaşteptate, fără ca un cuvânt să fi fost rostit între noi” (Dostoievski).

O să vă povestesc despre un căţel. De fapt, o căţeluşă, dar nu îmi place femininul nici măcar în limba engleză. O mâna hapsână de stăpân sau doar întâmplarea mi-a adus-o la uşa mea de la etajul nouă, într-un martie geros…

Urmăream cu lacrimi în ochi, aproape cu evlavie, interviul acordat de Marin Moraru, la împlinirea a 76 de ani. Şi întrebarea sa simplă, rostită mai mult din ochii aceia rotunzi, cu “o mie şi una de sclipiri”, care de multe ori mi l-au readus în amintire pe Peter Lorre, genialul “personaj secundar” din Şoimul Maltez ori Casablanca, îmi sfredelea sufletul.

Generaţia mea a trăit războiul din Vietnam şi Flower Power mai intens decât America. Pentru că noi, adolescenţii acelor ani, ne chinuiam să construim America noastră.

L-am întâlnit în friguroasa toamnă a lui 1991. După ce bobocii plantaţi cu un an înainte de minerii animaţi de sloganurile dragi FSN-ului iliescian – “Moarte intelectualilor!”, “Noi muncim, nu gândim” – începuseră a se transforma în trandafiri graşi. Mă aşteptam să-mi vorbească despre acel moment care ne-a aruncat din extazul unei noi epoci a luminilor în abisul unui ev mediu retardat.

Vă mai amintiţi zilele geroase când vă trezeaţi ţepeni de frig şi nu aveaţi apă caldă nici pentru un spălat pe dinţi? Vă mai amintiţi când stăteaţi la coadă zile si nopţi în speranţa că poate “se bagă ceva”? Vă mai amintiţi de zilele şi nopţile când aveaţi chef să faceţi sex sau dragoste (fiecare după înzestrare si simţire…), iar a doua zi vă străfulgera gândul că nu aţi numărat bine zilele din calendar?

Cu mişcări măsurate, bătrânul deschise cele două ferestre, de-a dreapta şi de-a stânga odăii văruite.
Se aşeză apoi la masă.