De curând am primit de la domnul Brandea un volum de reportaje, domnia sa fiind recunoscut ca un redutabil corespondent al mai multor publicaţii de limbă română din Israel. Aceasta fiind şi specialitatea sa literară de bază: reportajul. O specialitate dificilă pentru care trebuie să ai nu numai cultură…
De când ieşise la pensie, profesorul Petre Codreanu se considera un om fericit. Acum avea timp pentru a se ocupa de grădină, citea cărţi pe care nu avusese vreme să le citească în anii trecuţi, stătea de vorbă cu vecinii şi mânca împreună cu soţia, doamna Cati, şi ea pensionară din învăţământ, pe terasa din spatele casei, însoţiţi întotdeauna de Bobiţă, dragul lor caniche auriu…
În viaţa omului, între venire şi plecare, puţine sunt evenimentele cu adevărat importante. Pentru mine, astăzi, primirea titlului de Prieten al Comunităţilor este unul dintre aceste momente, însă cuvintele mele vor fi întotdeauna prea sărace pentru a exprima cu adevărat imensa onoare ce mi se face, dar şi marea bucurie a acestei adevărate învestituri…
Domnul ministru, om tânăr cu alură sportivă şi aer de business-man adevărat, zâmbeşte unor gânduri plăcute şi face rotocoale cu fumul aromat al ţigării de foi, cubaneze. Îi ies perfect fiindcă are experienţă încă din liceu când fuma în closetul din fundul curţii. Soarbe din când în când câte o gură de cafea, asortată cu un pahar de scoţian auriu în vârstă de optsprezece ani…
– Mi-aduc aminte că, în urmă cu mai mulţi ani, am urmat un regim de slăbire, numit şi de alimentare raţională, ce-i drept nu singur ci împreună cu un grup de oameni, un grup mai măricel, care se cheamă de fapt popor. Regimul era atât de bine alcătuit încât purta chiar numele inventatorului său, omul care se ocupa şi de aplicarea lui, un tip foarte priceput, vestit în acele vremuri pentru modul genial în care făcea praf tot ce atingea. Până la urmă ar fi reuşit şi cu noi, numai că, proşti cum suntem, n-am înţeles valoarea ştiinţifică a experimentului, toată ziua umblam după crăpău, pârlind tot ce părea comestibil şi evident eram plini de boli şi belele, aşa cum ne asigurau nutriţioniştii vremii
Numai că, în ceea ce mă priveşte, fotografiile Nataliei Schor nu mă îndeamnă la enunţuri tehniciste sau didactic-plicticoase (ar fi chiar o obrăznicie una ca asta!) şi nici nu-mi provoacă strigăte de admiraţie. Pur şi simplu declanşează reacţii emoţionale şi devin un fel de capcane intelectuale prin întrebările pe care sunt îndemnat, foarte subtil, să mi le pun, privindu-le. Întrebări în aparenţă simple, dar cu o nevoie organică de găsire a răspunsurilor. Şi, hai să fim sinceri! Nimic mai simplu decât întrebări de genul: de unde venim, pentru ce existăm, sau unde ne ducem după… Da, foarte simple, numai că, oamenii, cam de pe la începutul istoriei lor, caută răspunsuri la aceste întrebări, iar căutările par încă departe, foarte departe, de lămuririle dorite…
“Nicio frunză de măslin”, un volum de proză scurtă foarte recomandată de a fi citită ori de câte ori viaţa ţi se pare ternă, ne propune o serie de întâmplări din cele mai obişnuite, numai că autorul are marea calitate de a te face să te gândeşti de cel puţin două ori la cele povestite şi la înţelesurile lor profunde, transformând astfel lecturile acestea, aparent lejere, într-un fel de pilde cu nimic mai puţin înţelepte decât cele din texte devenite clasice. Pentru că, vom afla în ce fel un căţel cam deranjant poate deveni un factor de armonie socială, sau cum o fată total nepotrivită îţi poate schimba viaţa şi, sigur, nu în modul cel mai rău, cum un pian îţi dă peste cap toate planurile, cum o mătuşă care te chinuie toată viaţa cu spaimele ei paranoide te va răsplăti doar cu un surâs din eternitate, iar tu vei fi foarte mulţumit că ai făcut o faptă bună,…
Barcelona… Un oraş cu o personalitate fermecătoare, com- parabil cu oricare altă capitală europeană, o destinaţie de vacan- ţă pe care aş recomanda-o, fără nici o reţinere, chiar şi celor mai cârcotaşi turişti. Oferă cu generozitate, dar şi cu multă pricepere administrativă, istoria celor peste două mii de ani de existenţă, precum şi realizările uneori incredibile ale mâinilor, minţilor şi nu de puţine ori a geniului acestor minunaţi oameni, catalanii.
Felul ei de a surprinde secvenţe din viaţa înconjurătoare are, ori cel puţin aşa îmi place să cred, ceva mistic pentru că este greu să-i priveşti fotografiile şi să nu începi a te întreba despre rosturile existenţei, sau despre tainele vârstelor. Asta deoarece, eu unul, atunci când am privit câteva fotografii cu chipuri de copii, am simţit nevoia de a mă reîntoarce (cu gândul chiar am făcut-o!) la vârsta aceea în care lipsa dinţilor din faţă nu era, în nici un caz, o tragedie, sau pentru a revedea cum lumina soarelui se dizolvă în părul blond al unui băieţel care se joacă destul de indiferent la faptul că ochiul magic al fotografului îl face să semene cu un înger. Sau, cine ştie, chiar ne relevă această ipostază pe care noi, prinşi în cotidian, nu o mai putem observa.
