Author: Matei Mircioane

[caption id="attachment_46597" align="alignleft" width="150" caption="Steagul revoluţiei e din nou în stradă - foto. Matei Mircioane"][/caption]
Revoluţionarii din România protestează, sperând ca Guvernul, sub presiunea străzii, a Opoziţiei, să nu demisioneze şi să le dea indemnizaţiile înapoi. În acest sens şi lucrează liderii lor, precum şi reprezentanţii lor din Parlamentul României. De câteva zile, Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, împreună cu Asociaţia „21 Decembrie”, condusă de Teodor Mărieş, au finalizat un proiect de lege, care, cu mici modificări, le redă indemnizaţia luptătorilor în revoluţie. Urmează ca acest proiect de lege să fie introdus în dezbaterea Parlamentului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din România a pronunţat, săptămâna trecută, sentinţa prin care Adrian Năstase, fost prim ministru în perioada 2000 – 2004, a fost condamnat la 2 ani de închisoare, cu executare, în procesul intitulat „Trofeul calităţii”. Adrian Năstase este, astfel, primul ex-premier condamnat la închisoare, pentru corupţie, din perioada postcomunistă.
Procesul în dosarul „Torfeul calităţii” a început în anul 2009, în baza rechizitoriului instrumentat de Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA). Fostul premier a fost acuzat că, în campania electorală din 2004, şi-a folosita influenţa pentru a obţine foloase necuvenite, în formă continuată.

Prin semnarea tratatului ACTA, şi în România a fost legiferată o poliţie a internetului, care deocamdată, în România, nu are personal angajat. Probabil că va avea. Însă, cu siguranţă, pe internet există infractori. Dar şi studenţi şi galerii de fotbal şi medici, profesori, artişti, politicieni şi mult mai mulţi simpli utilizatori, care se bucură cu bună credinţă de libertatea pe care le-a oferit-o lumea virtuală. Cu toţii se întreabă dacă nu cumva această libertate a luat sfârşit.

O ştire a cutreierat şi emoţionat România, zilele trecute, însă, fiind destul de complexă şi difuză, nu a scos imediat oamenii în stradă. Emoţiile, câte au fost, s-au consumat în faţa televizoarelor. Ştirea, preluată şi dusă mai departe de liderii opoziţiei, era că România este contributor net la fondurile Uniunii Europene. Din cauza ratei de absorbţie extrem de scăzute, România mai mult plăteşte decât încasează de la UE.
În cifre, informaţia poate fi concentrată astfel: În trei ani şi jumătate, România a atras 2,18 miliarde de euro din fondurile europene şi a plătit la bugetul UE 4,53 de miliarde de euro. Astfel, contribuţia netă a României la bugetul UE este, până în prezent, de 2,35 miliarde de euro.

[caption id="attachment_40634" align="aligncenter" width="150" caption="Traian Băsescu vs. Dinu Patriciu - desen de M. Mircioane"][/caption]
Preşedintele Traian Băsescu a câştigat procesul cu omul de afaceri Dinu Patriciu, după ce l-a dat în judecată pentru „minciună şi trucarea unor filme”. Sentinţa a fost dată miercurea trecută de Judecătoria Sectorului 1, Bucureşti, şi prevede plata de daune morale, de către pârâtul Dinu Patriciu, în valoare de 0,5 lei. Pârâtul mai trebuie să publice hotărârea instanţei în două ziare de tiraj naţional, în două numere consecutive. Sentinţa poate fi atacată cu recurs la Tribunalul Bucureşti.

[caption id="attachment_37613" align="aligncenter" width="150" caption="Model de uşă pentru un posibil bunkăr"][/caption]
Un patron din România mi-a spus că are de gând să amenajeze un tunel în munte, cu mai multe încăperi, unde să aducă alimente şi băuturi, ambalate în aşa fel încât să reziste mult timp. În tunel va amenaja tot felul de facilităţi, de la mobilier confortabil, până la aer condiţionat, televiziune şi internet. În acel bunkăr bine aprovizionat va putea supravieţui, împreună cu familia şi cu toţi prietenii lui, câtava sute, timp de peste un an. „Palatul” subteran, construit în munţi, era astfel unul din proiectele de supravieţuire ale patronului, în perioada crizei mondiale, anunţate pentru cel târziu anul viitor!

Remarcabilă mi s-a părut istorioara povestită de Subicz István, cu privire la Winston Churchill, care, se spune, l-ar fi luat la întrebări pe ministrul culturii de ce a făcut economii la bugetul destinat culturii, într-un an de război. Ministrul a explicat că s-a simţit dator ca în vreme de război să diminueze cheltuielile pentru cultură, iar Churchill i-a replicat: Dacă nu facem cultură, pentru ce mai purtăm acest război?

Pentru prima oară când am văzut un patron care muncea sârguincios în propriul restaurant, a fost în anii ’90, în Belgia, când am fost invitatul unui local select şi, împreună cu colegii mei, am fost servit de către patronul localului. Tuturor ni s-a părut ceva uimitor şi am povestit şi repovestit această întâmplare acasă, ca pe ceva excepţional. Atunci mi s-a şi schimbat oarecum imaginea despre ce înseamnă un patron, eu ştiind, de când eram tânăr utecist, că patronii sunt clasa exploatatoare, care suge sângele poporului. Domnilor, le spuneam, să ştiţi că nu toţi patronii sunt la fel.

Norvegianul cel blond lupta cu arma în mână împortiva pericolului musulman! Şi pentru el, pericolul venea de la toleranţa pe care o manifestau cetăţenii din propria lui ţară. Deci, cetăţenii trebuiau „treziţi” printr-o acţiune exemplară, extrem de violentă. „Acţiunile mele sunt atroce, dar necesare”, a declarat ucigaşul, după masacru.

Începând cu anul 1997, din iniţiativa bijutierului timişorean Gigi Tăuş şi a câtorva prieteni muzicieni, în curtea pensiunii „La răscruce” a fost organizat, anual, Festivalul Internaţional de Jazz de la Gărâna, unde au fost prezente nume mari ale jazzului mondial. Enumerăm pe: Aura Urziceanu, Anca Parghel, Teodora Enache, Johnny Răducanu, Harry Tavitian, Mircea Tiberian, Mike Stern, Paul de Castro, Jan Garbarek, Steve Hacket, John Abercombie, Zakir Hussain, Jean-Luc Ponty, Nguyen Le, Stanley Jordan şi mulţi alţii. Din anul 2004, având în vedere că spaţiul de la „La răscruce” a devenit neîncăpător, festivalul s-a mutat pe una din văile de lângă satul Gărâna, în „Poiana Lupului”, unde a fost amenajat un ţarc, în care pot încăpea şi patru mii de spectatori.

[caption id="attachment_34024" align="aligncenter" width="150" caption="Muntele alb - pictura de Ion Salisteanu"][/caption]
Şi mai evident este faptul că nu sunt eu acela care să stabilească locul lui Sălişteanu pe bolta cerului cu pictori (despre care vorbeam). Au făcut-o mulţi alţii mai înzestraţi cu har şi mai pricepuţi decât mine, dar, pot spune, şi dovedi cu martori, că l-am cunoscut pe Ion Sălişteanu.

De câte ori am fost la Anina, liderul lor de sindicat, Adrian Burlui, îmi promitea că mă bagă în mină, să văd şi eu cum se lucrează. Mina Anina era cea mai adâncă din Europa de Sud-Est, avea 1200 de metri adâncime. Se cobora în colivii, prin nişte puţuri verticale, fiecare de 100 de metri adâncime.

Piesa lui Mrožek descrie o situaţie imposibilă, însă cu adânci rădăcini în realitate, care ne aruncă din absurdul cotidian, într-o tragedie absurdă. Se întâmplă că o „Conferinţă internaţională” stabileşte graniţa prin mijlocul unei case, despărţind dormitorul de baie şi, culmea absurdului, castronul cu găluşte, de farfuriile de pe masă. Astfel viaţa banală, desigur liniştită, a unei familii, cu bunici, părinţi, copii, devine un coşmar din care victimele nu pot scăpa, deşi, evident, autorităţile fac această împărţire „spre binele” oamenilor şi din raţiuni de politică internaţională.

La întoarcerea în ţară, românii povesteau contrariaţi sau amuzaţi cum nu au ştiut să tragă apa la veceu, nu au ştiut să se spele pe mâini ori să îşi usuce mâinile la foehnul cu senzori, din toaletele publice.

Satul fantomă, cu nume balsamic, Lindenfeld (germ. – Câmpul cu tei), există şi, paradoxal, străjuieşte cerurile de deasupra Masivului Semenic, la altitudinea de peste o mie de metri. Case părărsite, fără sticle la geamuri, în care moblia este la locul ei, farfuriile sunt pe masă şi arborii, crescuţi prin podele, străbat acoperişurile. O vizită la Lindenfeld, chiar şi numai cu sufletul, te copleşeşte cu melancolie, mister şi metafizică.

La şedinţa de săptămâna trecută m-am prezentat la Club, cu materialul intitulat „Despre timp şi originea Universului”. Textul e mai lung, însă aici voi prezenta un referat mai scurt, pe puncte:
„Încercările teologilor şi ale oamenilor de ştiinţă de a explica apariţia Universului, la un anumit moment dat, pe scara timpului, pornesc de la premisa greşită că timpul este o curgere de la minus infinit spre plus infinit. Acest timp liniar, cu punctul zero în prezent, nu există. Cu alte cuvinte, timpul nu există.

Pe sub ştirile „fierbinţi”, difuzate de toate televiziunile din România, cu privire la divorţurile dintre vedetele din „şoubiz”, Monica şi Irinel Columbeanu, respectiv Pepe şi Oana Zăvoranu, ştiri dictate din raţiuni de audienţă, se insinuează, tot mai vădit, confruntarea dintre grupările din PD-L, în perspectiva alegerilor pentru preşedinţia partidului, din 14 mai.

Clubul Discuţiilor Interesante din Reşiţa, care, prin târg a început să fie numit Clubul Înţelepţilor (nu se ştie, încă, dacă în derâdere ori ca semn de preţuire, se mai fac cercetări) a plonjat, săptămâna trecută, în miezul Problemei-Problemelor, având ca temă de discuţie un studiu propus de către profesorul reşiţean, Ioan Vida, intitulat „Dumnezeu şi ştiinţa”.

Zilele acestea m-a lovit aşa, ca o viziune, imaginea bieţilor marinari de pe fregata Regele Ferdinand, care freacă puntea, de zor, pregătind vasul pentru misiunea de patrulare, din largul coastelor libiene, în care preşedintele Băsescu a anunţat că îi va trimite. Mai au vreo 20 de zile şi pleacă la război. De fapt, în patrulare. Deşi, problema are gravitatea ei, am surâs înţelegător.

Un articol nu atât despre fotbal, cât despre suporteri

O cugetare autoironică, aparent hazlie, tristă în realitate, a făcut înconjurul României timp de câteva zeci de ani şi apoi a cam fost lăsată deoparte, fiindcă s-a uzat şi şi-a pierdut hazul: „Frumoasă ţară! Păcat că este locuită”. Recent, după declaraţia stupidă a preşedintelui Băsescu, cum că el vede ţara din elicopter şi le recomandă investitorilor să facă la fel, termenii pot fi schimbaţi în felul următor: „Urâtă ţară! Dar, ce frumoasă e văzută din elicopter!”

Aflăm, dintr-o cercetare sociologică sumară, dar făcută cu seriozitate, în faţa televizorului şi la mai multe dezbateri responsabile, la cârciumă, cu români medii…

Omenirea nu a învăţat nimic din cărţi. Se pune, astfel, problema: mai are rost să scriem şi să citim cărţi? Eu zic că da. Dar viaţa mă contrazice.

Membrii „Clubului Discuţiilor Interesante”, din Reşiţa, judeţul Caraş-Severin, România, s-au întrunit recent, într-o nouă şedinţă pentru a discuta despre tăcere. Subiectul a fost propus de către inginerul, scriitorul şi jurnalistul reşiţean Anton Georgescu, care a fost inspirat în alegerea sa de prea multele dezbateri în care toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă. De aceea Anton Georgescu a şi pledat în eseul său nu numai pentru arta tăcerii, ci şi pentru exerciţii de ascultare.
La dezbateri au fost prezenţi numai trei membri ai clubului, respectiv: poetul Iacob Roman (iniţiatorul Clubului de pe lângă Direcţia pentru Cultură Caraş-Severin), inginerul Anton Georgescu şi profesorul de matematică Ion Vida, ceea ce ne determină să remarcăm că înţelepţii nu sunt mulţi (cel puţin la Reşiţa).