sora mea albă sora mea liniştea locuieşte într-o lume cu absenţe cu închipuiri cu obiecte-suflete şi obiecte-dorinţi cu mirări în formă de cerc ea poate să înţeleagă furia statuilor şi calda lor rezonanţă şi neodihna timpurilor sub paşii ei se înşiră cochilii epave semne nescrise pe apă pe cer eu mă întorc spre marele sud […]
câteodată doar vântul ne spulberă iluziile ca zăpada pe crengile goale câteodată nici el se aprinde o lumină adâncită în orele vii sunătoare gesturile de alint ni s-au terminat cobori în placida ta aşteptare ca-ntr-o celulă căptuşită cu vată un fond stins de cuvinte te-mpresoară neutru între tine şi cei de afară sunt corăbii cu […]
cele patruzeci de dimineţi şi luminile albe născându-se unele din altele într-o friguroasă nelinişte nu vei şti niciodată ce literă a numelui tău are putere asupra vieţii tale asupra apei sau asupra focului dacă vrei să-ţi ştii numele vei da mereu de altul până vei uita cine eşti şi nu vei mai fi nici tu […]
era un drum răsucit ca o aducere-aminte pe care plecam în fiecare seară culori de piatră şi lemn desenau umbre peste chipul lumii prins în unghiurile mişcătoare ale vremurilor un vis închis într-o scoică de gheaţă din depărtare vremea cu faţă străină mă privea dintr-o ţară străină
