Ştiu că într-o zi îmi vor face autostrăzi europene şi nu-mi voi mai putea plăti nici taxa de drum. Am luat măsuri. Am rugat părinţii de la Golia să-mi facă o cruce de mormînt. Am urcat „lemnul” în autobuz, am coborît la schitul Tărîţă şi, de la călugării de acolo, mi-am cumpărat loc de veci în cimitirul aflat chiar în coasta Iaşului meu.
Am mers, nu mai știu, mult. Poate două, trei ceasuri. Am trecut de Sihăstria Voronei, apoi am luat-o de-a dreptul peste un deal, de era să rămînă mașina bucăți, apoi am traversat o pădure și ne-am oprit într-o poiană, la capătul unui drum forestier. Într-o margine curgea un pîrîu. Am coborît amîndoi și am făcut cîțiva pași. Cum e? face părintele. Îți place aici? Am dat din cap emoționat.
Nu știu cine a redactat comunicatul pe care Biroul de Presă al Patriarhiei l-a difuzat recent, sub titlul „Să fim solidari cu cei ce suferă!” (îl puteți citi aici), dar ar putea figura pe primele locuri într-o antologie a celor mai neinspirate și prost alcătuite comunicate de presă ale instituției Bisericii Ortodoxe Române.
N-aveam ieri ce face și, cît spălam vasele, o încerc pe fiică-mea cea mare, să văd ce-mi răspunde: ai vrea să ne întoarcem în țară? Doamne, zice ea serioasă, să știu că spăl vase în restaurant ca să am din ce trăi și eu în țară nu mă întorc. Bun, zic, dar de unde pornirea asta pe țara ta? La urma urmei, ce-ți lipsea ție în țară? Multe, face ea.
