Numai cei de vârsta mea mai știu ce a însemnat Arthur Koestler pentru generația noastră. Am întâlnit pentru prima oară numele lui în 1968 la o bază militară israeliană ”de undeva din sud”, pe coperta unei cărți pe care o citea un soldat. Cartea se numea ”Le Zero et l’Infini” (Întuneric la amiază). ”E bună?” am întrebat. ”Foarte”, veni răspunsul. ..
Nu se mai știe când și nici unde s-a născut. Dar cred că s-a născut în jurul anului 1895. Îl chema Israel, toți îi spuneau Srul, iar soția lui, Sara era născută la Odessa. Între ei vorbeau idiș, dar se certau în ucraineană, deci cred că și el era originar din Ucraina. Sau Polonia. Sau Basarabia. Sau cine mai știe, pentru că granițele din acea regiune erau atunci cum nu se poate mai elastice…
În fiecare an, la 15 decembrie, mă gândesc cu drag la un om care s-a stins din viață la această dată, în 2004, un om căruia îi datorez poate tot ceea ce sunt și am realizat în viață. Și asta pentru că a avut încredere într-un tânăr de 25 de ani, care nu era nici pe departe ceea ce căuta el, George Campbell, șeful secției în limba română de la BBC World Service din Londra, în decembrie 1969. Dar s-o luăm în ordine…
Mi-am dat seama de mult că bancurile nu sunt inventate, ci sunt scene rupte din viață. Uneori trec ani sau chiar decenii până să te întâlnești în viața de zi cu zi cu situația pe care ți-a povestit-o cineva, cândva, într-un banc. E doar o chestiune de timp…
Într-un interviu luat cu puţin timp înainte de a muri, dramaturgul american Arthur Miller, născut într-o familie de imigranţi evrei din Polonia care respectau tradiţia religioasă, a fost întrebat cum se face că el nu este deloc religios. “Să crezi într-o religie înseamnă că nu poţi crede într-o religie diferită. Nu poţi crede în două religii. Nu poţi fi catolic şi protestant în acelaşi timp. Crezi într-una, celelalte “sunt greşite şi trebuie combătute sau distruse”. Ideea este implicită în credinţa religioasă” spunea el.
Trec din când în când pe lângă Bush House, în centrul Londrei. Clădirea a fost timp de 70 de ani sediul BBC World Service, care la apogeul gloriei sale avea 3000 de angajaţi şi transmitea în 47 de limbi, printre care şi limba română. Am lucrat în serviciul român timp de 38 de ani, până la 1 august 2008, când vocile redactorilor săi din Londra şi Bucureşti s-au auzit pentru ultima oară.
Am emigrat din România pentru că nu eram “român”. Sau, cel puţin aşa am înţeles din momentul în care am început să înţeleg lumea din jurul meu. Copil fiind, am suferit mult din cauza asta. (Copiii nu vor să fie diferiţi, vor să fie la fel ca ceilalţi). In adolescenţă m-am obişnuit şi am îmbrăţişat ideea că viitorul meu este în Israel, pentru că, nu-i aşa?, evreii aveau în sfârşit ţara lor. Cum am ajuns în Israel însă, în 1965, am devenit imediat “român”, aşa cum imigranţii din Franţa erau “francezi”, cei din Anglia, “englezi”, cei din Maroc, “marocani”…
Se spune că fiecare om are preţul lui. În funcţie de poziţia pe care o ocupă, de caracterul său, de circunstanţe, etc., etc. Şi că nimeni nu este 100% incoruptibil. Trebuie doar să-i găseşti punctul slab. La unii este dorinţa de îmbogăţire, la alţii vanitatea, la alţii slăbiciunea pentru femei frumoase. Cum spunea Oscar Wilde: pot rezista la orice cu excepţia tentaţiei.
Am plecat din Bucureşti într-un Mercedes vechi dar încă foarte bun, pe care biroul nostru îl închiria, din când în când, pentru călătorii mai lungi. Drumul până la graniţă a fost lipsit de evenimente demne de menţionat, cu excepţia poate a faptului că la fiecare câţiva zeci de km, maşina mai pierdea o parte din ţeava de eşapament.
Cu mulţi ani în urmă am condus doi oaspeţi din lumea filmului din România la studiourile Pinewood de lângă Londra, unde se turna un nou film James Bond, cu Roger Moore în rolul principal. Asistând la filmarea câtorva scene, unul dintre vizitatori m-a întrebat, la un moment dat: ”Ce studii are regizorul?” ”Nu ştiu”, am răspuns, ”şi probabil că nu l-a întrebat nimeni. De fapt nu are nici o importanţă”.”Păi atunci, pe ce bază a fost angajat?”
Eu şi Securitatea nu ne-am cunoscut personal. Ne ştiam doar din auzite. În februarie 1965 însă, i-am scris o scrisoare anonimă. Nu direct, pentru că nu ştiam adresa, ci apelând la bunele oficii ale direcţiunii Facultăţii de Istorie din Iaşi, unde eram în anul I…
M-am despărţit de Niky Ceauşu la 1 februarie 1965, când m-a condus, împreună cu aţi prieteni, la aeroportul din Bucureşti. Emigram, împreună cu părinţii şi cu fratele meu, în Israel. ”Cine ştie dacă ne vom revedea vreodată”, a spus el, şi toţi gândeam la fel…
M-am întors acum câteva zile de la întâlnirea cu colegii mei de liceu, promoţia 1962. Nu se poate! Este imposibil! Când a trecut jumătatea de veac? Şi totuşi…
De ce mi-am amintit tocmai acum de aceste două episoade? Pentru că vinerea trecută, un fost deputat laburist, David Chaytor, a fost condamnat la un an și șase luni închisoare pentru fraudă. Mai precis, el prezentase de-a lungul anilor chitanțe false pentru cheltuielile suportate în exercitatea funcției de deputat, încasând în mod fraudulos peste 20.000 lire sterline. Alți câțiva deputați în Camera Comunelor și doi membri ai Camerei Lorzilor sunt în așteptarea proceselor lor sub acuzații similare.
În ecoul pe care redactorul șef Petru Clej l-a publicat săptămâna trecută sub numele meu la articolul domnului Vlad Solomon scria că eu consider superficiale multe din comentariile autorului asupra miturilor și legendelor din Israel. Trebuia să spun ”superficiale doar la prima vedere”, dacă mi-este permis acest calambur. Doresc să precizez de la bun început […]
În urmă cu aproximativ 30 de ani, o organizație culturală din Marea Britanie a invitat la Londra doi specialiști din România, un domn și o doamnă. Domnul mai fusese în occident, era un ”om umblat”, avea discernământ, pe scurt, observa și înțelegea. Doamna era la prima ei vizită la Londra, de fapt la prima ei […]
”Jidovii care încearcă să domineze (sic) lumea pot să se împiedice de Modova” și ”Niciun jidov mârșav care încearcă să ne spurce pe noi nu va reuși”.
Sunt doar două din panseurile preotului Anatolie Cibric de la Biserica „Sfânta Paraschiva” din Chișinău, exprimate duminică 13 decembrie după înlăturarea unui ”simbol evreiesc”, o Menora de Hanuka, ridicată de evreii din oraș cu două zile înainte, lângă statuia lui Ștefan cel Mare. Preotul, ajutat de câteva zeci de enoriași, a depus apoi simbolul evreiesc la baza statuii, ca pe un trofeu.
Era pe la inceputul anilor 90, la câteva săptămâni după ce Silviu Brucan afirmase că vor trebui 20 de ani pentru ca România să reintre în normal, pentru că românii sunt ”stupid people”.
După ce l-am intervievat pentru o emisiune BBC, un ministru de atunci din guvernul de la București m-a întrebat ce părere am despre prognoza lui Brucan.
Luna trecută, o cântăreaţă din Peshawar, Pakistan, pe nume Ayman Udas, mamă a doi copii, a fost ucisă de cei doi fraţi ai ei, pentru că “păcătuise” apărând frecvent la televiziune. Crima a “spălat ruşinea familiei”. “Onoarea” ei a fost salvată. Cercurile artistice din oraş precumn şi mulţi pakistanezi au fost evident şocaţi, alţii însă au considerat crima justificată, parte a campaniei din ce în ce mai violente a fundamentaliştior islamici împotriva emanicpării femeilor şi a libertăţii culturale de orice fel.
Nu mă înjuraţi imediat, aveţi puţintică răbdare, pentru că intenţia mea este să combat afirmaţia din titlu, pe care am auzit-o din când în când la Londra în ultimii 30 de ani dar tot mai frecvent în ultimii 15. Cel mai recent acum vreo două săptămâni de la Dumitru, un muncitor constructor care lucrează în Marea Britanie de pe la începutul deceniului. Patronii sunt mulţumiţi de el şi de doi ani este şef de echipă.
Cu mulţi ani în urmă, pe la începuturile carierei mele la BBC, am cunoscut la Londra un american. După ce ne-am prezentat, m-a întrebat direct:
-Ce vinzi?
-Nu vând nimic, i-am răspuns, sunt jurnalist!
-Aaaa, deci vinzi informaţii şi idei, a continuat el!
