Am pornit să scriu acest text auzind, în timpul din urmă, diverse discuții privind temele ce ar trebui rezolvate de România în timpul președinției sale din primul semestru al anului viitor. Multe sugestii m-au făcut să zâmbesc, dar nu le voi comenta, poate am zâmbit fără motiv. Exemplul Bulgariei este, cred, relevant: îți alegi o temă modestă, dar punctuală și clară…
De prin toamna anului trecut, schimbul tot mai acid de replici între Crin Antonescu (CA) şi Victor Ponta (VP) indica o înrăutăţire graduală, dar ireversibilă, a relaţiilor dintre cei doi şi între cele două partide. Era clar că formula folosită în vara lui 2012 „prietenul meu Victor [Ponta]”, repetată de CA era deja istorie. Testul a fost făcut cu propunerea ca Iohannis să fie ministru de interne…
Există o evidentă preocupare în ultimii ani de a face din Bucureşti un oraş cît mai atractiv. Centrul Istoric, ignorat ani de-a rîndul – după ce a scăpat, ca prin minune de marile demolări din anii ’80 – începe să capete viaţă. Deşi sînt încă multe clădiri închise, vreo 3-4 locuri virane (gropi) unde cresc bălării, bună parte din această zonă a căpătat viaţă…
Nimic nu este mai pasionant, mai „patriotic” (evident, după discuţiile politice), decît să vorbeşti despre turismul românesc, despre marele său potenţial, despre frumuseţile României şi despre mirarea că, într-o ţară aşa de frumoasă, vin relativ puţini turişti străini. Oare de ce?…
După alegerile europarlamentare din mai şi victoria zdrobitoare a unor partide aşa‑zis „eurosceptice”, de fapt eurodistructive, politicienii „normali” par să se fi maturizat brusc. Şi-au dat seama că ceva nu este deloc în regulă, că jocul de-a politica europeană ar putea lua o turnură deloc plăcută. Doamna Le Pen…
După alegerile europarlamentare, viaţa politică românească a intrat într-o febră aparent nemotivată. În general, europarlamentarele sînt socotite fără miză prea mare, nici românii nu le-au privit altfel. Şi atunci, de ce atâta agitaţie? A surprins atacul dur din partea unor lideri PSD la adresa PNL-ului, concret la adresa lui Crin Antonescu, mai ales că…
Am scris rîndurile de mai sus luni 24 martie. Textul îmi apărea un pic stîngaci, scurt, iar problema Ucrainei este tot mai complexă, persistentă, va dura – cred – ani buni. Am constatat că România se implică minimal în acest conflict…
Perioada 1996–2000 a fost folosită de neo-comunişti pentru a se reorganiza şi a-şi consolida structurile. Spre finalul mandatului său, Emil Constantinescu făcea o declaraţie bizară într-un interviu: „m-a învins Securitatea”. Cum aşa, întreabă reporterul, SRI-ul e totuna cu Securitatea? A, nu, nu, răspunde E.C., am avut un control bun asupra SRI-ului…
Cuvîntul “Crăciun” a fost şi este unul dintre „enigmaticele” cuvinte ale limbii române, deşi nu ar trebui să fie aşa, face parte din lexicul creştin fundamental. De fapt, „enigmatic” pare în multe lucrări de referinţă, chiar între cele mai citite şi mai citate, mai ales – acum – dexonline.ro…
Cum era România anului 1990? Să vă reamintesc? O fac, nu cumva să uitaţi (distinsa d-nă Ghiurco pare a fi uitat): o ţară sfîşiată de conflicte, o ţară cu oameni disperaţi şi înfometaţi (la propriu), o ţară aflată în pragul colapsului, cu o economie ineficientă, megalomană, cu „mineri” care fac ordine în societate
Ce a urmat discursului din august 1968 ştim. Relativ rapid, Ceauşescu a strîns şurubul ca niciunde în lagăr (poate în Albania şi, cert, în Coreea de Nord era mai strîns), s-a întors încîntat după vizita în China şi în Coreea de Nord, aceasta din urmă fascinîndu-l de-a dreptul
Zilele acestea se împlinesc 45 de ani de la invadarea Cehoslovaciei, acţiune de mare impact în epocă. Românii sunt totdeauna mândri de afirmaţia „noi nu am participat”. Aşa este. De ce însă România nu a participat? Dintr-un spirit democratic al încă junelui Ceauşescu? Aşa s-ar înţelege dintr-un recent documentar al TVR 1
Doamnelor şi domnilor, dacă aveţi milă de pantalonii mei cu care şterg aproape zilnic praful de pe maşinile parcate pe trecerile de pietoni din centru, invitaţi la Bucureşti cât mai multe personalităţi. Vă rog insistent. Dau o bere în Centrul Istoric. Aceasta este soluţia civilizării centrului capitalei noastre.
Nu sînt naţionalist, nu cred că trebuie să exagerăm cu drepturile minorităţilor, după cum nu cred că trebuie să tolerăm abuzurile. Dincolo de orice teorie inutilă, iată descrierea unei situaţii tipice. Comentariile le puteţi face (şi) dv…
Despre ziaristul american Joseph Pulitzer…
Eu cred că, la ora actuală, nu mai există stînga şi dreapta (politică) în sens tradiţional, totul s-a amalgamat şi a devenit, mai degrabă, un talmeş-balmeş de interese, culoarea ideologică devenind total irelevantă, cel puţin în unele ţări, cum este şi România…
Mă decid să citesc o carte mult citată, mult comentată, lăudată şi hulită: Lucian Boia, “Istorie şi mit în conştiinţa românească”. Mă apuc de citit cu oarecare teamă, precaut, mai degrabă pornit să găsesc cusururi – deci cultivînd, din start, filosofia cusurgiului de profesie. Nu am reuşit. Cartea mi s-a părut (mult) mai bună decît mă aşteptam…
Cum analizează noua generaţia de ziarişti societatea cehă? Aş propune spre analiză un text relevant şi contextului actual. M-aş opri, de exemplu, la articolul lui Petr Schnur din 16 nov. 2009 cu titlul “Stînga şi Europa”…
Prin primăvara lui 1978, era frumos şi cald afară, mă plimbam cu un bun amic de facultate prin zona străzilor Pictor Verona-Pitar Moş. Vorbim de una, de alta. Brusc, mă întreabă: „Sorine, în ce ţară vrei să emigrezi?”. Eu, ţin minte, am rămas – cum se spune – interzis: niciodată anterior nu vorbisem despre aşa ceva.
După publicarea articolului despre reforma administrativă, mai exact despre lipsa reformei administrative, mi s-au pus cîteva întrebări, mi s-au cerut nişte precizări, am convenit că am folosit incorect termenul „disfuncţie”, era vorba – de fapt – despre cauze ori despre probleme care pot genera disfuncţii. Articolul cu pricina a fost mult discutat, chiar (foarte) recent, zilele trecute…
Cînd, în vara-toamna anului 2011, s-a vorbit de introducerea clasei pregătitoare, a venit iar vorba de învăţămînt. Motivul era simplu: trebuia să arătăm că jucăm europeneşte cu clasa pregătitoare şi, evident, dl ministru de atunci voia să arate cît de adînc analizase problema învăţămîntului şi ce soluţii bune are. Nu avea nici o soluţie – cum, de altfel, în general nu sînt soluţii cînd se vorbeşte mult şi fără analiza situaţională corespunzătoare.
De fapt, ce este cu valul acesta de acuzaţii de plagiat? E ceva nou şi neaşteptat? Sau este o boală mai veche, ieşită la suprafaţă într-un anume context? Rîndurile de mai jos nu se constituie întru acuzarea ori întru apărarea cuiva. Nu am căderea să verific dacă aceste acuzaţii sînt sau nu sînt adevărate, nici nu aş avea mijloacele. Încerc („doar”) să analizez fenomenul.
