Author: Carmen Firan

Multe binefaceri și facilități ne-a adus tehnologia. Nu ne-am mai putea imagina trăind fără telefoanele deștepte. Doar dacă se întâmplă să-ți uiți telefonul acasă, de exemplu, te vei simți dintr-odată pierdut, singur și neajutorat. Poți să ratezi cel mai important apel din viața ta, nu vei ști ce tocmai s-a întâmplat în lume…

Într-o singură zi am călătorit în trei ţări. Dimineaţa am ajuns în Mae Sai, cel mai nordic punct al Thailandei la graniţa cu Myanmar, noul nume al Birmaniei, aflată sub o rigidă dictatură militară în urma loviturii de stat dată în 1962 de generalul Ne Win. Alegerile se încheiaseră cu numai două zile în urmă …

Sukhothai a fost prima capitală istorică a Thailandei, urmată de Ayutthaya, Thonburi, şi azi Bangkok. În marele regat Sukhothai, fondat în 1238 de doi fraţi, Bangklanghao şi Phameung, se construiesc timp de 200 de ani temple bogate, înfloresc artele şi comerţul …

Refăcută nervos şi bine bătută, cu vânătăi care îmi vor aminti mult timp de răsfăţul thailandez (bănuiesc că bărbaţii au totuşi alte senzaţii sau au parte de alt tip de tratament odată ce se recomandă ca în Thailanda să nu te duci cu soţia) sunt gata sa iau Bangkokul în piept…

Dacă Patagonia începe unde se termină pământul, Machu Picchu pare să se termine unde începe cerul. Călătoriile în locuri extreme ca acestea au imprevizibilul unor expediţii în timp, îţi contrazic sau depăşesc imaginaţia stimulată de literatura turistică ori de vreo fotografie spectaculoasă de revistă.

Zburam din New York în Arkansas, să petrecem câteva zile cu nişte buni prieteni, poeţi pur sânge care într-un moment de revelaţie aleseseră de bună voie şi nesiliţi de nimeni să se mute în pădurile virgine ale munţilor Ozark…

Una din ţările cele mai vizitate din nordul Africii, după Egipt, este Maroc, şi asta nu doar pentru stabilitatea politică şi criminalitatea relativ redusă. Poţi trece Canalul Gibraltar din sudul Spaniei şi în scurt timp să fii la Tanger, locul unde multe familii de francezi se refugiază la pensie ori pe timp de vacantă.

În urmă cu mulţi ani am declarat, aparent fără motiv, Lisabona o himeră. Poate sonoritatea numelui, de femeie melancolică şi misterioasă? Poate sonoritatea numelui…

Într-o ţară care se dădea în vânt după conspiraţii, nu au întârziat scenariile, lansate de vechii comunişti: “Duplicitatea imperialismului, Conspiraţie evreiască, Jocul cercurilor masonice să ne slăbească în interior şi apoi să ne manipuleze cum vor”, scenarii lansate de către opoziţie: “O diversiune a puterii pentru a distrage atenţia de la eşecul guvernării”

Primarul le explicase clar într-o conferinţă de presă televizată: „Iarna nu e ca vara“, dar oamenii de rând tot nu pricepeau cum se face că în era tehnologică, în triumfătorul secol 21 şi la mulţi ani după înlăturarea dictatorului, se poate trăi atât de rău, mai exact trăieşte cine poate,…

Avocatul mă anunţase în ultimul moment că nu poate veni cu mine la proces, un fleac, să nu-mi bat capul, o să scap uşor dacă le repet întocmai ce mă învăţase el să spun, doar că asta mi-a mărit şi mai mult anxietatea. Nu dormisem aproape toată noaptea, gândindu-mă la ciocănaşul judecătorului care avea să lovească biroul său somptuos: Guilty!

Venise ca ziaristă cu o bursă după Revoluţie, se îndrăgostise de New York şi decisese să rămână definitiv. Bună vorbitoare de engleză, muncitoare şi dezinhibată, Diana se simţea făcută pentru lumea asta. Şi îi plăcea totul aici

Dimineaţa ne-am trezit într-un peisaj pe care nu aveam cum să-l intuim cu o seară înainte când ajunsesem chiar înainte de lăsatul nopţii. Aer rarefiat, lumină explozivă, în jur munţi impetuoşi, craterele vulcanilor dominând văi şi canioane în care deşertul înflorise

Patagonia, PA-TA-GO-NIA? I knew from the beginning, it didn’t exist. I imagined it: tall people, with silver goatees, with a blue gaze, lean and bony, with long legs, jumping over small purple lakes, staring at high raising orangey mountains encircling a grey landscape

Despre Patagonia am ştiut la început că nu există. Mi-am imaginat apoi totul altfel: oameni înalţi, cu cioc argintiu, costelivi şi cu priviri albastre, cu picioare lungi sărind peste mici lacuri purpurii, cu privirea fixată la munţii portocalii care se ridică în jurul unui peisaj cafeniu…

Şi deodată Olga îngheţă de surpriză. Îşi duse mâna la cap şi i se puse un nod în gât. Nu mai avea căciula. Se uită în jur, o căută pe jos, nimic, dispăruse. În schimb, bărbatul din faţă avea pe cap exact căciula ei rusească. Probabil i-o luase când aţipise. O trecură transpiraţiile, de data asta de necaz şi de frică. Se uită la el fix. O namilă de om. Să-i ceară căciula înapoi? Să provoace un scandal acolo?

Într-un fel, Cambogia va rămâne pentru mine legată de povestea lui Sok supravieţuitorul, prizonier şi martor al unei lumi care zeci de ani a fost sfâşiată în lupte de gherilă, tragedii şi cruzime, crime în masă, lagăre de reeducare, de muncă, sau de exterminare.

Plouă torenţial. E însă prea târziu să contramandăm maşina care ne va duce în junglă pentru a prinde apusul soarelui pe colinele care înconjoară templele din Angkor. Soarele dispăruse de mult după perdele tropicale de apă care acopereau câmpurile de orez…

Edwiga fuma în grădina din spate şi mângâia florile, îmi arăta câte un avion pe cer şi îşi agita mâna a depărtare, atingânu-şi ochii ca şi cum şi-ar fi oprit o lacrimă, să înţeleg că avea şi ea în Polonia o grădină de care îi era tare dor. Din păcate era alergică la praf. Purta măşti de hârtie care îi dădeau un aer misterios şi atingea totul cu grijă ca şi cum ar fi lucrat cu lucruri periculoase.

În adolescenţă nu găseam nici o bucurie în afara oraşului unde agitaţia amesteca singurătăţi cât să nu ţi-o recunoşti pe a ta. Chiar şi acum[…]

We live in a world where that tactile sensation, a mixture of velvet and silk, tasting of cinnamon and smelling of warm milk, from a childhood frozen in black and white photographs, has been replaced by the touch of computer keyboards and the mouse, by cell phones and many other digital devices which, for many children, are substitutes for a father’s kiss, a grandmother’s caress, the touch of grass with bare feet or the smell of wild flowers.

Trăim într-o lume în care senzaţia aceea tactilă, amestec de catifea şi mătase, cu gust de scorţişoară şi miros de lapte cald dintr-o copilărie încremenită în fotografii alb negru a fost înlocuită cu atingerea tastelor de computer şi a mouse-ului, cu celulare şi multe alte aparate digitale care suplinesc pentru tot mai mulţi copii sărutul tatălui, mângâierea bunicii, atingerea ierbii cu tălpile goale ori mirosul florilor de câmp.

De doi ani tot plănuiam o excursie în această ţară şi din diverse motive ajungeam s-o anulez în ultima clipă. Ploi torenţiale şi alunecări de teren care făceau drumurile impracticabile, ori perioadă de alegeri şi tensiuni politice, iar pe deasupra Capitala ţarii declarată unul dintre cele mai periculoase oraşe din America Centrală… De ce neapărat Guatemala, atunci? Eram tot mai des întrebată. Sunt doar atâtea locuri în care poţi să călătoreşti…

Când am intrat a doua zi dimineaţa în Praga, oraşul era împânzit de tancuri ruseşti paraşutate peste noapte. Peste tot se auzeau radiouri date la maxim şi oamenii priveau înmărmuriţi etalarea de maşini de război, tanchete şi soldaţi pe bulevardele principale. Au intrat ruşii, ne-a spus ghida noastră, o cehoaică care avea să fie rănită câteva zile mai târziu pe când se deplasase la Ambasada română, după ora 18, când se instaura starea de urgenţă în oraş. Să fugim, a fost primul gând al fiecăruia, dar unde să fugi?

“Unde te duci?” “În Patagonia!” Unde ai fost?” “La Macchu Picchu”. Astea par doar răspunsuri neserioase. Există locuri a căror sonoritate e atât de extravagantă, încât nu crezi că pot exista cu adevărat. Şi totuşi. Am fost în Patagonia şi tocmai m-am întors din Macchu Picchu. !poza133! Dacă Patagonia începe unde se termină pământul, Macchu […]

foto: Cato Lein Azi ar putea suna cinic dacă aş spune că fac parte dintr-o generaţie norocoasă. M-am născut după război, după perioada deportărilor şi marilor traume ale gulagului comunist, am prins chiar o perioadă de oarecare deschidere când, tănără fiind, îmi amintesc mai degrabă anii fierbinţi din liceu decât persecuţiile politice care se petreceau […]