Author: Andrea Ghita

Evreii gherleni erau aşchenazi de rit ortodox, conducerea comunităţii fiind aleasă de ei. Viaţa religioasă era îndrumată de un rabin, cu studii superioare, bun cunoscător al cărţii sfinte şi talmudului.
Educarea copiilor se afla în centrul preocupărilor comunităţii. Clădirea spaţioasă a şcolii evreieşti, cu multe săli de clasă şi o curte mare, unde copiii se puteau juca în voie, era în proprietatea comunităţii.

Prezenţa Excelenţei Sale Mark Gitenstein, ambasadorul SUA în România, la festivitatea de comemorare a Dezrobirii Romilor, organizată de ACDR (Alianţa Civică şi Democratică a Romilor) în 18 februarie, la Bucureşti, a constituit un mesaj puternic atât către comunitatea romilor, cât şi către clasa politică din România.

Tabloul sumbru al totalitarismului ceauşist se destramă pe zi ce trece şi – privit retrospectiv – se transformă într-un peisaj estompat şi idilic, pentru tot mai mulţi concetăţeni. Prima acţiune menită să salveze amintirile pe care le mai păstrez, a fost să deschid un fişier în care să stochez câteva sintagme cheie pentru acele timpuri detestabile: lipsa cronică a alimentelor şi bunurilor de larg consum, cozile interminabile la orice, frigul din case, întreruperile de curent electric, izolarea până la strangulare, amestecul şi scormonirea neruşinată în cele mai intime unghere ale vieţii, supravegherea continuă şi delaţiunea din partea oricui, minciuna şi propaganda deşănţată – ascultată, acceptată şi retransmisă – dedublarea, mimetismul, lipsa de reacţie, laşitatea, dezamăgirea până în rărunchi, inerţia şi teama…Şi totuşi, flash-backurile Epocii de Aur îmi sunt declanşate – mai ales – de câteva întâmplări comice, pe care vi le împărtăşesc şi Dumneavoastră, stimaţi cititori ai revistei Acum.

În 31 ianuarie 2012, comunitatea armenească clujeană – puţin numeroasă, dar cu atât mai prezentă în spaţiul multicultural al oraşului – a îmbiat publicul la un eveniment în care s-au întrecut imaginile şi savorile armeneşti.

„E posibil ca la Cluj să fie numai 158 de evrei?” –m-am întrebat neîncrezătoare şi prima explicaţie găsită spontan (şi visceral) era că „Nu s-au declarat evrei nici măcar membrii comunităţii!”. Dar de ce să nu-ţi declari sincer naţionalitatea şi religia în faţa recenzorului, un funcţionar necunoscut? Să menţionăm, totuşi, că toate întrebările din chestionarul de recensământ erau obligatorii, în afară de trei: naţionalitatea, religia şi limba maternă.

Arno Blei, inginer economist – promoţia 1958 – al Politehnicii Bucureşti, a fost deportat în Transnistria la vârsta de 8 ani. Este stabilit în Germania din 1970 şi a răspuns apelului revistei Acum, printr-un text simplu şi cutremurător despre experienţa sa de lagăr. Arno Blei punctează în câteva rânduri şi modul în care se păstrează în Germania memoria Holocaustului –un exemplu demn de urmat şi în România.

Adierea rece a pensionării m-a atins în miezul verii, când domnişoara de la personal mi-a spus cu delicateţe că nu voi încasa integral prima de vacanţă. „Cum aşa ?” am întrebat contrariată. „Păi din 23 octombrie ieşiţi la pensie …”. Era incredibil…dar adevărat.

De-a lungul unui secol şi jumătate, casa ridicată de unul dintre stâlpii societăţii Oraşului Armenesc de odinioară, a fost căminul unor oameni de religii şi naţionalităţi diferite uniţi prin legături trainice de familie. Crâmpeiele de viaţă trăite de fiecare generaţie între zidurile casei şi sub bolţile cerdacului umbros, evocă file de istorie ardeleană.

Dezbaterea găzduită joi, 3 noiembrie 2011, la sediul filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor şi organizată în colaborare cu revista Apostrof şi Facultatea de Filosofie a Universităţii Babeş Bolyai a avut un titlu incitant: De ce s-a sinucis Voronca?

Deunăzi am cumpărat câteva zarzavaturi şi fructe la aprozarul* din colţ şi i-am cerut vânzătoarei să-mi dea şi o pungă în care să le pun. Mi-a întins una de nailon, transparentă şi destul de subţire: “Poftiţi!”

Am luat-o şi m-am apucat s-o desfac cu degetele, dar n-am reuşit. Apoi am încercat s-o frec între palme pentru a separa cele două foiţe, dar fără succes. Acest gest mi-a amintit de sumedenia de pungi de nailon îndărătnice la desfăcut, mai ales pe vreme de iarnă, când degetele îmi amorţiseră de frig, după orele de stat la rând pentru pâine, unt, lapte, carne sau ouă – alimente de bază de negăsit în anii „epocii de aur”.

În 31 august 2011, la Sinagoga Mare din Bucureşti, a avut loc ceremonia de rămas bun a Marelui Rabin Menachem Hacohen, care şi-a încheiat misiunea în România. În ajunul acestei zile importante, Marele Rabin a avut amabilitatea de a mă primi în biroul său – unde tocmai îşi corecta discursul de a doua zi – şi de a-mi acorda un interviu…

Puteam să merg la grădiniţa sau la şcoala germană, puteam să aleg această limbă la gimnaziu sau liceu, dar am refuzat cu înverşunare. Mulţi, foarte mulţi ani, în mentalul meu limba germană era legată indisolubil de război, de nazişti, fascişti şi lagărele de exterminare. Ostilitatea faţă de limba vorbită de ceilalţi (fie ei inamici sau vecini antipatici, concetăţeni pizmuiţi sau dispreţuiţi) se manifestă într-o veselie pe plaiurile mioritice. Cel mai sugestiv exemplu e maghiara.

În ultima zi a lunii august, în Sinagoga Mare din Bucureşti, a avut loc ceremonia de rămas bun a Marelui Rabin Menachem Hacohen, un moment de răscruce potrivit pentru a evoca întâlnirile cu cel care, în ultimii 13 ani, a fost liderul spiritual al evreimii din România şi de a întreba unde este succesorul?

Ilana Hida s-a născut la 20 septembrie 1922, într-o familie evreiască nu prea înstărită din Cluj. Tatăl ei era croitor şi a luptat în armata austro-ungară, fiind rănit grav pe frontul rusesc. În primăvara lui 1944 a fost deportată la Auschwitz împreună cu familia. A trecut prin mai multe lagăre naziste, dar a reuşit să supravieţuiască. Singura din familia ei. După război a trăit o vreme în Bucureşti, în anii 1970 stabilindu-se în Israel. Urmează ultimul episod al amintirilor ei despre ghetou şi sosirea la Auschwitz, aşa cum le-a relatat în 1986, fiului ei George Hida, care le-a înregistrat şi le pune la dispoziţia cititorului, la câţiva ani după stingerea din viaţă a Ilanei Hida

Gabi Goldner ştia să se bucure de viaţă, să savureze momentele speciale, fie că era vorba de o piesă de teatru jucată alături de studenţi, de o vacanţă petrecută la Vama Veche, de o carte de bună, de o cină savuroasă cu vin aromitor, de o ţigară fină sau pur şi simplu de o după amiază de trândăvie…
O dată mi-a spus: „Viaţa mi-a dăruit atâtea momente frumoasă, încât pot îndura orice năpastă care va să vină!”.

Ilana Hida s-a născut la 20 septembrie 1922, într-o familie evreiască nu prea înstărită din Cluj. Tatăl ei era croitor şi a luptat în armata austro-ungară, fiind rănit grav pe frontul rusesc.

În primăvara lui 1944 a fost deportată la Auschwitz împreună cu familia. A trecut prin mai multe lagăre naziste, dar a reuşit să supravieţuiască. Singura din familia ei. După război a trăit o vreme în Bucureşti, în anii 1970 stabilindu-se în Israel. Urmează transcrierea amintirilor ei despre ghetou şi sosirea la Auschwitz, aşa cum le-a relatat în 1986, fiului ei George Hida, care le-a înregistrat şi le pune la dispoziţia cititorului, la câţiva ani după stingerea din viaţă a Ilanei Hida. În numărul de astăzi publicăm partea a treia a memoriilor, despre primele zile la Auschwitz

Ilana Hida s-a născut la 20 septembrie 1922, într-o familie evreiască nu prea înstărită din Cluj. Tatăl ei era croitor şi a luptat în armata austro-ungară, fiind rănit grav pe frontul rusesc. În primăvara lui 1944 a fost deportată la Auschwitz împreună cu familia. A trecut prin mai multe lagăre naziste, dar a reuşit să supravieţuiască. Singura din familia ei. După război a trăit o vreme în Bucureşti, în anii 1970 stabilindu-se în Israel. Urmează transcrierea amintirilor ei despre ghetou şi sosirea la Auschwitz, aşa cum le-a relatat în 1986, fiului ei George Hida, care le-a înregistrat şi le pune la dispoziţia cititorului, la câţiva ani după stingerea din viaţă a Ilanei Hida

Ilana Hida s-a născut la 20 septembrie 1922, într-o familie evreiască nu prea înstărită din Cluj. Tatăl ei era croitor şi a luptat în armata austro-ungară, fiind rănit grav pe frontul rusesc. În primăvara lui 1944 a fost deportată la Auschwitz împreună cu familia. A trecut prin mai multe lagăre naziste, dar a reuşit să supravieţuiască. Singura din familia ei. După război a trăit o vreme în Bucureşti, în anii 1970 stabilindu-se în Israel. Urmează transcrierea amintirilor ei despre ghetou şi sosirea la Auschwitz, aşa cum le-a relatat în 1986, fiului ei George Hida, care le-a înregistrat şi le pune la dispoziţia cititorului, la câţiva ani după stingerea din viaţă a Ilanei Hida

Femeia firavă, trecută de 85 de ani – frumoasa şi puternica Lida, a cărei tinereţe fusese spulberată de iadul lagărelor din Transnistria – mi-a rămas în minte ca o candelă nutrită de combustibilul memoriei. În noaptea de 30 către 31 iulie 2011 flăcăruia ei plăpândă a încetat să lumineze. Fie-i memoria binecuvântată.

Purtăm cu noi laptopul şi Ipadul, suntem conectaţi la Internet prin telefonul mobil. Gestionăm online o mulţime de chestiuni administrative şi facem tranzacţii bancare cu semnătura electronică. Degetele noastre sunt tot mai antrenate să tasteze şi tot mai stângace în a atinge mâna altui om.

O întâmplare emblematică pentru integrarea delăsării sau delăsarea integrată.

Înainte de masă întâlnire cu Clubul Generaţiei de Aur de la Comunitatea Evreilor din Cluj, la miezul zilei primire la Filiala din Cluj a Uniunii Scriitorilor din România şi după amiaza invitat, în direct, la emisiunea Transilvania Policromă de la TVR Cluj – iată punctele de reper ale zilei de lui, 11 iulie, petrecută în oraşul de pe Someş, de poetul Andrei Fischof.

Reflecţii pe marginea unei întâlniri, din care va reieşi, poate, ce este Planeta LER şi cine o locuieşte.

Mihai Eiskovits evocă figura unuia dintre stâlpii societăţii evreieşti din Gherla interbelică: Samoilă Teleki

Din acest articol veţi afla cine este potrivit să utilizeze terenul, din zona centrală a Clujului, de pe care au fost evacuaţi romii pentru că fuseseră… nepotriviţi

De curând, Myriam Boskovich, soţia compozitorului Alexander Uriah Boskovich (1907 – 1964) i-a trimis fiului meu (care-şi scrie teza de doctorat în muzicologie) câteva materiale documentare legate de viaţa şi activitatea soţului ei, unul dintre fondatorii muzicii israeliene. Răsfoindu-le m-a frapat textul unei conferinţe rostită în 1942, în faţa unui auditoriu alcătuit din muzicieni evrei din Transilvania sosiţi de curând şi încă necunoscători ai limbii ebraice. Discursul scris într-o limbă maghiară impecabilă şi dactilografiat de mâna compozitorului, se constituie într-un document valoros atât pentru începuturile muzicii simfonice israeliene, cât şi pentru perioada istorică în care a fost conceput. Încleştarea războiului e prezentă în fundal, însă Holocaustul nu este nici măcar bănuit.

În urmă cu 96 de ani, la 24 aprilie 1915 autorităţile Imperiului Otoman au arestat 250 de intelectuali armeni şi lideri ai comunităţii din Constantinopol, după care represaliile s-au abătut asupra întregii populaţii armeneşti,

deportată din Anatolia natală în deşertul Siriei, fără hrană şi fără apă, într-un marş de sute de kilometric în care n-au contenit masacrele şi violurile

Potrivit datelor Asociaţiei Internaţionale de Studiu al Genocidului, în timpul Primului Război Mondial aproape un million şi jumătate de armeni au murit de mânile otomanilor.

Acest genocid de proporţii a fost ignorat vreme de 70 de ani.

Niciodată… Întotdeauna…

Cât de des rostim aceste cuvinte, mânaţi de năvala sentimentelor. Bune sau rele…

Îmi place să adulmec aroma de aluat nedospit şi prăjit, să mângâi pe îndelete suprafaţa cu şiruri de denivelări care par a transmite un mesaj enigmatic, scris într-un Braille indescifrabil, să ascult pocnetul foii rupte şi să mestec pe în delete azima al cărui gust este de fiecare dată altfel.

[caption id="attachment_30000" align="aligncenter" width="150" caption="Soldaţi americani la poarta lagărului Buchenwald, aprilie 1945"][/caption]
Buchenwald înseamnă făget, dar numele s-a desprins de mult de semnificaţia idilică a crângului răcoros al plimbărilor de duminică, în care foşnetul frunzelor se îmbină cu ciripitul păsărilor. Pădurea Făget, de la marginea Clujului, era un loc de drumeţii îndrăgit în tinereţea tatălui meu, din perioada antebelică, dar şi mult mai târziu, la anii de pensie, când se plimba cu mama, în zilele de duminică. Tata nu purta niciodată cămăşi cu mânecă scurtă, pentru a nu-i stânjeni pe cei din jur cu stigmatul numărului de pe antebraţ.

Cu prilejul Zilei Mondiale a Romilor societatea civila clujeana face un nou apel pentru solidaritate si actiune impotriva segregarii romilor

[caption id="attachment_29507" align="aligncenter" width="150" caption="Romii "relocaţi" locuiesc in aceste casele modulare din vecinătatea rampei de gunoi "][/caption]
Situaţia comunităţii „relocate” în casele modulare, ignorată de autorităţi şi tratată cu indiferenţă (sau chiar antipatie) de o mare parte a populaţiei, a rămas în atenţia societăţii civile. Dezbaterea organizată în luna ianuarie de Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială de la Universitatea Babeş-Bolyai în colaborare cu Asociaţia Amare Prhala şi Fundaţia Desire a stârnit şi interesul tinerilor arhitecţi de la AreaCub Association, CoopCluj şi Superbia, care au imaginat un proiect temerar: construirea unor locuinţe sociale noi, care respectă standardele impuse de Legea locuinţei, amplasate în diferite zone ale Clujului şi în localităţile limitrofe. Proiectul nu poate demara pentru că nici primăria Clujului şi nici a localităţilor limitrofe nu dispun de teren liber construirea de locuinţe sociale. Terenul trebuie cumpărat. Cu bani. Nici comunitatea de romi exilată la groapa de gunoi şi nici societatea civilă voluntară nu au bani. Şi totuşi ei spun cu încredere: “Împreună vom reuşi!”

Locuiesc şi lucrez pe strada Donáth, o stradă emblematică a Clujului, aflată la poalele dealului Hoia care străjuieşte nordul oraşului de sub Feleac (dealul semeţ de la sud). Legenda spune că păstorul Dónáth a salvat Cetatea Clujului.

[caption id="attachment_28766" align="aligncenter" width="150" caption="Coperta cărţii mamei"][/caption]
Bunica mamei împreună cu fiica ei, Eva (mama mamei mele adică bunica mea), cu celelalte fiice, fii, nepoţi şi nepoate – în total peste 50 de suflete – au pierit la Auschwitz, în vara anului 1944. Peste şase decenii avea să prindă viaţă în cartea mamei mele, devenind un personaj autentic şi pitoresc, pe care vă invit să-l cunoaşteţi.

“Mi-am pierdut stickul, mă omoară bărbatu-meu!” am exclamat într-o seară de luni (ziua cea mai grea, când am de pregătit două emisiuni), disperată că – după îndelungi căutări pe birourile şi în computerele din redacţie, răsturnarea poşetei şi golirea buzunarelor – nu-mi găseam „memory-flash”-ul de 12 Giga ( pe care mi-l împrumutase soţul meu cu câteva luni în urmă) cu o mulţime de informaţii şi imagini importante. Oare de unde răsăriseră pe buzele mele aceste cuvinte…?

„Shabat Shalom!” mă salută vineri seara prietenul meu nonagenar Mihai Eisikovits din Baia Mare, al cărui apel îl recunosc deja după soneria telefonului. „Ce mai e nou?” îl întreb şi apoi mă pregătesc să ascult povestea – relatată cu un glas sonor şi accent ardelenesc – care, oricât de recentă ar fi, trimite la trecut, la istorie, la mărturie. Ultimele noutăţi se leagă de diligenţele pentru ridicarea unui monument în memoria celor o mie de martiri evrei din Gherla, oraşul său natal.

Primăvara e după colţ. Mâine e Mărţişorul, ziua primei Babe din cele nouă (numărul cojoacelor lepădate de Baba Dochia) un răstimp capricios în care vremea blândă şi însorită poate fi degrabă alungată de viscol şi ger. Acum e momentul să ne alegem o „babă” …

Strămoşii Cristinei Popa au părăsit Armenia natală cu opt secole în urmă ( după cucerirea statului si devastarea renumitei capitale Ani, cea cu 1000 de biserici). După secole de pribegie, în 1672 s-au stabilit în Transilvania, unde au întemeiat mai multe oraşe, cel mai renumit fiin Armenopolis (Gherla de astazi). Încă din adolescenţă a fost mânată de dorinţa de a cunoaşte limba şi istoria strămoşilor ei. A beneficiat de o bursă în Armenia, prilej cu care a făcut o călătorie şi în străvechea regiune Arţah, cunoscută sub denumirea modernă de Nagorno Karabagh) care purta urmele recentului conflict armat. Peste câţiva ani s-a întors în Arţah, pentru a-şi uni destinul cu Armen şi a se dedica activităţii civice.

Îmi place ziua de Sfântul Valentin pentru că văd răsărind sute de perechi, se poartă puzderie de inimioare de toate mărimile şi culorile, de la cerceii poznaşi sau medalionul şlefuit aninat la gât, până la ceşcuţele şi aşternuturile decorate cu stoluri de inimioare şi baloanele colorate de aceeaşi formă. Se dăruieşte, se zâmbeşte, se fac declaraţii de dragoste care, chiar dacă durează cât un balon de săpun, lasă o amintire sclipitoare.

În dezbaterea din 9 februarie 2011, Senatul României a respins iniţiativa legislativă prin care urma înlocuirea termenului “rom” cu cea de “ţigan”, în documentele oficiale din România

Pe Lady Alison Kremer (născută Balfour) am întâlnit-o în vara anului 2010 la Shefaym, în Israel, cu ocazia celei de a 70-a aniversări a Liceului Evreiesc din Cluj. Soţul ei Thomas Kremer, autor a mai multor cărţi de psihologie şi ştiinţe politice şi întemeietorul unei prospere firme care produce jocuri, a fost elev la Liceul Evreiesc până în vara anului 1944, când evreii clujeni au fost deportaţi în lagărele naziste. Tom Kremer, care a avut norocul să supravieţuiască la Bergen Belsena a plecat în Palestina unde a luptat în războiul de indeăendenţă, făcând parte din grupul primilor soldaţi care au eliberat în Beer Sheva. Curând după înfiinţarea statului evreu, Tom Kremer, mânat de dornţa de a învăţa într-o universitate prestigioasă, a plecat la studii în Anglia. Căsătoria cu tânărul evreu, supravieţuitor al unui lagăr de concentrare şi fost combatant în armata israeliană, avea să închidă un cerc în viaţa tinerei Alison Balfour, nepoată a renumitului Lord Balfour al cărui nume este legat indisolubil de înfiinţarea viitorului stat Israel.

Deunăzi cineva mă soma să renunţ „la standardele oraşului românesc de provincie în care trăiesc”. Mi-am amintit că în urmă cu câţiva ani, la câteva zile după Paşti, am filmat la Hârlău, un orăşel molcom moldovenesc cu oameni prietenoşi care stăteau în faţa porţilor, ne salutau cu „Hristos a înviat!” şi ne îmbiau la un pahar de „vin zmeurică”, aşa cum se cuvenea să primeşti nişte oaspeţi, chiar necunoscuţi. În zorii veacului XXI, oraşul care pe vremea lui Ştefan cel Mare fusese capitala Moldovei, se suprapunea perfect peste imaginea (în grădinile tihnite înflorise liliacul şi în curtea bisericii domneşti, o şopârlă de smarald se odihnea pe o piatră) pe care mi-o făcusem despre un oraş de provincie. Oare a ajuns şi Clujul un oraş de provincie? Vă propun un periplu clujean cu câteva popasuri şi incursiuni în timp prin care voi încerca să demonstrez răspunsul: Clujul nu este „un oraş românesc de provincie”, deşi n-a fost şi nu este capitala României. A fost şi continuă să fie Capitala Transilvaniei.

Scriitorul Gheorghe Schwartz, profesor de filozofie şi psihologie la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad, a obţinut, de curând, Premiul Academiei Române pe anul 2008, cu romanul Culoarul Templier. Cartea face parte din ciclul Cei o sută, care s-a născut într-o noapte de august din anul 1985.

De curând, urările mele de Crăciun au fost refuzate printr-un Reply iritat: „De câte ori să mai repet că nu doresc să primesc astfel de mesaje?”, din care reieşea că nu numai urările mele erau neavenite, ci şi ale altora. Răspunsul m-a descumpănit şi m-a pus pe gânduri.

În preajma Crăciunului 56 de familii de romi dintr-o colonie, aflată într-o zonă aglomerată a Clujului, au fost mutaţi forţat în afara oraşului.

Interviu cu Peter Eckstein-Kovács, candidat la preşedinţia UDMR, la succesiunea lui Bela Marko, în funcție de 18 ani.

În cea mai recentă epistolă electronică, prietenul meu nonagenar, Mihai Eisikovits, povesteşte un episod din prizonieratul sovietic.

În 6 decembrie, cu o zi înaintea arestării lui Julian Assange – fondatorul WikiLeaks – Alina Mungiu Pippidi anunţa pe portalul anticorupţie Alianţa pentru o Românie Curată, (http://www.romaniacurata.ro/wiki-ro-1051.htm)

Ce frumoase erau timpurile copilăriei mele când atmosfera misterioasă a sărbătorilor începea în primele zile de decembrie, cu acele pachete de dulciuri învelite în celofan roşu pe care avea să le pună în geam Moş Niculae (sau Miculaş cum i se spune în Ardeal)

În şedinţa din 2 decembire Guvernul României şi-a dat avizul (consultativ) favorabil, privind iniţiativa legislativă a deputatului Silviu Prigoană întitulată Propunere legislativă privind terminologia oficială utilizată pentru etnia romă.

Interviu cu Excelenţa Sa Dan Ben-Eliezer, noul ambasador al Israelului în România, realizat cu prilejul prezenţei sale la seria de evenimente dedicate istoriei şi memoriei evreilor din Satu Mare.

Liceul Evreiesc Coeducaţional din Cluj s-a înfiinţat în toamna anului 1940 când, în urma aplicării legislaţiei antievreieşti din Ungaria elevii şi profesorii evrei au fost daţi afară din şcoli. Instituţia susţinută de comunităţile evreieşti ortodoxă şi neologă, având peste o mie de elevi şi un corp profesoral de excepţie, condus de strălucitul profesor de matematică Antal Márk şi n-a funcţionat decât patru ani şcolari. Ultimul s-a încheiat înaintea sărbătorii de Pesah din 1944, după ocuparea Ungariei de trupele germane naziste, soldată cu începerea soluţiei finale. Elevii Liceului Evreiesc Coeducaţional din Cluj au împărtăşit soarta tragică a celor 18.000 de coreligionari din Cluj şi împrejurimi, a celor 160.000 de evrei de pe cuprinsul Transilvaniei de Nord. Au fost adunaţi în ghetouri şi îmbarcaţi în garniturile de vagoane de vite cu destinaţia Auschwitz. Trei sferturi dintre ei, majoritatea din cursul inferior au pierit în camerele de gazare. O parte însemnată din puţinii supravieţuitori, traumatizaţi de cele îndurate în lagăr şi pierderea familiilor, au părăsit Clujul pentru a se stabili în statul evreu renăscut, ori şi-au căutat norocul în lumea largă. Întâlnirile foştilor elevi au început să se organizeze din anii 1980 şi continuă din doi în doi ani, alternativ la Cluj şi la Shefaym Israel (unde s-a stabilit majoritatea supravieţuitorilor).

E noiembrie şi castanele aromitoare aburesc pe grătare, iar gândul mă duce către un alt noiembrie – cel din 1947 – când Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a votat înfiinţarea statului Israel. O oră astrală care a coagulat speranţele, a adunat energiile pentru lupta armată şi reclădirea unei ţări străvechi într-una nouă tulburătoare şi trepidantă… Populată cu oameni cărora se pare că le-a fost sortit să scoată mereu castanele din foc.

[caption id="attachment_20130" align="aligncenter" width="150" caption="Şlomo Leibovici Laiş"][/caption]
România a pierdut mult neglijând generaţiile a doua şi a treia ale evreilor de origine română – interviu cu Shlomo Leibovici Laiş, preşedintele ACMEOR

Centrele culturale german şi francez din Cluj sprijină dansul modern printr-un proiect destinat elevilor şi studenţilor din instituţiile de învăţământ de profil, cu participarea unor artişti germani şi francezi.

Pe Mihai Eisikovits, din Baia Mare, cititorii revistei Acum îl cunosc atât ca protagonist al articolelor Papirene kinder şi Amintiri despre colonelul Reviczky, cât şi în calitate de cronicar cu creionul şi – mai nou – cu condeiul, al vieţii din detaşamentul de muncă şi prizonieratul sovietic. De curând am primit o scrisoare în care prietenul meu nonagenar relatează, cu multă savoare, o întâmplare din anii postbelici.

Tot mai multe familii din lumea largă vin să-şi caute rădăcinile. Un fenomen care îndeamnă la reflectie.

Declaraţia de presă a Ambasadei Israelului la Bucureşti, privind prăbuşirea elicopterului CH53, în timpul exerciţiului Blue Sky

Un elicopter al armatei israeliene s-a prabusit lângă Braşov, într-un exerciţiu comun româno-israelian. Şase din cele şapte victime sunt militari israelieni şi unul român

Programul de radio si televiziune al unei zile obişnuite din …regretata epocă Ceauşescu

În 15 iulie 2010 s-a inaugurat, în incinta Castelului Apafi din Dumbrăveni (jud.Sibiu), Colecţia Muzeală a Armenilor Transilvăneni. Proiectul, desfăşurat sub genericul ARCA (Acţiunei de Regenerare a Comunităţii Armene) este un parteneriat public-privat realizat de Reţeaua Naţională a Muzeelor din România, Consiliul Local al oraşului Dumbrăveni, Fundaţia Armeană Dumbrăveni, Fundaţia Transylvania Trust şi Folkeuniversitetet Fjellregionen din Norvegia, a beneficiat de finanţare şi din partea guvernelor Norvegiei, Islandei şi Principatului Liechtenstein, prin Mecanismul Financiar al Spaţiului Economic European.

Luni, 5 iulie, pe aerodromul militar din Tuzla, Români, a avut loc un accident aviatic soldat cu 11 morţi

In urma verdictului Curtii Constitutionale Guvernul României a decis majorarea TVA.

În perioada 27 – 29 iunie la Sighetul Marmaţiei vor avea loc Zilele Culturii Iudaice.

[caption id="attachment_14092" align="alignleft" width="150" caption="Mihai Eisikovits desenând"][/caption]Mihai Eisikovits, în vârstă de 91 de ani, relatează cele trăite în detaşamentul de muncă evreiesc din armata maghiară şi îşi ilustrează povestea cu desene.

Motiunea de cenzura supusa la vot in Parlamentul Romaniei in 15 iunie nu a trecut. Guvernul Boc a ramas in functie.

Europarlamentarul László Tőkés a devenit vicepreşedintele PE

De vorbă cu Ionel Schlesinger, preşedintele Comunităţii Evreilor Arad, despre problemele arzătoare ale evreimii arădene în viaţa de cult şi prezenţa în spaţiul multietnic şi multiconfesional.

interviu cu Hans Caldaras (partea I-a) Preambul: Hans Caldaras este un faimos cântăreţ de muzică ţigănească din Suedia. Membru al Penn Clubului, directorul unui important centru cultural, implicat în proiectele europene care vizează populaţia romă. De curând a fost prezent la una dintre ediţiile emisiunii Transilvania Policromă, de la TVR Cluj, la invitaţia colegei mele […]

Deunăzi am întâlnit-o pe poştăriţa din cartier, o femeie vânjoasă şi mereu veselă, care trece zilnic pe strada mea purtându-şi pe umeri geanta burduşită. Am schimbat câteva cuvinte…

Vor veni pe gaura cheii scânteind ferestrele serii, se vor opri în gestul femeii cu dorul tăcerii. Şuvoiul lor va domoli uşor talazul pletelor, stingând un fir de asfinţit întâmplător uitat curând. Vor năpădi odaia ploi cu iarba lor alunecoasă, vor umple vazele şi-apoi vor da să iasă. Ceasul va rămâne moară fuiorului de ploaie […]

Preambul: Anul trecut, de ziua mea, o prietenă foarte bună mi-a făcut un dar inedit: un masaj facial la un elegant salon de cosmetică. M-a cucerit ingeniozitatea cadoului şi l-am acceptat cu bucurie, fiind curioasă să aflu cum era o şedinţă de masaj la un salon cu pretenţii. Înainte de ziua programată am trecut pe […]

Cei trei preşedinţi ai UNPR „Uniunea Naţională pentru Progresul României este un partid pentru toţi românii, care pune pe prim plan interesul naţional şi progresul României” a declarat Gabriel Oprea, preşedintele executiv al noului partid, în timp ce Marian Sârbu, preşedintele UNPR, a arătat că noua formaţiune politică, de stânga, „pune accent pe o relaţie […]

Într-un interviu acordat revistei electronice de limba maghiară, Transindex, deputatul UDMR Márton Árpád, membru al Comisiei de revizuire a Constituţiei, a prezentat poziţia UDMR faţă de propunerile guvernului. UDMR nu şi-a modificat opinia privind alcătuirea parlamentului, considerând că România ar trebui să urmeze exemplul statelor de democratice comparabile ca mărime, precum Franţa, Germania, Spania sau […]

Preambul: Vineri după amiază, în autobuzul destul de aglomerat, un tânăr mi-a zâmbit larg şi mi-a spus cu glas tare Shabat Shalom ! I-am răspuns automat Shabat Shalom şi apoi m-am uitat în jur circumspectă. Am remarcat câteva priviri uimite, dar poate doar mie mi s-au părut astfel, pentru că până ieri – 24 aprilie […]

Potrivit proiectului de revizuire a constituţiei iniţiat miercuri, de Guvernul României, parlamentul va avea o singură cameră, denumită Camera Reprezentanţilor, cu maximum 300 de parlamentari. Premierul Emil Boc a argumentat acţiunea guvernului astfel: „Guvernul a uzat de prevederile constituţionale şi a iniţiat proiectul de revizuire a constituţiei, pe care îl va înainta preşedintelui, care are […]

În fiecare seară, de luni până vineri, ca într-un ritual, aleg patru felii consecutive de franzelă, le ung cu unt, cu pateu sau pastă de peşte, aşez peste ele felii de caşcaval sau şuncă, le suprapun două câte două şi le învelesc în şerveţele de hârtie. Le pun într-o pungă de nailon, alături de un […]

Victoria zdrobitoare a partidului civic FIDESZ (peste 52% din sufragii), în primul tur de scrutin al alegerilor din Ungaria, nu poate fi modificată substanţial de alegerile în circumscripţiile individuale, care vor avea loc peste două săptămâni. Noua configuraţie politică din Ungaria se reflectă şi în poziţia organizaţiilor politice maghiare din România. Béla Markó, preşedintele UDMR, […]

interviu cu Alexandru Cherecheş – un Drept Între Popoare Preambul: În 2009 Alexandru Cherecheş, din Şimleul Silvaniei, a primit titlul de Drept între Popoare – acordat de Statul Israel – persoanelor care au salvat evrei în timpul Holocaustului. Distincţia a fost atribuită pe baza depoziţiei descendenţilor rabinului Josef Lax, din America. “Avem peste 100 de […]

Garda Maghiara, formatiunea paramilitara a partidului Jobbik Marţi după amiaza în perimetrul fostului ghetou din Budapesta, în jur de 500 de oameni au participat la un marş de protest împotriva manifestărilor antisemite şi rasiste care, în condiţiile unei campanii electorale agresive, devin tot mai frecvente în capitala Ungariei. Protestul a fost declanşat de spargerea geamului […]

Anul acesta cele opt zile de Pesah se întind ca un arc între Paştele „românesc” şi cel „unguresc”. În casa noastră azima va sta alături de cozonacii şi ouăle roşii, primite de la soacra mea unde ne petrecem Duminica Paştelui de peste 30 de ani. Lunea voi aştepta, ciulind urechile, cei câţiva udători care revin consecvenţi în fiecare an protejându-mă de vestejire, cu stropi de parfum şi poezioara învăţată în copilărie.